Silvia Chindea – „Moarte în Peru”
editura Tritonic, noiembrie 2016, 284 pagini
Dacă aș fi citit cartea cu ceva vreme în urmă, aș fi spus: când mă fac mare vreau să fiu Angela Brumaru! Tânăra jurnalistă de investigații e frumoasă, deșteaptă, dezinhibată. E un personaj extrem de credibil ce reușește să descurce ițele încurcate ale unor morți suspecte.
Pe scurt: un bogătaș excentric din Berlin adună specialiști de naționalități diferite pentru a găsi legendarul El Dorado. Conform propriilor teorii referitoare la amplasarea acestuia, echipa este trimisă în Peru, cu scopul de a studia liniile de la Nazca, de care s-ar lega descoperirea tezaurului. Are o motivație proprie pentru investirea acestuia, în cazul unui succes. Promite recompense tentante, dacă expediția își atinge scopul.
Trimisă în Peru pentru cercetarea unei enigme medicale, Angela devine martoră la dispariția unei vechi cunoștințe implicate în căutarea comoriiși decide să se implice în anchetă, profitând de simpatia arătată de un ziarist de știri. Pe măsură ce trece timpul, iar numărul victimelor crește, tânăra degustă specialitățile locale, nelimitându-se la domeniul gastronomic sau la cel al cafelei de calitate. Toate astea pe fondul redescoperirii unor sentimente mai vechi față de un bărbat rămas în țară.
Numai că faptele alese să fie relatate sunt extrem de realiste, deloc idealizate, iar jurnalista încearcă diverse senzații, de la încântare la ură și dezgust, de la abandon conștient la tristețe profundă.
Folosirea timpului prezent, o caracteristică a Silviei Chindea, impune ritmul alert al întregului roman, indiferent de momentul acțiunii. Nu știu cum a fost scrisă, dar cartea se citește cu piciorul pe pedala de accelerație.
M-am gândit, la un moment dat, dacă mi-aș fi dorit ca acțiunea să se concentreze pe găsirea comorii. Mi-am spus, apoi, că latura pregnantă a cărții este cea umană și presupunerea mi s-a confirmat văzând la final tributul adus Mariei Riche, cea care și-a dedicat o bună parte a vieții conservării geoglifelor de la Nazca.
Mi-a plăcut naturalețea cu care sunt descrise străduțele ori localurile peruane, dovadă a unei cercetări extrem de minuțioase. Am remarcat tușele ce individualizează personajele, conferindu-le cel puțin o caracteristică proprie.
Cititorul e pus, de câteva ori, să aleagă între două variante: sunt sau nu banii un motiv pentru înlăturarea membrilor expediției, criminalul face parte din grup sau e o persoană din afară, victimele sunt alese sau nu întâmplător, cine e bărbatul înjunghiat din primele pagini ale cărții și ce legătură are cu echipa de specialiști…
De asemenea, rămâne cu dorința de a afla mai multe despre întâlnirea Angelei de la Paris cu bărbatul misterios din trecut. Dar despre aceasta și, sperăm, mult mai multe provocări, în următorul roman, pe care îl așteptăm cu nerăbdare.
