Nici îngropat, nici dezgropat

Dan Rădoiu – „Îngropat de viu”
2017, editura Tritonic,
colecția Mystery&Thriller, 102 pag.

 

Pe Dan Rădoiu l-am descoperit încetul cu încetul. Nu știam nimic despre el până în momentul în care a publicat, la editura Crux, volumul Povestiri de la marginea realității. Deși am auzit păreri bune despre carte, încadrarea ei în zona horror m-a determinat să ezit în a o citi.

Am aflat apoi că ține ateliere creative, iar ideile sale păreau să fie apreciate de participanți. Față în față ne-am cunoscut abia anul trecut, la AntareSFest. La fel cum l-am văzut în poze, s-a dovedit a fi un individ jovial, cu mult bun simț – genul de om a cărui prezență simți că te încarcă pozitiv. La puțină vreme după aceea i-a apărut la editura Tritonic thrillerul Îngropat de viu. Fiind pe un teren pe care-l puteam gusta, am făcut pasul și l-am încercat.

Am fost curios dacă nuvela respectă o anumită rețetă a genului, către care putea duce titlul. Cu alte cuvinte, dacă avem de-a face cu un protagonist care revine pentru a se răzbuna pe cei care au încercat să-i ia viața. Chiar și dacă ar fi fost așa, n-aș fi avut nicio problemă. Originalitatea unei povești reprezintă, în mod cert, un plus. Dar dacă autorul știe cum să scrie, poate prelua o temă folosită de sute de ori și să realizeze o capodoperă. Indiferent pentru care dintre direcții optează, cred că un autor poate realiza un lucru la fel de bun și că nu e cazul să-l judec dacă alege o cale sau alta.

Cartea începe dur. Protagonistul chiar se trezește într-un sicriu, îngropat în pământ. Și nu-și prea amintește mare lucru. Mai mult, are foarte puțin timp la dispoziție pentru a încerca să scape din acea capcană mortală. Până aici, scenariul pare să se potrivească celui expus mai sus. Din postura de cititor, te aștepți ca omul să scape (evident!) și să înceapă să adune indicii pentru a afla cine l-a adus în punctul acela. Doar că Dan Rădoiu a reușit să găsească o chichiță prin care să facă povestea clasică un pic diferită – suficient cât să devină interesantă și inedită. Nu voi spune mai multe, pentru a nu strica surprizele lecturii.

Un lucru care sare în ochi de la primele pagini este faptul că autorul știe să scrie, să creeze tensiune.  M-am pomenit dând pagină după pagină, curios să văd până unde e capabil să împingă șarada aceea. Faptul că stilul său e unul atractiv, condimentat cu informații ce dovedesc o bună documentare, ajută din plin la asta.

Din păcate, au fost două elemente care m-au deranjat. Unul a ținut de modul de construcție al scenelor. În plină acțiune, când cititorul stă cu sufletul la gură, autorul rupe acțiunea și introduce un pasaj în care povestește ceva. Apoi revine acolo unde lăsase acțiunea, pe muchie de cuțit, și oferă deznodământul. Pentru mine, asta a reprezentat un turn off. Tensiunea pe care reușea să mi-o creeze până în momentul respectiv se dispersa și deznodământul venea ca un fapt divers, cu care nu mai empatizam, pentru că fusesem scos din starea potrivită. Am discutat problema asta cu autorul și am aflat că  a vrut să experimenteze acel gen de relatare, să vadă cum merge. Prin urmare, deși eu n-am apreciat-o (am considerat-o chiar un minus major), am salutat faptul că autorul a experimentat. Consider că ieșirea din zona de confort e un lucru bun, din care un autor poate învăța și de unde, uneori, pot apărea rezultate neașteptate. Poate că unii cititori vor aprecia ceea ce eu n-am gustat.

Al doilea element l-a constituit atitudinea unui personaj. Dacă autorul a reușit să surprindă suficient de bine anumite tipologii, în cazul unui personaj mi s-a părut neplauzibil modul de acțiune către finalul volumului. Adică nimic din ce fusese prezentat anterior la acel personaj nu mă lăsa să deduc că ar putea deveni, dintr-o dată, Gigi Durul. Dimpotrivă, impresia pe care mi-o lăsase mergea către celălalt capăt al spectrului.

Îngropat de viu m-a lăsat cu sentimente amestecate. Pe de o parte, Dan Rădoiu mi-a dovedit că are vână și talent literar – iar asta mi-a stârnit curiozitatea față de volumul menționat la începutul articolului. Pe de altă parte, am întâlnit unele erori de construcție a intrigii și de logică a personajelor peste care mi-a fost greu să trec. Dar elementele acestea se pot corecta în timp, câtă vreme talentul de a scrie ori îl ai, ori nu-l ai. Iar Dan Rădoiu îl are.

Despre Lucian Dragoș BOGDAN

Lucian Dragoș BOGDAN a scris 31 articole în Revista de suspans.

Lucian-Dragoş Bogdan (n. 16 iulie 1975, Alba Iulia), a absolvit Facultatea de Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj Napoca. În prezent este educator şi coordonator la un centru de recuperare pentru copii cu dizabilităţi şi administrator al unei firme care se ocupă cu produse handmade. Locuieşte în Alba Iulia. A debutat în 1991, în nr. 17 al ziarului Alba Forum cu povestirea „Triunghiul Bermudelor”. A mai publicat în Argos, CPSF Anticipaţia, Discobolul, EgoPHobia, Ficţiuni.ro, Galileo, Gazeta SF, Helion, Helion Online, Jurnalul de imagine, Luceafărul, Lumi Virtuale, Nautilus. Este prezent în Almanahul Anticipaţia 2016 şi în antologiile Argos Doi, Dincolo de orizont şi Exit. Povestiri de dincolo. În anul 2015 a primit premiul RomCon pentru cea mai bună povestire SF a anului 2014 (pentru „Dincolo de orizont”) şi premiul I la a XXX-a ediţie a Concursului Naţional de Proză Scurtă Helion (pentru „Doar atât: scriu”). Volume publicate:Trilogie (2004), Zeul Kvun (2004), Frontiera (2006), Vraciul de pe norul interior (2014), Pânza de păianjen (2014), Uneori, când visez... (2015), Omul-fluture (în colaborare cu Teodora Matei, 2015), Întâmplări din oceanele timpului (2016), Povestiri fantastice (2016), Vânătorii de capete (2016).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *