Proză fantastică americană
Vol. I, Himera; Vol. al II-ea, Ochii panterei
Antologie îngrijită de Maria-Ana Tupan
Editura Minerva, Bucureşti, 1984
Una din marile plăceri ale cititorului din vremurile noastre, în care timpul parcă se comprimă, e să reia, când şi când, cărţi savurate mai demult. Ele îi potolesc neliniştea din minte şi din suflet, iar cei nărăviţi la lectură ştiu foarte bine ce autor sau volum să aleagă de pe raft ca să-şi schimbe starea de spirit neprielnică.
Antologia de proză fantastică americană de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi din secolul al XIX-lea au, pe lângă valoarea demonstrată de critica şi istoria literară, şi însuşirea de a fi un panaceu spiritual. De această însuşire a lor mă voi prevala şi eu, din postura mea critic diletant, care îmi dă libertatea să apelez la criteriul bunului plac.
Toate prozele au un farmec unic, mulţumind gusturi oricât de diferite, mai mult sau mai puţin pretenţioase, iar întreaga antologie trebuie judecată în contextul istoric şi literar în care au fost scrise şi publicate povestirile. Sub acest aspect, prefaţa şi prezentările autorilor sunt un izvor de informaţii cât se poate de preţios. Citindu-le, poţi trece mai cu îngăduinţă peste proze care încep bine, promit şi, până la un punct, se ţin de promisiune, dar finalul lor te dezamăgeşte. Şi nu neapărat pentru că devine previzibil (Edward Lucas White, Casa coşmarelot), ci pentru că e insuficient şi nemulţumitor. Dolph Heyliger, a lui Washington Irving, e plăcută şi scrisă cu umor, dar de la jumătate încolo parcă s-a schimbat autorul. Faptele, tot mai puţine şi, din păcate, din ce în ce mai puţin interesante, sunt tărăgănate spre un final fericit, care nu mai vine odată. Tot cu toleranţă e bine să privim şi textele oarecum puerile, cu descrieri explicative (Nathaniel Hawthorne, Povestea bătrânei) sau cu dialoguri prea explicative, destinate parcă unor elevi adolescenţi (Silas Weir Mitchell, Experimentul). Fragmentul din romanul Edgar Huntly, de Charles Brockden Brown, împrumută, la început, atmosfera cu care ne-a obişnuit Edgar Poe, dar renunţă brusc la ea odată cu apariţia indienilor (pardon, nativilor americani).
În virtutea criteriului sus-pomenit, mă voi referi acum la povestirile care au făcut să-mi vibreze mai intens de fericire papilele intelectuale.
Daphne du Maurier pare a relua, nu în romane, ci în povestiri, atmosfera prozelor scrise de Edith Wharton şi Shirley Jackson. Cu cea din urmă a fost chiar contemporană. La Jackson, în Miraj, aşa cum sugerează chiar titlul, vagul e trăsătura dominantă: personajul feminin, în jurul căruia se învârteşte proza, nu poartă nume; urmele bărbatului pe care-l caută cu obstinaţie se pierd treptat, femeia „nu-şi putea aminti exact nici trăsăturile lui, nici vocea”, vânzătorul de ziare spune că bărbatul acela „poate a trecut pe-aici”, florarul e „aproape sigur” că domnul a trecut pe la el şi a cumpărat douăsprezece crizanteme. Numai lustragiul îi spune foarte convins că domnul acela înalt, în costum albastru şi cu flori în mână, a intrat într-un bloc… Şi, deducem noi, nu a mai ieşit din el, pentru că uşa apartamentului în care a pătruns nu se deschide niciodată, oricât ai bate la ea. Se aude numai un hohot de râs „undeva, departe”.
Deruta personajului din Miraj, de S. Jackson aminteşte foarte bine de confuzia doamnei Ellis din Fracţiune de secundă, de du Maurier. Amândouă femeile caută cu disperare un punct de sprijin într-un spaţiu care nu mai corespunde cu realitatea lor. Doamna Ellis, o femeie la vârsta a doua, fire organizată şi disciplinată ca un soldat prusac, resimte dureros şocul trezirii în universul atât de familiar ei, dar în care ea nu mai are ce căuta… Îndărătnică şi hotărâtă să-i pună la punct pe toţi cei care i-au dat viaţa peste cap, nu se va împăca niciodată cu gândul că ea e cea care a dispărut, aşa cum nici eroina lui Jackson nu poate concepe că logodnicul cu care urmează să se mărite nu mai ajunge la ea. Eroina fără nume a lui S. Jackson e adevărată, e din lumea noastră,
Ambele personaje se agaţă de un reper cât se poate de real – doamna Ellis, de fiica ei elevă, care nu s-ar descurca fără o mamă ca ea, iar eroina lui Jackson, de viitorul ei soţ, pe care nu concepe să-l dezamăgească. Panica le domină pe amândouă, dar şi încăpăţânarea de a forţa irealul în real şi refuzul de-a sta şi aştepta cu mâinile în sân ca misterul să se rezolve de la sine. Shirley Jackson îşi încheie prea brusc povestirea. Fiind şi ultima proză din antologie, am avut impresia că lipsesc pagini, atât de abrupt e finalul, expediat în cinci rânduri „lipite” la sfârşitul punctului culminant. Sigur că genul acesta de povestiri se termină „în aer”, adică nu trebuie să aflăm niciodată cine sau ce e dincolo de uşa la care bate zilnic eroina din Miraj, dar nici nu ne place să rămânem cu impresia că s-a împăcat cu soarta.
Peter Rugg, dispărutul, de William Austin, este un text foarte matur conceput şi bine scris. Poate şi pentru că autorul ei a fost jurist. Din păcate, la fel ca Madelene Yale Wynne, autoarea Cămăruţei, Austin n-a rămas în istoria literară cu alte scrieri. El narează cu naturaleţe de invidiat întâmplările supranaturale trăite de un individ despre care se poate spune, pe drept cuvânt, că a fost năpăstuit de soartă. Peter Rugg şi fetiţa lui străbat America de ani şi ani de zile, cu trăsura, tot încercând să ajungă acasă, în Boston, pe Middle Street. Nu se opreşte niciodată la hanuri să bea, să mănânce sau să doarmă. Nici tatăl, nici fata nu îmbătrânesc, iar calul lor e întotdeauna gras şi vioi.
Naratorul din Peter Rugg… relatează obiectiv, dar fără să fie omniscient, evenimente care sfidează legile naturalului. Stilul e neutru, ca de reportaj. La final, rămâi cu senzaţia că ai citit o întâmplare adevărată, cu o explicaţie cât se poate de limpede, aproape ştiinţifică: pentru Peter Rugg, care a sfidat cândva o furtună, timpul s-a comprimat, casa i-a ars, căminul i-a dispărut, iar el a dispărut din secolul său.
*
Nu am privit antologia cu ochiul avizat al doamnei Maria-Ana Tupan, cea care a îngrijit-o. Prefaţa cărţii, semnată tot de dânsa, este un excelent studiu asupra categoriei fantasticului exemplificat cu proza americană. Trebuie remarcată delimitarea pertinentă a acestei categorii de absurd, miraculos, grotesc sau science-fiction. Fantasticul este, scrie doamna Tupan, „un gen independent” [s.n.], care sondează subconştientul şi înlocuieşte „ordinea obişnuită, familiară, a obiectelor şi fenomenelor” cu „alta mai semnificativă, relevând sensuri noi, profunde” – o concluzie susţinută de forţa literară şi, deopotrivă, de ideea „nefirească” a prozelor semnate de Ambrose Bierce, Henry James sau Howard Phillips Lovecraft.
