Rodica Bretin – „Oameni și zei”
2017, Tritonic, colecția Fantasy, 240 pag.
Jules Verne a publicat o bună parte din romanele sale în regim foileton, în cadrul revistei „Musée des familles”, înainte ca acestea să capete formă ca volume de sine stătătoare. La fel a procedat şi Frank Herbert, cu al său celebru „Dune”, serializat în revista „Analog” (1963-1965). Exemplele pot continua; îl mai amintesc doar pe Andy Weir care şi-a publicat „Marţianul” capitol cu capitol, pe blogul său, înainte de a apărea în volum.
Rodica Bretin a publicat o parte din romanul „Oameni şi zei” în cel mai consecvent fanzin autohton al ultimilor ani, „Gazeta SF”. O alegere înţeleaptă, pentru că mulţi cititori captivaţi de lectura primelor capitole au aşteptat cu nerăbdare apariţia volumului complet. Printre aceştia, subsemnatul.
La prima vedere, titlul induce ideea unei egalităţi între oameni şi zei. Să fie oare o blasfemie? Nici vorbă; relaţia respectivă poate fi privită în cheie simbiotică: oamenii au nevoie de zei pentru a păstra vie speranţa mântuirii, în timp ce zeii au nevoie de oameni pentru a fi certificaţi ca… zei, nu-i aşa?
Povestea este transmisă la cititori prin intermediul a două personaje principale feminine, ale căror relatări sunt consemnate alternativ, la persoana întâia. Din punct de vedere literar este un procedeu riscant, deoarece presupune construirea în paralel a două personalităţi distincte, capabile să atragă în egală măsură empatia cititorului.
Rodica Bretin reuşeşte să facă acest lucru folosind o scriere matură, cursivă, şlefuită de impurităţi. Sunt impresionante secvenţele în care ambele personaje principale sunt implicate; relatarea din două perspective diferite a unor evenimente comune accentuează dinamismul acestora şi lasă cititorului o imagine multidimensională, plăcută la lectură.
Kayla Blackmoon vede anumite crime în serie prin ochii criminalului, însă nu poate face nimic pentru a opri lucrurile oribile să se întâmple, nici măcar atunci când una dintre victime este o persoană apropiată. Nu ştie de ce are această abilitate, are însă convingerea că există un motiv şi este determinată să-l descopere.
Celălalt personaj principal, Lorena Argyll, este un „zeu bun”, descendent al… nu vă spun, citiţi cartea, e păcat să devoalez ceea ce pentru mine a fost o surpriză plăcută. Am spus „zeu bun”, pentru că avem şi „zei răi”, iar între cele două categorii de fiinţe supranaturale (oare?) există o stare conflictuală care mocneşte de mii de ani. Şi unii şi ceilalţi trăiesc printre noi, având înfăţişare umană şi afişând un comportament ca al nostru, al muritorilor de rând.
Cele două personaje principale se întâlnesc la un moment dat, iar Kayla află lucruri interesante despre identitatea şi originea ei. Dacă până atunci se considera a fi un om simplu, aflat într-o căutare perpetuă a echilibrului interior, se vede pusă în situaţia de a accepta apartenenţa ei la două lumi aparent diferite: cea a oamenilor şi cea a zeilor.
Confruntarea dintre bine şi rău devine acerbă, violenţa este prezentă (şi descrisă amănunţit), iar deznodământul nu se axează pe devoalarea învinşilor şi a învingătorilor (nici nu avea cum să se întâmple una ca asta, e primul volum dintr-o serie). În schimb, ne lasă pe noi cititorii cu o întrebare (încă) fără de răspuns: ce va alege Kayla? Să se alăture zeilor sau să rămână alături de muritorii de rând?
Sper ca în viitorul apropiat să apară un al doilea volum, din care să aflăm răspunsul la această întrebare.
Ce mi-a plăcut: fluenţa stilului descriptiv; Rodica Bretin foloseşte regula „show don’t tell” într-un mod atractiv.
Ce nu mi-a plăcut: prezentarea explicită a unor scene violente. Dacă mă gândesc însă mai bine, există cărţi de succes aparţinând aceluiaşi gen şi care conţin scene cel puţin la fel de violente, aşa că s-ar putea ca problema să fie la mine, din postura de cititor.
