Mihai Alexandru Dincă – „Înainte de neant”
2016, editura Tritonic, colecţia Sci-Fi , 148 pagini
Am citit această carte înaintea nuvelei Narcopunk sau Fear and Loathing in L2, dar lucrurile s-au potrivit astfel încât am scris mai întâi despre cea din urmă. Repar acum acest neajuns vorbind şi depre volumul de debut al autorului, care cuprinde povestiri publicate anterior în diverse reviste.
Ceea ce mi-a sărit în ochi încă de la început în textele lui Mihai Alexandru Dincă – sau MAD, cum a ajuns să fie cunoscut – este combinaţia de hard SF, atmosferă lovecraftiană şi imaginaţie debordantă. Pregătirea ştiinţifică şi-a pus amprenta asupra rigurozităţii cu care îşi construieşte cadrul povestirilor, mai ales în ceea ce priveşte acţiunile petrecute în spaţiul cosmic. Autorul e bine documentat şi-i prezintă cititorului un cadru credibil, latura ştiinţifică reprezentând coloana vertebrală a textelor sale.
Pasiunea pentru scrierile lui H.P. Lovecraft este vizibilă cu uşurinţă. De altfel, autorul n-a ascuns-o. Poate că acesta este unul dintre puţinele minusuri pe care le găsesc scrierilor sale, întrucât n-am gustat niciodată în mod deosebit opera autorului american. Totuşi, MAD a reuşit s-o pună într-un ansamblu în care, chiar dacă nu mă atrage, recunosc că potenţează valoarea.
Dar ceea ce m-a fascinat cel mai mult a fost imaginaţia. Fie că vorbim despre o povestire în ansamblul ei, ori doar despre un element anume – o mică rotiţă în angrenaj – MAD a avut grijă să ducă lucrurile cât mai departe cu putinţă, provocând cititorul să accepte idei îndrăzneţe. Din acest punct de vedere, povestirea care încheie volumul, Oroarea din Oort, este reprezentativă, fiind legată de nuvela amintită la început, ce debordează de la fel de multă imaginaţie. Ideea în sine a Astrocultului ce deţine informaţii despre o veche civilizaţie galactică ajunsă în sistemul nostru solar nu este neapărat ceva original. Dar modul în care este creat contextul, precum şi – mai ales! – psihozele şi specificul personajelor mi s-au părut remarcabile.
De altfel, una dintre caracteristicile prozelor din carte o reprezintă explorarea stărilor prin care trec persoane ajunse în situaţii limită – posibile doar cu recuzita SF-ului. Protagonistul din În neant se trezeşte din starea de animaţie suspendată pe o navă unde pare să fi rămas singur. Pas cu pas, autorul aduce la lumine adevărul situaţiei, insistând pe impactul avut de acesta asupra personajului. După părerea mea, acest text ar fi trebuit să încheie volumul, lăsând cititorul să fie bântuit în continuare de ultimul paragraf (la fel cum o face în antologia Argos Doi).
Cordyceps Humanis prezintă o întâlnire de gradul trei în care am regăsit teroarea şi problemele de moralitate din Alien. Fiul original se joacă folosind o temă des întâlnită, dar modul în care o face pune cititorul în postura unei alegeri dificile din punct de vedere sentimental. Sol Invictus prezintă un accident desfăşurat pe Mercur, folosind o recuzită ce duce cu gândul la Philip K. Dick.
Deşi un text frumos, Exil în Olomang mi se pare că face notă discordantă cu restul volumului, fiind o oază fantasy într-o carte eminamente hard SF. La fel de frumoasă ca celelalte povestiri, scrisă cu acelaşi har, mi-a dat senzaţia unei diversiuni de la un produs, altfel, extrem de compact. Pe de altă parte, ea subliniază faptul că, indiferent de tema aleasă, autorul are talentul şi abilitatea necesare pentru a construi un text de calitate.
Pentru mine, MAD nu mai reprezintă o promisiune, ci (aproape) o certitudine. Spun aproape, pentru că aştept primul său roman ca să fiu convins 100% că avem de-a face cu (poate) cel mai bun scriitor de SF al tinerei generaţii. În urma lecturii povestirilor cuprinse în volumul Înainte de neant şi a nuvelei Narcopunk sau Fear and Loathing in L2 tind să cred că n-am motive de îngrijorare. Autorul se maturizează repede, are imaginaţie şi posedă atât bagajul stilistic necesar, cât şi ştiinţa de a construi texte echilibrate, de calitate. Alături de Alexandru Lamba, îl recomand cu căldură tuturor iubitorilor de hard SF.
Mie mi se pare că Lamba și MAD scriu suficient de diferit ca stil și subgen încât să fie amândoi ”cel mai bun scriitor de SF al tinerei generaţii”. Aspect confirmat și de premii: Lamba a primit Euroconul de Încurajare, MAD debutul la SCIFI FEST.
Comparativ, eu aș spune că MAD are imaginația mai luxuriantă, Lamba e mai riguros ca scriitor – fiecare cititor alege ”best of” în funcție de ce consideră mai important dintre cele 2. Le urăm succes în continuare amândurora!
Pe Alex nu-l mai bag la „tânăra generaţie”. Are, totuşi, o vârstă. :)