Andrea Camilleri – Hoţul de merinde
Seria Comisarul Montalbano
Traducere de Emanuel Botezatu
Colecţia Suspans
Editura Nemira, Bucureşti, 2009
306 pagini
Doar ce am terminat de citit cea de-a treia carte cu Montalbano şi mi-am adus aminte că s-a realizat şi un serial foarte bine primit de public, Il Comissario Montalbano, filmat între 1999 şi 2011, care are 22 de episoade, mare parte din ele fiind scrise chiar de Andrea Camilleri. Cum la noi sunt slabe şanse să se găsească un astfel de serial pe DVD (şi dacă s-ar găsi, ar fi la nişte preţuri prohibitive), am dat un search pe net şi l-am găsit. Pe Montalbano mi l-am imaginat ceva mai masiv şi în niciun caz chel, cum este actorul care îl interpretează, deşi pentru episodul care ecranizează tocmai romanul de faţă, Hoţul de Merinde, actorul Luca Zingaretti mi se pare foarte potrivit.
În acest volum cunoaştem şi latura mai umană, mai sensibilă, a glumeţului Salvo Montalbano, cel cu care mă obişnuisem să fie glumeţ sau cinic, după cum o cerea situaţia, pedepsindu-i pe infractori, dar care putea fi şi uman atunci când situaţia o cerea. În acest al treilea volum avem de-a face cu două cazuri aparent distincte: un marinar tunisian este ucis „accidental” pe când naviga în apele internaţionale; nava lui este atacată tocmai de către o ambarcaţiune tunisiană, echipajul acesteia susţinând mai târziu că italienii se aflau de fapt în apele teritoriale ale Tunisiei. Celălalt incident major, care de fapt va deveni factorul declanşator al acţiunii, este înjunghierea a unui bătrân de vreo 60 de ani, Lapecora, chiar în liftul clădirii în care locuia.
Întrucât lui Montalbano îi este prea lene să se trezească devreme pentru a se ocupa de cazul marinarului tunisian, sarcina aceasta cade în seama subalternului său cel mai apropiat în grad, Mimi Augello, cel care râvneşte la funcţia sa şi nu ratează nicio ocazie să-şi linguşească şefii. Aşadar, Montalbano rămâne cu anchetarea morţii bietului bătrân Lapecora, despre care va descoperi lucruri surprinzătoare: acesta fusese un respectat comerciant până în urmă cu câţiva ani, când se pensionase. Între timp îşi redeschisese firma şi îşi angajase la sediul firmei o menajeră tunisiană, pe nume Karima Moussa. Care, surpriză!, se dovedeşte a fi chiar sora marinarului tunisian ucis pe vasul sicilian. Până la urmă iese la iveală că menajera lui Lapecora nu presta doar servicii de curăţenie, ci şi că îşi rotunjea veniturile prestând servicii sexuale pentru Lapecora şi alţi câţiva bătrâni din împrejurimi (sunt delicioase rândurile care descriu ce tip de serviciu presta pentru fiecare moş pervers în parte).
Chiar în ziua în care Lapecora este înjunghiat în spate dispare însă, fără urmă, şi Karima Moussa, lăsând singur un băieţel nevinovat, fiul ei de numai şase ani, care, din cauză că nu mai are ce să mănânce, devine hoţ de merinde de la şcolari. Coincidenţă stranie, această dispariţie? Nicidecum, ci un prilej pentru Andrea Camilleri de a se dezlănţui într-un alt caz delicios cu Montalbano. Ceea ce pare la început o crimă pasională, poate, se transformă într-un caz cu ramificaţii internaţionale. Firma lui Lapecora servea ca paravan pentru operaţiunile misterioase ale unei celule tunisiene infiltrate în Sicilia, operaţiuni despre care însă serviciile secrete italiene aveau cunoştinţă. Şi ce face Montalbano, când se dovedeşte că ancheta privindu-l pe marinarul tunisian (care numai marinar nu era, de fapt) nu aparţine de secţia din Vigata, ci de alt orăşel din apropiere? Îl caută pe cel care l-a ucis pe Lapecora. Şi pe dispăruta Karima, mama lui Francois, băieţelul care le fura copiilor mâncarea. Îşi cheamă iubita de la Genova, pe Livia, pentru a avea grijă de băieţel. Iar Livia se îndrăgosteşte iremediabil de bietul Francois, hotărându-se să îl adopte, în cazul în care mama acestuia nu va mai apărea.
De ce am afirmat în titlul recenziei că Montalbano devine sentimental? Pentru că, deşi încearcă să se ţină tare faţă de cazul tragic al lui Francois (al cărui tată dispăruse cu mult timp în urmă), făcând-o pe gelosul atunci când vede că Livia se apropie aşa mult de băiat, el însuşi este, de fapt, un bărbat cu suflet de copil, un copil care refuză să se maturizeze. Iar atunci când află că tatăl său este pe moarte, ce mai poate face? Să fugă de responsabilităţi din nou, refugiindu-se în mâncărurile delicioase pregătite cu migală şi dăruire de vajnica Adelina? Sau să-şi înfrunte temerile, să-şi întemeieze o familie şi să-şi viziteze tatăl?
Veţi afla toate acestea citind un nou roman excelent marca Andrea Camilleri, care mie mi-a produs un dor cumplit de a sta un pic de vorbă cu tatăl meu. Pentru că există o frază dureroasă undeva spre sfârşitul cărţii: „În fiecare zi ştia că tatăl său murea câte puţin.” Iată că, lăsând glumele deoparte, iese la iveală şi compasiunea din oameni, chiar şi în cinica Sicilie, unde incendierile de maşini, jafurile, răpirile, torturile, crimele sângeroase, au devenit evenimente banale, care nu mai şochează pe nimeni, există compasiune şi vorbe care alină chiar şi pentru Montalbano (deşi, repet, nu e un cinic lipsit de inimă, cum pare la prima vedere). Iar pentru diversitatea aceasta, pentru că nu scrie doar după reţetă, ci dovedeşte şi talent pentru varietate, Camilleri merită încă o dată apreciat.
O serie foarte buna, din nefericire Nemira pare ca nu e interesata sa o continue, desi au zis ca da. Montalbano chiar merita un loc in panoplia eroilor de carti politiste.