Marry Shelley – Ultimul om
Traducere de Dan Ciobanu
Editura Univers, Bucureşti, 2014
Când spui sau auzi Marry Shelley gândul te duce automat la Frankenstein. E un soi de reflex condiţionat căruia nu i se poate rezista. Frankenstein i-a asigurat „mamei” sale o celebritate la care Shelley probabil că nici măcar nu a visat. Cu toate acestea, „copilul iubit” n-a fost monstrul însăilat din bucăţi disparate şi neînţeles de toată lumea, ci Ultimul om, roman care a văzut lumina tiparului în 1826 însă la vremea respectivă nu s-a învrednicit de vreo atenţie deosebită. Ba, dacă e să dăm crezare celor care s-au aplecat mai atent asupra problemei, Ultimul om a avut parte de cele mai proaste aprecieri dintre toate creaţiile semnate de Marry Shelley. După prima ediţie a mai urmat încă una (tot în 1826) la Paris şi o ediţie pirat (se practicau astfel de glume şi pe atunci) publicată în 1833 în America.
A urmat o neînţeleasă perioadă de umbră peste romanul Ultimul om, acesta nefiind republicat decât 1965 când a fost privit într-o altă lumină decât în cea în care l-au scăldat contemporanii. Cu toate necazurile pe care i le-a pricinuit la vremea respectivă, Marry Shelley a vorbit depre Ultimul om ca despre romanul preferat. Să fie de vină firea sensibilă a autoarei? Să fie vorba despre un roman prea avansat pentru timpurile respective? Tot ce e posibil.
„Ultimul om” este un roman apocaliptic, despre o civilizaţie a viitorului devastată de ciumă. Însă apocalipsa indusă de molimă nu e singura poveste pe care ne-o oferă Marry. O intrigă privită prin ochii lui Lionel Verney, un tânăr inteligent dar căruia soarta i-a fost, până la un punct potrivnică. Fiul unui nobil sărăcit de jocuri de noroc şi al unei mame lipsite de sânge nobil, rămas orfan la o vârstă fragedă şi silită să aibă grijă de sora mai mică, Lionel are resentimente cumplite faţă de nobilime. Întâlnirea cu Adrian, fiul ultimului rege al Angliei, îi va schimba destinul în mod imprevizibil.
În paralel, este demn de urmărit destinul lui Raymond, faimosul erou englez care s-a acoperit de glorie luptând în Grecia şi Turcia. Revenirea lui în Anglia va pune capăt crizei politice şi va sădi noi speranţe în sufletul englezilor. Lupta contra turcilor aduce victorii după victorii dar şi zvonuri despre cumplita molimă. Ciuma, privită la început cu nepăsare, va deveni în curând un flagel mai cumplit decât războiul. Anglia, considerată sigură prin poziţia ei insulară se dovedeşte ineficientă şi coşmarul devine de nestăvilit. Unde să te ascunzi de ciumă? Poţi scăpa dacă eşti ultimul om?
Romanul este scris într-un stil surprinzător de accesibil (la asta a contribuit desigur şi traducerea de care se face „vinovat” Dan Ciobanu) şi povestea curge. Cei care se aşteaptă să dea piept cu ciuma apocaliptică ar face bine să se înarmeze cu răbdare, ciuma evită să-şi arate faţa în primele pagini. De fapt, până pe la jumătatea cărţii nici măcar nu se pomeneşte mare lucru despre molimă. Dar şi când aceasta îşi face apariţia…
Personajele sunt puţin cam rigide după standardele zilelor noastre, nu-şi pot exprima sentimentele decât după o etichetă extrem de riguroasă. Practic, nu spun nimic fără să abuzeze de tot felul de formule politicoase, aspect care s-ar putea să cam enerveze cititorul ceva mai nerăbdător şi obişnuit cu personaje mai din topor. De asemenea, au o grijă de-a dreptul patologică atunci când e vorba despre propria imagine sau de sentimentele celorlalţi. Atitudinea, gestica şi exprimarea amintesc de romanul picaresc, în care fiecare cunoaşte pe fiecare şi, mai devreme sau mai târziu, destinele li se împletesc.
Chiar dacă, cel puţin în prima parte, acţiunea nu este foarte spectaculoasă, cartea este interesantă, se cere citită. Trebuie doar să nu uităm că, de când a fost scrisă şi până în momentul de faţă se vor număra în curând două secole. Cam multă vreme a trecut până „fiul risipit” (risipit şi nu risipitor) să fie primit în bibliotecă şi copleşit cu laudele pe care le merită. Din plin.
Dacă aveţi un exemplar din Frankenstein în bibliotecă şi-l ţineţi la loc de cinste, faceţi loc şi pentru Ultimul om.
