Dan Simmons – The Terror
Little, Brown and Company, SUA, 2007
Cartea e pentru cititori care iubesc nordul, Alaska, Rusia ori Canada. Dacă îţi place frigul, zăpada şi întunericul, atunci ai nimerit bine. Dan Simmons se dovedeşte a fi un fel de Jack London pentru cei puţin mai în vârstă. Un singur lucru îţi mai trebuie ca să te apuci de citit – rezistenţă. Pentru că ai în faţă aproape 1.000 de pagini. Autorul a consultat se pare o întreagă bibliografie pe subiect. Şi ţine cu tot dinadinsul să ne arate asta. Stilul devine sufocant la un moment dat din cauza inundaţiei de amănunte. Astfel încât băutul unui pahar de tărie stârneşte amintiri proustiene care se întind pe zeci şi zeci de pagini.
Subiectul cărţii gravitează în jurul expediţiei lui John Franklin, navigator englez din secolul al XIX-lea. După cum bine se ştie, Anglia era atunci cea mai mare putere maritimă a lumii. Şi avea de gând să-şi păstreze titulatura cu orice preţ. Astfel că Royal Navy a căutat pe hartă să vadă dacă nu mai este ceva de descoperit şi a dat peste o bucată din Pasajul de Nord-Vest. Un segment al acestuia rămăsese nedescoperit, aşa că a organizat o expediţie formată din două vase, HMS Erebus şi HMS Terror. Destinaţia era nordul Canadei, acel labirint de insule vizibil pe orice hartă a lumii, dintre America şi Polul Nord. Se căuta o rută care să lege Atlanticul de Pacific. (După ce s-a dat în folosinţă Canalul Panama, în 1914, treaba asta a fost rezolvată şi vasele n-au mai avut nevoie să o ia pe acolo). Dar vorbim de mijlocul secolului XIX, anume 1845.
Cele două corăbii mai sus menţionate erau perlele de zonă arctică ale flotei engleze. Ranforsate cu lemn şi oţel, dotate cu cele mai puternice motoare, încărcate până la refuz cu tot soiul de provizii … nimeni nu se îndoia de reuşita misiunii lor. Comandandul expediţiei, John Franklin, călătorea pe nava mai mare, Erebus. Căpitanul acesteia este James Fitzjames, iar al celeilalte, Francis Crozier. Acesta din urmă este, într-un fel, eroul principal al romanului. După o oprire pe coasta Groenlandei, vasele sunt surprinse de o iarnă timpurie şi rămân blocate în gheaţă lângă Insula King William, în 1846. Aşteaptă vara următoare în speranţa că dezgheţul le va permite să-şi continue drumul. Dar gheaţa nu cedează şi viitorul le apare în culori negre.
Acesta este punctul în care debutează povestea. Capitolele nu au un fir cronologic în prima jumătate a romanului. Faptele sunt narate din perspectiva câtorva personaje. Peisajul glaciar, descurajant vine peste tine şi te prinde ca-ntr-o cursă din care nu poţi scăpa. Ȋmprejurimile au tonuri sumbre, apăsătoare, triste, stilul lui Werner Herzog în Encounters at the end of the world. Speranţa dispare treptat pe măsură ce mult-aşteptatul dezgheţ întârzie să apară. Proviziile de hrană se împuţinează, jumătate din conserve sunt descoperite stricate, vânatul lipseşte, tuberculoza şi scorbutul le dau de furcă tot mai mult, revolta e pe cale să izbucnească. Pe lângă toate acestea oamenii încep să fie răpiţi de pe lângă corabie de către un animal misterios, care îşi face veacul prin ascunzişurile crestelor de gheaţă. Din unele relatări bestia seamănă cu un urs polar, însă unii jură că l-au văzut mergând şi în două picioare. Gloanţele nu pot doborî prădătorul care face o pasiune pentru istoviţii marinari. The thing on the ice e pe buzele tuturor şi nimeni nu mai îndrăzneşte să plece neînarmat. Ciudata fiară dă mereu târcoale dincolo de lumina focurilor ca haita de lupi în filmul The Grey (2011).
Monotonia faptelor este ruptă de întâmplarea în care un eschimos este împuşcat mortal, iar tânăra lui însoţitoare este adusă pe corabia prinsă în gheaţă. Se constată că are limba retezată şi că nu poate vorbi, drept pentru care primeşte numele de Lady Silence. Marinarii cred că „vrăjitoareaˮ ascunde ceva şi nu o privesc cu ochi buni. Tânărul locotenent Irving are sarcina s-o supravegheze pe străină. Lucrurile se îndreaptă către soarta pilotului din The Snow Walker (2003) sau către cea a lui Jon Snow cu a lui sălbatică Ygritte dincolo de Zidul de Nord.
Referinţele literare nu lipsesc din corpul romanului. Unul dintre marinari îşi aminteşte de povestirea unui obscur american pe nume Poe, apărută cu vreo doi ani înainte să se îmbarce în expediţie. Şi cu ocazia anului nou organizează o scenetă a cărei coregrafie este inspirată de acolo. Ȋn poveste, prinţul Prospero vroia să scape de ciuma care bântuia pământul. Ca să-şi distreze invitaţii, decorează mai multe camere în culori diferite, iar ultima dintre ele o vopseşte în roşu aprins. Cu ajutorul unui schelet de lemn şi a pânzelor de rezervă, marinarii dau naştere aceluiaşi labirint.
După doi ani captivi în marea îngheţată oamenii hotărâsc că e timpul să se salveze pe jos. Dar încotro? Peste tot numai creste de gheaţă, vânturi teribile, temperaturi de -30 de grade. Plus fiara care se învăţase cu sânge de om. Odiseea lor chinuitoare pare că nu-i duce nicăieri. E un efort demoralizant, cu piedici de tot felul, un miraj care îi ţine în viaţă, e aceeaşi credinţă oarbă care ghidează drumul tatălui în The Road. Pe lângă fiara misterioasă mai există un antagonist, de această dată uman, care ar stârni cu siguranţă orgoliul lui chef Hannibal.
Un artificiu textual este jurnalul chirurgului Goodsir, care consemnează faptele cu o minuţiozitate care te sperie. Pe lângă abundenţa detaliilor mai există un lucru dezamăgitor pentru unii dintre cititori. Anume finalul. Stilul poetic din ultima sută de pagini distonează cu ansamblul. Realismul istoric face casă bună cu horrorul gotic, dar mitologia inuită (eschimosă) din final parcă nu-şi găseşte locul. Unii ar putea reclama lipsa de rezolvare a conflictului. Alţii ar simţi suficientă cosmogonia inuită.
Cartea a fost tradusă în română sub titlul „HMS Terrorˮ, abrevierea însemnând Her Majesty’s Ship. Această variantă nu reflectă însă conţinutul. Romanul nu este despre corabia propriu-zisă. The Terror face referire la altceva şi nu la ambarcaţiune. Sugerează oroarea, spaima, groaza, frica omului captiv în pustiul alb şi care încearcă să nu-şi piardă umanitatea, să nu cadă în capcana lui chef Hannibal. Teroarea poate fi la fel de bine şi fiara asemănătoare ursului polar care sălăşuieşte printre gheţuri. Sau poate chiar starea de animalitate în care se transformă omul sub imperiul foamei şi al disperării. Teroarea mai vorbeşte şi despre altfel de ispite printre care bărbatul trebuie să-şi croiască drum, în mijlocul iadului din zona arctică.
