E.O. Chirovici – „Cartea oglinzilor”
editura RAO 2017, 298 pagini
O iubire pierdută, un manuscris incomplet și o moarte neelucidată sunt ingredientele celui mai recent roman polițist al lui Eugen Chirovici. Joseph Wieder, profesor de psihologie reputat la Princeton, are parte de o moarte violentă. Poliția nu reușește să descopere vinovatul, iar timpul așază praful peste caz. Treizeci de ani mai târziu, unul dintre apropiații victimei trimite unui agent literar un fragment de manuscis care prezintă varianta sa asupra evenimentelor din acea iarnă. În ciuda faptului că era o poveste veche și uitată, mai mulți oameni sunt prinși în descuracarea ițelor.
Ceea ce m-a determinat să citesc romanul nu a fost campania publicitară din jurul lui, ci mai degrabă opiniile contrare pe care le-au exprimat cei care l-au citit inaintea mea.
Din capul locului trebuie să vă avertizez: scriitura este una plină de detalii. Punerea în temă, conturarea mediului și a personajelor este foarte atent construită. Aș putea spune că începutul cărții trenează din cauza abundenței de informații ținând de cadrul social și devenirea personajului. Pe parcursul poveștii, însă, detaliile devin mai structurate și mai îndreptate către creionarea acțiunii.
Interesant este modul în care autorul a structurat povestea. Practic, există trei puncte de vedere asupra evenientelor: al agentului literar care primește manuscrisul, al unui reporter și al unui fost polițist. Fiecare începe să investigheze de unde a abandonat celălalt, iar motivele implicării în dezlegarea misterului sunt de natură personală în fiecare caz. Un alt plus al „Cărții oglinzilor” îl constituie răsturnările de situație care adaugă dinamism unei relatări un pic prea calme după gustul meu. Chirovici nu se zgârcește în crearea personajelor atât din punct de vedere al personalității, cât și al istoriei fiecăruia. Ceea ce m-a surprins este fapul că, deși dragostea joacă un rol important în derularea poveștii, tensiunea dată de chimia pe care o presupune o relație amoroasă este un pic cam palid reliefată. Dar sunt conștientă că aici este o chestiune de percepție individuală.
La final „Cartea oglinzilor” este un roman polițist clasic, scris după toate regulile genului, iar intriga, deși constituită din elemente vechi de când lumea – gelozia, ambiția, setea de răzbunare – este una captivantă și surprinzătoare.
Am, însă, și eu un of. Chirovici face parte dintr-un grup special de autori care, deși sunt români, și-au găsit consacrarea și recunoașterea dincolo de granițele țării, scriu în altă limbă, iar poveștile lor sunt plasate în alte universuri socio-culturale. Speranța mea de a citi un roman de-al său sau, să zicem, de-al Monicăi Ramirez plasat în România scade, cu atât mai mult cu cât autori de marcă, dar și cei foarte tineri, aleg să-și plaseze poveștile dincolo de granițe, cu precădere în America. Poate că una din metodele de a ne fideliza cititorii constanți, pe de o parte, și a ne face remarcați în peisajul universal, pe de altă parte, este și valorifiarea potențialului de originalitate dat de mediul din care provenim. Zic și eu…
Da, si mie imi pare rau ca sunt nevoiti sa plaseze actiunea in alt spatiu decit cel romanesc (desi nu ma surprinde cind vad unele reactii pe aici prin strainatate, mai ales in SUA si Anglia la ora actuala, cind incerci sa descrii ceva ce nu corespunde cu experienta lor de viata).