Haruki Murakami ―
Trad. de Iuliana Oprina
Editura Polirom, colecţia Top 10+, Iaşi, 2012
480 p.
Cine a fost suficient de curios încât să găsească trăsături comune romanelor japoneze ale ultimei jumătăţi de secol cu siguranţă a observat că mai toţi autorii tratează, în cel puţin una dintre cărţile lor, tema dispariţiei. Fie că e vorba despre nevastă, soră, mamă, tată, vecin, animal de companie ori prieten, romanele cu priză la public conţin, neapărat, măcar o aluzie la genul acesta de excludere forţată din peisajul, altfel tern, al vieţii eroului principal. Iar dacă vorbim despre Haruki Murakami (artificial plasat, an de an, pe lista candidaţilor cu şanse reale la Nobel, autorul neîntrunind niciuna dintre condiţiile lăsate cu limbă de moarte de bătrânul Alfred), fanii acestui scriitor vor şti exact la ce mă refer.
Avem un personaj central fără nume (naraţiunea se desfăşoară, cum altfel, la persoana I), care continuă căutările fostei lui iubite, Kiki, evaporată subit. Şi pentru că niciuna dintre metodele clasice de investigare nu dă roade, eroul nostru încearcă să reconstituie paşii pe care i-a făcut împreună cu misterioasa fată. Ajunge la Hotelul Delfin, loc al zbenguielilor lor anterioare, însă în locul construcţiei modeste pe care o lăsase în urmă dă peste un edificiu impunător, modern, imens şi intimidant. Acolo se reîntâlneşte cu Omul oaie, nu află niciun răspuns la nedumeririle sale, însă leagă noi prietenii: cu una dintre recepţionere şi cu o fată misterioasă, de numai 13 ani, Yuki, vizionară şi matură înainte de vreme. Personajul principal se reîntâlneşte cu un fost coleg de liceu, Gotanda, ajuns acum actor celebru în filme de duzină, care, de asemenea, pare să aibă legătură cu Kiki. Exclamaţia recurentă a eroului principal („Totul se leagă”) reprezintă un palid triumf al dorinţei de coerenţă factuală asupra realităţii alambicate şi plină de obstacole. La Murakami, fantasticul nu coboară din imaginaţia bolnavă a personajului în căutare de senzaţii tari şi nici din talentul autorului în a crea o naraţiune alertă şi antrenantă, ci din stabilirea unor corespondenţe stranii între compuşii unei scenografii comune. Cu alte cuvinte, nu extraordinarul întâmplărilor naşte fantasticul, ci legătura misterioasă care leagă elementele aparent disparate, după o logică personală şi rareori de neînţeles a personajului principal.
Cu toate acestea, romanul nu e străin de unele puncte slabe. În primul rând, naraţiunea se desface în mai multe fâşii paralele care, chiar dacă sunt structurate după un algoritm inteligibil, par a avea ca ţel suprem deturnarea atenţiei cititorului şi aruncarea lui pe o pistă greşită, ca-ntr-un joc video în care nu mai ţii minte de unde ai pornit şi unde trebuie să ajungi. În al doilea rând (un lucru care excede rigorile genului, e adevărat) întâlnim aici aceeaşi concepţie anodină despre viaţă, regăsibilă şi în titlu, conform căreia destinul trebuie trăit în ritmul lui, nu într-al tău. Că trebuie, deci, să i te supui, într-un dans cu ritmuri neştiute şi dirijat de altcineva. Că, vorba aia, eşti obligat să joci chiar şi atunci când te strâng opincile. Dacă e o pledoarie naivă pentru viaţă, merge. Dacă însă e o povaţă cu pretenţia „originală” de mare adevăr cosmic, e nasol. Luaţi-o cum vreţi.¶
mi s-a recomandat cartea asta dupa ce am citit „In cautarea oii fantastice”; e superba toata ideea si cartile in sine sunt extraordinare!