Ovidiu Eftimie – „Arhanghelul Raul”
colecția Nautilus, editura Nemira, 2016
Recunosc, m-a atras scandalul. Niște vorbe aruncate spre fandom și Ovidiu Eftimie a reușit să-și pună toată comunitatea SF în cap. Brusc, el și cartea lui erau pe buzele tuturor. Am vrut să văd ce e cu băiatul ăsta care a stârnit atâta agitație. Cu atât mai mult cu cât citisem și o recenzie incitantă a cărții. În plus, mă număr printre cei cărora, în general, le plac articolele Times New Roman.
Așa că am citit „Arhanghelul Raul”. Cu riscul de a face niște sprâncene să se ridice, am să mărturisesc că m-a amuzat cartea. Mulți dintre iubitorii genului spun că, de fapt, nu este un SF. Deși nu sunt nici pe departe o cititoare avizată în domeniu, pot să spun că într-adevăr, nu este. Este un roman pastișă, o comedie în proză. Raul, un specialist în publicitate (îmi pare rău, termenul „publicitar” nu-mi place), moare într-un accident stupid și se trezește în iad, unde primește misiunea de a contribui la oprirea apocalipsei. Așa se face că descoperă tot felul de lucruri ciudate, cum ar fi gaura spatio-temporală de la Teiuși, sau armata secretă care luptă cu forțele paranormale pe teritoriul României și care e compusă din controlori CFR.
Suprapunerea unei acțiuni implicând forțe paranormale pe mediul tipic României anilor ’90 este o sursă de comic. Eftimie nu se sfiește să ironizeze niște românisme tipice. Redescoperim veșnicele întârzieri ale trenurilor, secretarele nepoliticoase și ineficiente, obsesia românilor pentru casa de la țară sau pasiunea pentru ciorbă. Autorul nu se sfiește să arunce în aer noțiuni de mitologie și – probabil – de știință pentru ca povestea să fie mai amuzantă. Într-un fel, îmi amintește de o serie de două cărți unde umorul e la el acasă: „Nepovestitele trăiri ale templierilor români”. Și în acest caz, Adrian Voicu, un prozator extrem de talentat, ignoră câteva detalii istorice pentru ca templerii lui să poată să-și trăiască aventurile pe la curțile monarhilor europeni.
Cartea păcătuiește, din perspectiva mea, prin lipsa poveștilor care să completeze personajele. Despre Raul nu știm decât că lucra în publicitate și nu prea avea trecere la femei. Fiecare dintre membrii comandoului de controlori CFR are premizele unui personaj carismatic, dar nu este prea bine conturat nici unul. Singurul care beneficiază cât de cât de un story este polițistul devenit agent secret. Înțeleg că avem de-a face, de fapt, cu un pamflet în proză și nu cu un SF/ fantasy în toată regula. Revenind la comparația cu templierii lui Voicu, mi-ar fi plăcut să regăsesc și la Eftimie o scriitură mai detaliată, mai elaborată, cu o mai mare atenție acordată poveștilor fiecărui participant la istorioară. Lipsa acestora nu face decât să transforme romanul într-un articol Times New Roman de 180 de pagini, ceea ce nu este neapărat un lucrul rău. Dar se putea un pic mai mult…
Nu știu dacă agitația stârnită de spusele autorului și includerea romanului oarecum forțată în colecția Nautilus a editurii Nemira au fost mișcări publicitare voite sau coincidențe, dar au avut efect, sporind notorietatea cărții și a autorului.
Oricum, va fi interesant de văzut cum va arăta următorul demers literar al lui Ovidiu Eftimie. Provocarea ar fi, în opinia mea, să iasă din matca Times New Roman.
