Eugen Lenghel – 9 istorii reutilizate
Editura Tritonic, Bucureşti, 2014
Ori de câte ori am avut ocazia să mă apropii de genul science fiction, am făcut-o cu un soi de sfială. Un autor de SF trebuie să combine talentul literar cu numeroase noţiuni de chimie, fizică, mecanică, electronică, informatică şi Dumnezeu mai ştie ce altceva (mult mai multe decât voi şti eu vreodată!) pentru ca rezultatul să fie captivant şi ca un resort al minţii cititorului să spună „da, undeva în viitor acest scenariu ar putea fi posibil”.
Deşi cartea intitulată 9 istorii reutilizate este volumul de debut al lui Eugen Lenghel, autorul nu este câtuşi de puţin un necunoscut printre iubitorii genului. El abordează cu lejeritate un mix de genuri literare. Descoperim, pe lângă ceea ce se numea odată literatură de anticipaţie şi un pic de mystery&thriller, puţin fantasy şi o briză de romance.
Mă străduiesc să nu dezvălui nimic din intrigile istoriilor, deşi unele dintre ele s-au mai întâlnit cu cititorii în diverse publicaţii. Eugen Lenghel are o scriitură plăcută, uşoară, relaxantă. Subiectele sunt interesante, iar dinamica – surprinzătoare. „Istorii reutilizate”, prima dintre cele nouă povestiri, aruncă un fior rece cu privire la un posibil viitor statut al creatorului, redus, prin normative oficiale, la calitatea de autor de sequel-uri. Într-o perioadă în care „copy-paste-ul” face legea în lucrările elevilor şi studenţilor şi orice film decent şi cu un oarecare succes are parte de cel puţin un remake sau o continuare, o asemenea proiecţie ar trebui să ne pună pe gânduri. Mărturisesc, însă, preferata mea este „Fermierul virtual”, o împletire fericită a acţiunii poliţiste cu science fiction-ul, având un personaj principal interesant, frumos creionat şi un final care, deşi ambiguu, este mult mai puţin abrupt decât în cazul celorlalte povestiri.
Căci unul din lucrurile care unesc cele nouă istorii reutilizate este consecvenţa cu care autorul le încheie brusc, lăsându-ne cu un oftat fix când ne cufundaserăm mai bine în lectură. E ca şi cum o televiziune ar face reclamă unor seriale care promit a fi captivante, dar apoi descoperim că nu avem parte decât de episoadele pilot.
Dacă tot am ajuns la momentul când sunt cârcotaşă, aş mai spune că tuşele rurale prezente pe ici, pe colo („Rosenau, sânge de dimineaţă” sau „Optimism de împrumut”) sunt un pic prea accentuate, dar, e adevărat, şi acestea aduc un strop de culoare textelor.
Una peste alta, am citit cu plăcere cartea lui Eugen Lenghel şi o recomand. Pe de o parte pentru că este o lectură incitantă. Iar pe de altă parte, pentru că istoriile dezvăluie un potenţial, o promisiune pentru poveşti viitoare din ce în ce mai interesante.
