Slalom printre realități (Dan Rădoiu – „Povestiri de la marginea realității 2)

Dan Rădoiu – „Povestiri de la marginea realității 2
2017, editura Crux Publishing, București

Nu sunt o fană a prozei scurte. Chiar mai rău de atât, o evit cât pot de des. Am citit proză scurtă în ultimii trei – patru ani doar pentru că mi-am schimbat modul de alegere al lecturilor și nu mai citesc doar ce am chef, doar pentru entertainment, ci și diverse volume care nu m-ar atrage, dar din care vreau să văd ce pot învăța.

M-am ambiționat astfel să citesc volumul „Povestiri de la marginea realității 2” de Dan Rădoiu pentru că am fost la câteva ateliere de scriere creativă foarte interesante și distractive ținute de el și voiam să văd cum scrie un autor care abordează literatura în felul jucăuș pe care l-am experimentat la ateliere, dar și pentru că (o să râdeți de mine probabil) m-a fascinat teribil coperta nebună a cărții. Pur și simplu arăta a genul de carte pe care îmi doream s-o am în bibliotecă. Și mai era și scurtă, 137 de pagini.

Impulsul a fost unul inspirat. Aș spune că Dan Rădoiu s-a dovedit a fi unul din puținii autori care pot scrie un text cu cap și coadă de dimensiuni mici, fără să dea sentimentul că ceva lipsește sau că textul e forțat fiindcă s-a chinuit să înghesuie cât mai multe lucruri într-un număr mic de pagini. De asemenea, este unul din puținii scriitori care poate face atmosferă de la primele rânduri ale unei proze, iar poveștile lui, deși foarte diferite între ele, respiră toate un aer unitar.

E foarte probabil ca acest lucruri să se datoreze stilului autorului, care poartă o amprentă personală puternică. Puțini sunt scriitorii pe care cred că i-aș putea recunoaște numai după stil, din câteva paragrafe, și cred că dan Rădoiu a intrat în rândurile lor. Scriitura lui este numai bună de luat ca exemplu pentru scriitori mai puțin experimentați sau dornici de a se perfecționa pentru felul în care reușește să spună o mulțime de lucruri în foarte puține cuvinte. Talentul lui este asemănător cu talentul caricaturiștilor și graficienilor capabili să surprindă mișcarea și esența unor persoane sau cadre pitorești din câteva linii simple. Două propoziții și deja ai intrat în tablou.

Fiind vorba de 12 proze cu dimensiuni și subiecte foarte diferite, nu am putut rezona la fel de mult cu toate. De regulă, am văzut că în orice volum de proză scurtă, chiar dacă sunt volume de autor sau antologii, găsesc mereu proze care mă entuziasmează mai mult, altele mai puțin, uneori chiar proze al căror sens nu îl prind deloc. Probabil că acest lucru este inevitabil. Trăgând linie la finalul volumului,  „Povestiri de la marginea realității 2” este o colecție de texte trăznite pe care le-aș recomanda oricui: găsim și fantasy, și realism, texte foarte scurte și unele mai lungi, de la 2 la 40 de pagini, dramă și comedie, contemplare și acțiune.

Nu voi prezenta textele pe rând, ci sub forma unui fel de top personal – cred că astfel e mai ușor și de urmărit.

Voi începe astfel cu câteva texte foarte scurte:

Sângele uriașului și  La jumătatea unui pod peste o apă ilustrează niște momente, aparent cotidiene, dar care poartă o semnificație foarte profundă odată ce le privești cu atenție. În Sângele uriașului trecem pe lângă un boschetar care pare să vorbească în dodii, La jumătatea unui pod peste o apă o femeie stă rezemată de balustradă contemplând sinuciderea, lucru pe care nu și l-ar putea imagina nimeni din cei care ar vedea-o trecând pe acolo. Perspectiva asupra acestor scene este una foarte interesantă – ne reamintește, până la urmă, că nu știm niciodată pe lângă ce fel de povești trecem pe stradă.

Ziua în care nu a mai putut contemplează, de asemenea, sinuciderea, dar într-un cu totul alt stil – artistic, programat, grandios, și în ceva mai multe pagini.

Un alt moment din viața de zi cu zi vedem și în Trafaletul, pasta de dinți și farul de la pupă, de data asta într-o notă amuzantă.

Scările din vârful muntelui ne duc însă deja înspre domeniul fantasticului, iar mie mi-a sunat a genul de poveste bună de folosit la vreun seminar corporatist motivațional. Dacă ești genul de persoană care se simte inspirat de motivaționale, îți va plăcea și această povestire de 3 pagini în care un om face să apară niște trepte acolo unde nu era nimic prin pura forță a voinței. Pe mine nu mă mișcă astfel de imagini,însă trebuie să recunosc că, oricât m-ar lăsa rece subiectul, proza sună la fel de bine ca celalalte.

Oracolul m-a lăsat puțin amețită și am rămas cu impresia că ori e pur și simplu un exercițiu de stil, o metaforă a creației în imagini frumoase, un echivalent în proză al unei arte poetice (ceea ce iar nu mă impresionează ca subiect) ori e vreo alegorie al cărei tâlc nu am putut să-l prind.

Celelalte două proze scurte-scurte mi se par de o cu totul altă factură.

Aventurile unui demon ghinionist este un text teribil de amuzant. Citez: Demonul Flocea se pregătea să pășească în iatacul alesei lui. Bietul de el. Primise acest nume de ocară încă de la naștere, datorită smocului rebel de păr negru cârlionțat ce îi exploda efectiv din creștetul capului. Aceste prime rânduri ale povestirii mi-au pus instantaneu pe față un zâmbet larg care nu s-a mai șters decât la ceva timp după ce începusem deja povestirea următoare. Mai ales că pe parcurs se întâmplă diverse trăznăi care fac zâmbetul să se transforme chiar în hohote de râs.

O zi din viața lui Ion Botloagă din Irimiaburg este o bijuterie literară de numai trei pagini, un tablou scurt al vieții din Irimiaburg, oraș absurd de munte cu casele construite în pantă, care, deși așezat într-o zonă liberă de orice impozitare, are un sediu al Administrației Financiare. Angajata ANAFului, Eleonora Rotofeiu, a fost nevoită să-și creeze un sistem mecanic anti-ațipire din două cozi de mătură, poziționat, din păcate, în așa fel încât nu îi permitea să privească solicitanții decât cu coada ochiului… Un alt caz de proză pe care o citești cu zâmbetul pe buze de la primul la ultimul rând.

Odată cu Misiunea prințului Olono Diallo trecem deja la un alt gen de povești, mai lungi și mai complexe. Păstrând nota de umor cu care deja ne-a obișnuit (Misiunea este a opta povestire), autorul poartă eroul din salonul unui spital de psihiatrie direct pe o navă imperială, într-o situație politică foarte tensionată la scală interplanetară. Nu știm dacă personajul e realmente un nebun sau un prinț eșuat pe Pământ cu memoria ștearsă, dar nici nu mai contează. Călătoria e trepidantă.

Miruna se detașează de toate celalate proze din volum, pe de-o parte fiindcă este cea mai lungă dintre toate (42 de pagini), pe de altă parte fiindă nu are nimic fantastic. Ce-i drept, mai sunt câteva proze care nu au nimic fantastic, dar la 2-3 pagini, cât au, nu ies în evidență cum iese Miruna. Pe mine povestea aceasta nu m-a prea entuziasmat, dar tind să cred că este din cauza subiectului: Miruna, o femeie atrăgătoare, divorțată în urma unei relații abuzive, critic de film, este păcălită de un stalker care se dă drept depanator de lifturi. Odată intrat la ea în apartament ca să se spele pe mâini, omul își arată adevăratele intenții și de-aici începe un joc psihologic de care pe care. Judecând povestea rațional, aș spune că e foarte interesantă, emoțional însă nu m-a prins deloc și mărturisesc că nu îmi dau seama de ce.

Ajungem astfel la ultimele două proze mai lunguțe, care se află pe la mijlocul volumului, dar pe care am ales eu să le abordez la final ca să fie așa, ca un desert.  Ambele sunt cu totul demente (în sensul pozitiv), ambele sunt teribil de amuzante și au o tentă foarte întunecată.

Urâtul din dreapta este un bărbat amărât care contemplă sinuciderea din cauza faptului că, din motive misterioase, este respingător pentru femei. Într-atât de respingător, încât femeile nu vor să se atingă de el nici pentru (mulți) bani, iar orice alt bărbat aflat în preajma lui devine extraordinar de atractiv, prin comparație, transformându-se într-un adevărat magnet. Umorul negru al poveștii apare la final, într-o întorsătură de condei de mare virtuozitate.

Case cu dinți este de-a dreptul horror și, după gustul meu, piesa de rezistență a volumului. Aur curat. Poveste începe cu o sinucidere și se termină cu o alta – sinuciderea este o temă care tot apare în poveștile lui Dan Rădoiu, însă de fiecare dată într-un alt context, cu o altă semnificație și chiar și o altă finalitate (nu toate personajele cu gânduri sinucigașe ajung să se sinucidă). În Case cu dinți, sinuciderea ieșită din comun a cuiva duce la creșterea unei case pe locul în care persoana respectivă și-a săpat groapa. (Da, așa se face: îți sapi o groapă, te întinzi în ea, apoi încetezi să mai respiri, iar din trupul tău în descompunere accelerată încep să crească plante și pereți.) Iar casa respectivă… să spunem doar că nu v-ați dori să intrați vreodată acolo, însă v-ar plăcea la nebunie să citiți despre ea.

Trăgând linie și făcând media, am ajuns la concluzia că volumul Povestiri de la marginea realității 2 este unul din puținele repere pe care le am în ce privește proza scurtă, dar și un reper general în ce privește stilul: simplu, dar în același timp bogat în detalii și imagini artistice care mai de care mai nebunești.

Recomand cu drag: se citește ușor, relaxează, amuză și, din când în când, te mai pune și pe gânduri.

Despre Iulia ALBOTA

Iulia ALBOTA a scris 1 articole în Revista de suspans.

Iulia Albota (n. 1988, Timișoara) a absolvit Facultatea de Inginerie în Limbi Străine (germană) la Universitatea Politehnică București, Facultatea de Psihologie și Științele Educației în cadrul Univeristății București și un masterat în inginerie industrială și managementul sistemelor mecatronice (UPB). A debutat în 2015 în revista Galileo nr. 7 cu nuvela cyberpunk Stalker, care a apărut ulterior și în antologia Eroi fără voie (ed. Millenium Books, 2015). Din 2014 este membru fondator al grupului literar SFF Secția 14, iar din aprilie 2017 recenzează lunar câte un volum recent apărut al unui autor român în cadrul proiectului Blogosfera SFF. Site personal: iuliaalbota.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *