Jeff Lindsay – Dexter: Vise întunecate
Traducere de Ona Frantz
Editura Paladin, Bucureşti, 2014
În calitate de consumatori de televiziune, bănuiesc că majoritatea dintre voi au auzit de serialul „Dexter”, dacă nu l-aţi şi vizionat. Eu unul am auzit, dar balanţa mea înclină, ca de obicei, în favoarea cărţilor. De aceea am preferat să aştept apariţia primului volum din seria celor şapte romane al căror erou principal este de-acum celebrul Dexter Morgan.
Voi scrie aşadar opiniile mele despre această carte presupunând că, la fel ca mine, mai există persoane care, din diverse motive, nu au urmărit serialul menţionat şi se află la prima întâlnire cu acest personaj fascinant.
De ce fascinant ? Pentru că face parte din categoria eroilor negativi pe care ajungi, fără să vrei, să îi îndrăgeşti, să le înţelegi acţiunile şi motivaţiile şi, practic, să le ţii partea, chiar dacă eşti conştient că nu e în întregime etic şi moral.
Dexter Morgan bifează cu succes toate criteriile pe baza cărora se construieşte profilul psihologic standard al unui psihopat criminal în serie: evenimente traumatizante în copilărie, sadism, lipsa totală a sentimentelor şi, implicit, incapacitatea de a înţelege sentimentele celorlalţi, o viaţă dublă perfectă… lista poate continua.
În plus, are un mare avantaj: este angajat al poliţiei din Miami, unde se ocupă cu analiza petelor de sânge, o meserie care, prin natura ei, l-a ajutat enorm să ştie cum să procedeze pentru a-şi ascunde urmele propriilor crime. Pentru că, da, Dexter este un criminal în serie prolific, având la activ un număr impresionant de victime. Dar… toate victimele sale sunt, la rândul lor, infractori periculoşi sau criminali în serie care fie nu au fost prinşi, fie au profitat de lacunele sistemului juridic şi au scăpat nepedepsiţi.
Această alegere a victimelor se datorează tatălui lui Dexter, la rândul lui fost poliţist, care şi-a dat seama de nevoia incontrolabilă a acestuia de a ucide încă din copilăria lui şi, ştiind că nu are prea multe opţiuni, l-a învăţat pe Dexter să ucidă doar oameni care merită într-adevăr să moară şi să o facă astfel încât să nu fie prins.
Dexter i-a urmat sfaturile, ajungând astfel să aibă o viaţă aparent normală. Are o relaţie de iubire platonică, îşi face bine treaba şi este apreciat de colegi, îşi ajută sora, şi ea poliţistă, cât de mult poate fără a stârni prea multe bănuieli (evident, Dexter se poate pune mult mai uşor în pielea răufăcătorilor şi poate gândi exact ca aceştia, de aceea are de multe ori „idei” şi „revelaţii” care pun anchetele aflate în impas pe o pistă nouă şi, de obicei, corectă).
Toate acestea, până când începe o serie de crime al căror mod de execuţie seamănă izbitor de mult cu cel al lui Dexter. Acesta devine din ce în ce mai implicat în eforturile poliţiei de a prinde nou-apărutul ucigaş, care, în plus, îl invită pe Dexter, prin diverse indicii mai mult sau mai puţin evidente, să „se joace” împreună.
Finalul este surprinzător. Oferă răspunsuri la multe dintre dilemele lui Dexter şi, în schimb, ridică alte semne de întrebare care, probabil, îşi vor găsi soluţionarea în următorul/următoarele romane ale seriei.
Cartea m-a prins. Acţiunea în sine este palpitantă şi se desfăşoară fără prea multe momente de respiro, iar personajul literar Dexter mi-a plăcut infinit mai mult decât omonimul lui cinematografic, deoarece cartea e scrisă la persoana întâi, cititorul fiind astfel transpus în trupul şi mintea lui Dexter. Iar modul în care acesta percepe lumea şi umorul negru involuntar rezultat din dificultăţile cu care Dexter se confruntă pentru a-şi menţine masca de normalitate sunt exact pe placul meu. Sper să vă placă şi vouă. Eu aştept cu nerăbdare următorul volum.
Spor la lectură, aşadar!
