În cât timp se scrie o carte bună?

Credit foto © Vlad Bîrdu

Una din multele, inepuizabilele prejudecăţi legate de lumea scrisului pe care le întâlnesc în ultima vreme vizează perioada de-a lungul căreia – chipurile – ar trebui scrisă o carte. Mulţi au senzaţia că ştiu nu doar despre ce ar trebui să scrie autorul, cum ar trebui să scrie, unde ar trebui să scrie, ce ar trebui să se îmbrace în timp ce scrie, ce băuturi are voie să consume în timp ce scrie, dar mai ales ei ştiu fără dubiu care ar trebui să fie deadline-ul scriitorului – pe scurt, ei, cei atinşi de prejudecăţi, au foarte clar în minte exact în cât timp se scrie o capodoperă. Dacă nu respecţi deadline-ul din conştiinţa colectivă, ei bine, cred aceştia, cu siguranţă cartea ta (indiferent cărui gen aparţine, indiferent de stil, de cum alegi să spui povestea) nu va întruni toate acele trăsături care să o transforme într-o indubitabilă creaţie de referinţă.

Şi cam cât timp crede spectatorul că ar trebui scriitorul să dedice unei cărţi bune? Depinde. Există versiunea extremă şi versiunea moderată. Spectatorul care deplânge capodoperele apuse ale mileniilor trecute îţi va răspunde fără să stea nicio clipă pe gânduri: „Toată viaţa!!!”, eventual ducând şi o mână la inimă, pentru a-şi dramatiza sentinţa. Aşadar, un scriitor care nu îşi dedică întreaga existenţă, din copilărie până pe patul de moarte, compunându-şi opera care „îl va înscrie în conştiinţa generaţiilor viitoare”, pur şi simplu nu merită niciun pic de respect, el fiind, fără-ndoială, un neserios. Există apoi şi spectatorul moderat, care spune, cu acelaşi ton declamativ: „O carte bună se scrie în 20-30 de ani!”. Auzind că majoritatea autorilor de succes din ultimele decenii scriu minimum o carte pe an, le întoarce acestora spatele scârbit, ajungând să ia calea acelei bătrânele din Piaţa Obor, care, cu un leu în buzunar, încerca să găsească ceva nou de citit pe la anticariatele de la tarabă – observând că toate numele mai recente de scriitori prezenţi acolo îi sunt complet străine, biata bătrânică se resemnează şi cere: „Daţi-mi-l tot pe Balzacul ăla pe care l-am luat şi data trecută…”.

De unde vine prejudecata că o carte bună se scrie de-a lungul a câtorva zeci de ani? E destul de simplu. Ea vine din imposibilitatea spectatorului de a asimila faptul că trăsăturile definitorii ale „capodoperei” s-au schimbat de-a lungul timpului. Probabil, într-o vreme  demult apusă, capodoperă era considerată cartea cea mai încărcată, cea mai atent lustruită, cea mai greu de parcurs, cea mai densă – cel puţin, chiar dacă nu aşa stăteau lucrurile, aşa erau ele percepute de spectator. Astăzi, o carte bună este aproape la polul opus – ea trebuie să fie cât mai atractivă, să-şi seducă cititorul, să se poată parcurge fără chinuri uriaşe şi mai ales să fie în pas cu ceea ce se petrece în jurul ei, să fie adaptată la lumea către care este azvârlită de mintea celui care a scris-o. Un scriitor care astăzi se retrage în pădure, unde se va hrăni cu mure şi scoarţă de copaci, încercând ca timp de 50 de ani să compună acele 150 de pagini care îi vor da sens vieţii, cel mai probabil va da o carte imposibilă (în cazul în care într-adevăr este inteligent şi talentat) sau de-a dreptul ridicolă (în cazul, cel mai frecvent, de altfel, în care ambiţia de a scrie îi depăşeşte cu mult abilităţile de-a o face); în ambele cazuri, probabil se va întoarce din pădure cu o carte pe care n-o va publica nimeni.

Mi s-a cerut şi mie, în repetate rânduri, să îmi exprim o părere în legătură cu acest subiect: în cât timp ar trebui, domnule, să scrie un autor o carte? Replica mea a fost simplă – în cât timp îşi scrie cartea este treaba lui şi numai a lui. Dar, dacă tot sunt întrebată, îl vor prefera întotdeauna pe autorul care scrie uşor şi repede în detrimentul celui care trudeşte pe foi şi umple manuscrisul de sudoare. De ce? Pentru că autorul care scrie repede înseamnă că are, în primul rând, ceva de spus. El scapă de chinul celui care se uită speriat la foaia albă şi se gândeşte de ce nu-i vine odată inspiraţia, despre ce naiba să scrie… Între scriitorul care are de spus o poveste, are de transmis ceva (şi care, inevitabil, o va aşterne cât mai repede pe foaie, cu teama justificată că altfel ea s-ar putea pierde, s-ar putea uita) şi scriitorul care însăilează paragrafe doar pentru a ne arăta că are şi el un stil şi o cultură literară, îl voi prefera mereu pe primul. Între scriitorul care scrie cu o abilitate naturală, care scrie în joacă, cel care scrie cu o plăcere ce-l captivează atât pe el, cât şi pe cititor, mai târziu, şi scriitorul care are sub pupitru un carneţel cu expresii favorite culese din cărţi, pe care ţine morţiş să ni le livreze ascunse printre paragrafele sale, trudă care, într-adevăr, e posibil să-i ia nişte ani buni, îl voi prefera desigur pe primul. Între scriitorul preocupat de lumea în care trăieşte, ale cărei defecte încearcă să ni le arate în cărţi, cel care îşi formează viziunea despre lume studiind-o şi înţelegând-o, şi scriitorul retras în pădure, îl voi prefera pe primul, cu excepţia poate a cazului în care retrasul chiar este genial (deşi îmi este tot mai greu să-mi imaginez un om genial retrăgându-se la propriu din lume – mai degrabă, omul genial se retrage mental, fiind totuşi prezent aici, căpătând odată cu timpul şi cu experienţa de viaţă o oarecare distanţă potrivită faţă de lume, care îi permite să o analizeze mai bine). Nu în ultimul rând, între scriitorul căruia îi face plăcere să-şi cunoască cititorii şi să le strângă mâna, şi scriitorul care vine la propriile lansări şi stă ascuns după o perdea, mă va atrage mai mult primul.

Să scrii o carte bună în câteva săptămâni sau luni mi se pare şi o dovadă de eficienţă, este un semn că autorul respectiv are, de cele mai multe ori, un program riguros de scris, deci este profesionist. Mi se mai pare un individ cu picioarele pe pământ, care ştie că fiecare mică bucăţică de istorie are feeling-ul ei, are particularităţile sale, irepetabile. Şi că ele merită onorate cu o carte, surprinse în timp ce se desfăşoară, că prezentul lor merită imortalizat pe o foaie de hârtie. Şi, la polul opus, o carte care a mâncat 40-50 de ani din viaţa celui care  a scris-o îmi trezeşte o uşoară neîncredere, un semn că e ceva puţin putred acolo. O carte care îţi răpeşte atâta timp din viaţă vine inevitabil la pachet cu multe frustrări, cu aşteptări nejustificate; oricât de apreciată va fi cartea de cititori, autorului prădat de acele câteva zeci de ani tot i se va părea că nu este răsplătit îndeajuns.

Fireşte, nu toate cărţile scrise uşor şi repede sunt cărţi bune. Se pot scrie cărţi geniale în 3 zile, aşa cum se pot scrie şi în 30 de ani (rar, totuşi). Se pot scrie şi cărţi foarte proaste în 4 zile, aşa cum se pot scrie cărţi foarte proaste şi în 40 de ani în care bietul autor s-a dedicat exclusiv acestui proiect (primesc una cam în fiecare lună, spre lectură). În oricare din cazuri însă, spectatorul nu are dreptate. Timpul dedicat unei cărţi nu spune mare lucru despre valoarea cărţii respective. Autorul este singurul care îşi stabileşte ritmul de lucru; este opţiunea lui şi numai a lui, aşa cum sunt şi hainele pe care le poartă în timpul scrisului.

Concluzia, aşadar – în cât timp se scrie o carte bună? În cât timp vrea (şi mai ales poate!) scriitorul.

Despre Cristina NEMEROVSCHI

Cristina NEMEROVSCHI a scris 32 articole în Revista de suspans.

Supranumită de critici „rebela literaturii române de azi”, licenţiată în filosofie, cu un master despre L. Wittgenstein, Cristina Nemerovschi a debutat în 2010, cu romanul „Sânge satanic”. Cartea a reprezentat atât un succes de critică, dar mai ales de public, fiind reeditată doar câteva luni mai târziu. În numai un an, Sânge satanic s-a impus ca un adevărat fenomen social, consacrând un nou stil în literatura tânără şi inspirând numeroase manifestări artistice: poezie, piese de teatru, visual art, muzică. Romanul a primit referinţe elogioase, fiind comparat cu opere-cult ale unor autori precum J. D. Salinger, Henry Miller, Irvine Welsh, Chuck Palahniuk, Bret Easton Ellis sau Anthony Burgess, şi a fost distins cu premiul Tiuk! pentru debut, cu titlul Cartea anului 2011, nominalizare la titlul Cartea anului 2010, ales printre finaliştii Premiers Romans En Lecture. Al doilea roman al Cristinei Nemerovschi, „Pervertirea”, a apărut în 2012 la editura Herg Benet. Cartea a fost supusă controverselor încă din primele luni, câteva lecturi fiind întrerupte, temele romanului fiind considerate “imorale, violente şi indecente”. „Ani cu alcool şi sex” este al treilea roman semnat de Cristina Nemerovschi, o continuare la Sânge satanic, apărând în noiembrie 2012, la editura Herg Benet. În 2013, în colecţia Cărţile Arven a Editurii Herg Benet apare „nymphette_dark99”; cartea este reeditată doar câteva luni mai târziu. În acelaşi an apare şi cea de-a treia ediţie a romanului Sânge satanic. În noiembrie 2013, Cristina Nemerovschi publică la Herg Benet un volum compus din discuţiile avute cu cititorii săi şi fragmente din interviuri acordate de la debut şi până în prezent, intitulat „Ce facem cu România? – Cititorii în dialog cu Cristina Nemerovschi”. Proza Cristinei Nemerovschi a fost inclusă în câteva antologii, atât din România, cât şi internaţionale.

• Vezi toate articolele scrise de Cristina NEMEROVSCHI →
• Site personal