Îmi cade bine, la răstimpuri, să văd cât-un film regizat de Alfred Hitchcock. De Crăciunul acesta am revăzut chiar două, unul după altul. Primul, Marnie, bunicel, al doilea, lung, despre Omul care ştia prea multe.
Când te uiţi la filmele lui Hitchcock, ştii ce altceva să urmăreşti dacă acţiunea ţi-e deja familiară: tehnicile de filmare noi introduse de regizor la vremea respectivă, în caz că eşti interesat ori priceput la ele, sau scenele scurtissime în care îşi face el apariţia, cunoscutele „cameo appearances”.
Marnie se deschide cu scena deprimantă a unui peron de gară pustiu. Aş fi jurat că s-a filmat în gara de la Timişoara sau în orice altă staţie feroviară carpatină şi nu neapărat în vremuri predecembriste, căci înfăţişarea ei de acum e la fel de sumbră ca înainte. Peronul gol se animă îndată ce apare, văzută din spate, o brunetă în pardesiu şi pantofiori, cu bagaj de mână şi sub braţ o poşetă bej, stil tub. Bruneta tocmai şi-a însuşit pe-ascuns vreo zece mii de dolari de la patronul ei şi o şterge englezeşte din oraş, fără să fie prinsă.
Margaret Edgar, căci aşa se numeşte fătuca în cauză, are, de fapt, păr deschis la culoare şi şi-a făcut un obicei din a-şi prăda patronii, întotdeauna bărbaţi. Asta e singura ei relaţie cu bărbaţii, pentru că legătura normală dată de Dumnezeu între bărbat şi femeie îi e total străină, chiar îi repugnă. Bărbaţii sunt nişte porci, hotărăşte ea, aşa că se plimbă din oraş în oraş sub nume diferite, cu teancuri de bani furaţi pe sub braţ. Câteodată trece şi prin urbea natală, Baltimore, Maryland, unde îşi vizitează mama, pe Bernice, o femeie pe cât de săracă cu duhul, pe atât de răutăcioasă, mai ales că e şi handicapată. Marnie se gudură pe lângă ea, îi face cadouri scumpe, îi trimite bani, dar… scorpia nu cedează. O deranjează până şi simpla atingere a fetei, însă nu are nimic împotrivă s-o răsfeţe pe Jessie, o mucoasă tipic americană, înfumurată şi linguşitoare: „Yes, Ms. Bernice. See you later, Ms. Bernice. Kiss my ass, Ms. Bernice” – ultima replică îi aparţine soţului meu, exasperat de mutriţa şi comportamentul impertinent al puştoaicei nebătute la timp – căci ştiţi voi boala americanilor de a-şi ţine la fereală odraslele, nu cumva să fie educate cu o palmă bine-venită, vezi, Doamne, şi să le lovească vreo traumă pe viaţă.
Acum vor sări să mă muşte adepţii lui Freud, de exemplu, zicând că firea omului, a copilului mai ales, e o plantă firavă şi trebuie tratată cu metodele psihanalizei, însă eu zic că plantele precum Bernice şi Jessie trebuie stropite şi cu zemuri mai usturătoare pe la rădăcină. Sfârşitul filmului încearcă să dreagă imaginea lui Bernice, dar nu prea reuşeşte. Mama hoaţei noastre rămâne o creatură meschină, care şi în ultima clipă îi cere fetei sale să nu se lase pe piciorul ei, că o doare.
Faţă de cele două femei zdravăn tulburate, două „lady animals”, ca să citez din film, domnul Rutland (Sean Connery tinerel rău), cel care o prinde pe Marnie cu mâţa-n sac, pare întruchiparea nobleţei, o minte echilibrată, un caracter cerebral. Nu e aşa, fiindcă se îndrăgosteşte de fătuca hoţomană, o ia de nevastă, fie şi prin şantaj, şi, într-un târziu, o violează în calitate de soţ exasperat. Cu toate astea, e gata să-şi rişte averea şi chiar libertatea pentru ea. În cele din urmă, firea potolită a lui Rutland şi încăpăţânarea lui limpezesc, măcar un pic, apele din mintea şi sufletul lui Marnie.
Despre talentul cu care o interpretează Tippi Hedren pe Marnie, sub îndrumările stricte ale lui Hitchcock, sunt de spus numai lucruri bune. Îmi place Tippi, în ciuda frezei şi pălăriilor ei stupide, dar numai moda vremurilor e de vină pentru ele.
Există în Marnie două personaje insuficient exploatate de intrigă: unul e bărbatul de la cursele de cai, cel care va recunoaşte în Marnie o anume domnişoară Nicholson, probabil numele purtat cândva de hoţomana care l-o fi lăsat cu buzele umflate. Ar fi fost interesant ca omul să apară în casa lui Rutland tocmai când acesta se străduieşte să-l convingă pe un fost patron al lui Marnie să nu meargă la poliţie. Ar mai fi tensionat atmosfera, măcar ca să-l mai pună pe jar pe Rutland. Al doilea personaj „neterminat” e Lil Mainwaring, cumnata lui Rutland. Geloasă pe Marnie, ar fi trebuit să fie mai diabolică şi să facă mai mult rău, dar rolul ei se rezumă la spionat şi pârât. Şi nici măcar nu o ia peste bot de la Rutland, ci e doar blând mustrată, iar până la sfârşit nu i se întâmplă nimic rău. Mi-ar fi plăcut să aibă parte măcar de-o spaimă cumplită, să-i mai taie din ifose. L-am recunoscut în tinerelul Rutland pe viitorul „sempai” John Connor din Rising Sun şi pe nemuritorul Ramirez din Highlander, dar nu şi pe James Bond. Se vede că latura de gigaerou i s-a dezvoltat lui Connery mai târziu, după ce-a trecut de treizeci de ani.
Dacă în Marnie avem o eroină tulbure la minte, în Omul care ştia prea multe protagoniştii sunt un medic (James Stewart) şi o cântăreaţă (Doris Day) căsătoriţi şi serioşi, ba şi cu un copil de crescut – copil despre care am aceeaşi părere proastă ca despre Jessie cea sus-amintită. Puştiul, Hank pe nume, e la vârsta întrebărilor, vârstă când sunt pruncii mai pisălogi şi mai înclinaţi spre năzbâtii. E nestrunit şi provoacă tărăboi într-un autobuz plin de arabi însoţiţi de neveste cu iaşmac pe ochi şi faţă de masă pe cap. Acţiunea propriu-zisă începe într-o piaţă din Marrakesh, unde Hank cel bezmetic e răpit şi un francez care umblă cu un cuţit în spate îi cere medicului aflat în vacanţă să anunţe autorităţile britanice că se pune la cale un asasinat politic în Londra. Filmul e acceptabil până când părinţii băiatului se întorc la Londra, convinşi că tot acolo a fost dus şi copilul lor de către răpitori. Odată ajunşi în capitala britanică, acţiunea se diluează în secvenţe care, da, conţin suspans, deşi cam naiv, însă sunt previzibile, prea multe la număr şi toate se rezolvă „ca-n filme”, cât ai bate din palme, cu un ţipăt sau o căzătură oportună. Doris Day chiar prinde ocazia să ne cânte o piesă care a primit Oscarul în 1956, Que sera, sera.
Punctul culminant al filmului, Storm Clouds Cantata, compusă de Arthur Benjamin special pentru versiunea din 1934, e atât de lungit, încât mai degrabă caşti de plictiseală decât să faci pipi în pantaloni din cauza suspansului. Eu am socotit că a ţinut cam zece minute toată faza cu orchestra şi corul, până când a pocnit nenea din talgere şi s-a pus pe ţipat madam Day, văzând cum iese ţeava pistolului de după o draperie. Finalul e foarte brusc. Părinţii îşi recuperează odrasla şi se întorc toţi trei în camera de hotel, unde îşi găsesc prietenii adormiţi de oboseală sau beţi. Fraza finală nici nu v-o spun, că e tare caraghioasă. Zău, a dat-o pe de lături nea Hitchcock, dar se mai întâmplă şi i se iartă.
Aşa-i când ştii prea multe.
Marnie (SUA, 1964), R: Alfred Hitchcock, Scenariu: Jay Presson Allen pe baza cărţii lui Winston Graham, Cu: Tippi Hedren, Sean Connery şi Diane Baker
Urmăriţi tot filmul:
Omul care ştia prea multe (SUA,1956), R: Alfred Hitchcock, Scenariu: John Michael Hayes pe baza unei poveşti de Charles Bennett, Cu: James Stewart, Doris Day şi Brenda de Banzie
