Liu Cixin – „problema celor trei corpuri”
三体 (2008)
traducerea: Nina Iordache
2017, editura Nemira, colecția Nautilus, 414 pag.
Recunosc că nu ştiam mai nimic nici despre Liu Cixin, nici despre romanul său Problema celor trei corpuri. Abia după ce a fost tradus în limba română am început să caut informaţii despre autor şi despre carte. Ceea ce am citit m-a atras. Aveam de-a face cu un hard SF scris de un chinez, tradus în engleză de Ken Liu şi recompensat cu premiul Hugo în 2015. Suficiente motive ca să-mi stârnească interesul.
Ideea romanului este una extrem de ofertantă, exploatată de pe la începuturile SF-ului şi nicicând epuizată: contactul omenirii cu o civilizaţie extraterestră. Mai exact, chinezii trimit un mesaj în spaţiu, iar cei care-l recepţionează devin extrem de interesaţi de planeta noastră şi decid s-o cucerească. Pentru pământenii convinşi că omenirea a ajuns în cel mai rău punct posibil şi că e nevoie de o „justiţie externă”, vestea reprezintă un motiv de bucurie. Pentru ceilalţi, unul de îngrijorare. Aşa că una dintre tabere încearcă să convingă populaţia să-i aştepte cu braţele deschise pe mântuitori, în timp ce cealaltă se pregăteşte de luptă.
Până aici, deşi incitant, scenariul nu este unul ieşit din comun. E genul de intrigă din care un autor poate scoate o carte cu succes comercial, un text plin de clişee, o lecţie de morală, etc. După cum vrea şi cum îl ajută talentul.
O primă diferenţă faţă de alte cărţi de gen o constituie cadrul acţiunii. China este surprinsă în evoluţia culturală şi ştiinţifică, începând cu perioada revoluționară a pedepsirii celor cu „origine nesănătoasă”. Aspectul acesta a adăugat un oarecare exotism poveştii. Din păcate, am observat că am o problemă cu volumele care încearcă să acopere o lungă perioadă de timp. Puţini sunt autorii ce au reuşit să mă lege de textul lor; în majoritatea cazurilor, din păcate, genul acesta de poveste m-a lăsat pe dinafară, incapabil să empatizez cu povestea, deoarece mi se părea prea lipsită de conținut. La fel am păţit şi în cazul de faţă, iar faptul că personajele sunt, cu rare excepţii, bidimensionale, a accentuat starea.
Punctul forte al volumului îl reprezintă, fără îndoială, partea de speculaţie ştiinţifică. Aşa cum se deduce din titlu, problema celor trei corpuri este un element central al poveştii, iar autorul ştie cum să-l ajute pe cititor să înţeleagă conceptele expuse, dar şi să le exploateze cât mai bine. Folosirea unui joc pe calculator mi s-a părut genială, prin prisma tuturor implicaţiilor sale. La fel, lecţia de fizică cuantică din final m-a entuziasmat prin simplitatea ideii, prin modul de prezentare şi prin specularea implicaţiilor avute. Ambele concepte ştiinţifice mi s-au părut remarcabile, adevărate diamante ale acestui roman.
La polul opus s-a situat civilizaţia extraterestră imaginată de autor. Pe cât de mult m-a cucerit cu ideile sale ştiinţifice, pe atât de crunt m-a dezamăgit cu prezumtivii invadatori. Nu, nu sunt lipsiţi de originalitate. Sunt lipsiţi de orice. Sunt puşi acolo „să fie”, iar singura lor caracteristică este dată de faptul că trăiesc într-un capricios şi instabil sistem cu trei sori. Autorul s-a comportat de parcă acel singur detaliu – magistral, fără nicio îndoială – ar fi de ajuns ca să imagineze o altă civilizaţie, complet diferită de a noastră, dezvoltată în condiţii aparte. Ei bine, nu e. Dimpotrivă, contrastul între superba idee ştiinţifică şi descrierea jalnică a extratereştrilor nu face decât să dăuneze romanului, per ansamblu. Coroborat cu personajele umane de carton şi cu o intrigă pe care eu am perceput-o ca lipsită de suflu şi, pe alocuri, haotică, acest aspect a făcut ca romanul să rămână, în ceea ce mă priveşte, la stadiul de promisiune. Şi asta în condiţiile în care un hard SF bine realizat ştiinţific îmi permite să trec cu vederea lipsa de complexitate a personajelor ori a intrigii. N-a fost cazul aici.
Un alt minus, care însă nu ţine de autor, a fost dat de traducere. Nu contest munca de documentare dusă de traducătoare, nici cunoştinţele sale de engleză. Din păcate, cele două nu sunt suficiente ca un text să sune bine în limba română. Îmi amintesc de o discuţie cu regretatul Ştefan Ghidoveanu, care-mi spunea că, după ce traducea o carte, se apuca să şlefuiască versiunea obţinută pentru a o face să sune bine în română. Să profite, cu alte cuvinte, de subtilităţile limbii noastre, făcând textul cât mai familiar cititorului. Cum spune cineva, îl „tălmăcea”, nu doar îl traducea.
Problema celor trei corpuri nu m-a entuziasmat pe cât m-aş fi aşteptat din comentariile citite în legătură cu cartea. Din punct de vedere literar, au fost destule lucruri care m-au deranjat. Dar prospeţimea ideilor ştiinţifice şi a modului în care au fost prezentate atât ele, cât şi posibilele implicaţii, m-au cucerit. Pentru mine, Liu Cixin este un scriitor promiţător de hard SF pe care e posibil să-l mai încerc în viitor.
