Orbire în Tg-Jiu

— Şi ce făceaţi când aţi aflat de dispariţia colegei dumneavoastră? mă întreabă un poliţist gras, cu mustaţă şi ochii bulbucaţi.

— Mă masturbam în camera mea. Nici prin cap nu mi-ar fi trecut că biata Karina ar fi putut dispărea dintr-odată.

— Şi totuşi spuneţi că aţi lăsat-o singură, în stare de ebrietate, într-un club. Vă aflaţi şi dumneavoastră în aceeaşi stare?

— Da, mă aflam, însă îmi amintesc totul.

Aş fi vrut să adaug asta, dar cei doi idioţi din Poliţia Română nu m-ar fi crezut. Oricum, nici nu s-ar fi obosit să vină până în apartamentul meu dacă Karina nu mi-ar fi fost colegă. Un lucru care ştiam de la început că n-ar fi trebuit să se întâmple, fata asta mi-a adus mereu numai belele. Dacă se apucă ăştia doi să-mi caute prin casă?

Strâmbă din bot, ăla naşpa ridică din mustaţă şi se cară amândoi, fără să-şi ia la revedere. Eu rămân în camera mea, singură, la opt dimineaţa, hotărând să-mi continui sesiunea de masturbare şi apoi să-mi sun iubitul. La cum o ştiu, Karina probabil s-a dus să doarmă pe la cine ştie ce tip dubios din anturajul ei. Şi mă-sa aia nebună, de parcă nu ar şti cum face ea la beţie…

CAPITOLUL 1

Karina se ascundea într-un dulap, în timp ce un tip şi-o tipă făceau sex în pat, sau cel puţin tipul încerca să o convingă pe tipă. Deschise puţin uşa, cât să poată respira, şi îşi dădu seama că tipa era prietena ei Alexa, mult prea slăbită pentru a-i da vreo două palme handicapatului. Şi pe tip îl cunoştea destul de bine, doar fuseseră trei ani împreună, însă, tocmai din acest motiv, nu se putea amesteca. Nu voia să se întoarcă acasă cu ochiul vânăt, nu voia să dea nimănui prilejul de a o lua la întrebări. Se pare că Răzvi reuşişe să o penetreze în sfârşit pe vaca aia grasă, care acum nu se mai împotrivea. Carevasăzică, nu era niciun viol. Karina pufni încet, uitând că trebuie să stea ascunsă. Se pare însă că o a patra persoană deschise uşa dormitorului chiar în clipa în care Karin se prăvăli afară din dulap, împinsă probabil de vreun umeraş cu haine. Situaţia nu i se părea comică niciunuia dintre participanţi.

— Aici erai, fă? o întreabă cealaltă prietenă a ei, cea care nu o trădase încă, uitându-se cu ură la cuplul din pat. Teodora se duse şi o ridică pe Karina de pe jos, le arătă muie celor doi, în special lui Răzvan, şi părăsi camera împreună cu prietena ei beată şi totuşi plină de nervi. Nimic nu poate şterge gelozia, cum nimic nu poate atenua răzbunarea.

Asta e ultima scenă de care Karina îşi aminteşte, în afară de faptul că Cristina, colega ei de cameră, o lăsase singură în Clinica cu Bere. Dacă n-ar fi fost tâmpita aia, Karina nu s-ar mai fi găsit aici singură, incapabilă să ajungă acasă, în propriul ei pat. Îşi aminteşte că s-a sărutat cu ea ca să-l facă pe Răzvan gelos, că îi fusese dor de ea, fiindcă plecase la Bucureşti… „Acasă” însemna apartamentul ei, pentru care plătea un fel de chirie, o sumă simbolică de cincizeci de euro pe lună, plus facturile şi întreţinerea. Îşi amintea toate astea însă a uitat complet un amănunt important.

*

— Frate, de ce-ai făcut sex cu ăla? Cum naiba ai putut măcar?

Karina se găseşte vie şi nevătămată în apartamentul părinţilor ei, care sunt însă plecaţi de-acasă. Teo a adus-o aici fiindcă e mai aproape de Clinică. Vor aştepta să vină dimineaţa, poate chiar după-amiaza, iar apoi Karina se va întoarce acasă-acasă ca să-i ceară socoteală scroafei celeilalte. Habar n-are despre ce vorbeşte Teo. Vrea doar să doarmă.

— Unde ţi-e telefonu’? o întreabă ea.

— Dracu’ ştie.

După care adoarme îmbrăcată pe canapea.

*

Cristina trebuie să plece acum în căutarea ei. Ştie cam toate locurile unde ar putea fi, Tg-Jiu e un oraş mic. Ultimul lucru pe care-l are de la Karina, prietena ei din clasa a V-a, sunt filmările făcute cu o seară înainte, pe la zece, înainte să se întoarcă ea acasă. Le poate şterge bine mersi, dar fac un material de şantaj pentru mai încolo, în caz că Karina e încă în viaţă. Cel mai probabil, nu e prin niciun club, pub sau cafenea la ora zece dimineaţa. Nu ştie unde stă fostul ei prieten, Răzvan, şi nici actualul, Andrei. Nu ştie nici unde stau alea două prietene ale ei din copilărie, şi nici celelalte două cu care n-a mai vorbit de mult timp. N-are cum să fie în centru sau în parc. Nu poate fi decât cu unul dintre oamenii care se aflau aseară la masă. Cristina îşi deschide geanta pentru a-şi lua telefonul, dar găseşte acolo portofelul Karinei. Extraordinar. Caută în memorie, după ce greşeşte codul de deblocare de trei ori, şi găseşte numărul Teodorei. Dacă nu e cu ea, Cristina are de gând să se ducă acasă, să-şi facă bagajele şi să plece dracu din oraş, fiindcă nu are deloc chef să mai vorbească vreodată cu poliţiştii ăia. Adică nu o ia nimeni la întrebări fiindcă fumează şi vinde iarbă, da’ se întâmplă să dispară colega ei de apartament şi bam! gata, ea e suspectul principal. Nu vrea să înţeleagă de ce se află la ea portofelul Karinei. Îi va cheltui banii pentru biletul de tren şi va pleca naibii, poate chiar din ţară. Din nefericire însă, Teodora răspunde la telefon. Karina e acasă, în partea cealaltă. Nu, nu trebuie să vină după ea. Păi atunci sun-o dracu pe maică-sa, că a alertat probabil şi FBI-u’! îi ţipă Cristina în telefon. Cel mai curios lucru e că nu are niciun apel pierdut de la maică-sa. Foarte curios.

*

Toate cunoştinţele ei din oraş sunt de căcat. Nu vrea să vorbească cu niciunu’ şi nu o interesează prea tare de Karina. Oricum, i-a întârziat cu plata facturilor, aşa că dacă se mai întâmplă o singură chestie de genul, o va da afară fără comentarii. Nu e obligată să facă pe detectiva. O sună ea însăşi pe doamna D. şi o anunţă că fiie-sa e teafără. Sau cel puţin, asta e intenţia Cristinei, fiindcă Verginica Vacăgrasă Senior nu-i răspunde la telefon. Se hotărăşte să se ducă la poliţie, să-i anunţe măcar pe derbedeii ăia că Karina e doar o puştoaică neajutorată, o curvă împuţită şi s-o lase pe ea în pace, fiindcă de azi înainte nu mai au nicio legătură una cu cealaltă.

— Bună ziua, îi spune tipei de la birou. Au venit azi-dimineaţă doi agenţi la mine acasă, să îmi spună că mi-a dispărut colega de cameră. Vreau să raportez faptul că ea e teafără şi sănătoasă şi că nu trebuie să o mai caute.

Femeia de la birou o priveşte ca şi când n-ar fi auzit-o.

— Aţi înţeles ce-am zis? o întreabă ea.

— Domnişoară, azi e sâmbătă. Nici măcar n-au ajuns colegii la serviciu.

Cristina lasă totul baltă, pune portofelul cu actele şi telefonul Karinei pe masă ignorând protestele secretarei sau ce-o fi ea, şi se duce acasă. Ştia ea că nu e o idee bună să se întoarcă în oraşul natal. Există un motiv pentru care a plecat, ce naiba. Nu se va mai întoarce niciodată.

*

Nimeni nu se joacă cu nervii ei. Cu atât mai puţin, o cretină ca Karina.

CAPITOLUL 2

Îi e frică, asta e tot ce ştie. Nu e nebună, e perfect conştientă. Lucidă, chiar. Şi vede, chiar şi prin frica ei, tot ce se petrece. Sunt mulţi oameni, cei care dorm de obicei pe scaunele de plastic din gară, iar acum se apropie pe rând de ea. O strigă pe nume. Niciodată, de câte ori a călătorit singură, nu i s-a mai întâmplat aşa ceva. Gara e goală, nu e nimeni la ghişee. Nu poate pleca în seara asta şi acum voia să se întoarcă. Nu e nimic mai frustrant decât să fii forţat să rămâi într-un loc pe care-l urăşti, însă nu ştie ce să facă acum.

— Să vă ia dracu pe toţi! le strigă ea nebunilor fără casă, care put şi de la o distanţă de cinci metrii. Îşi trage valiza după ea cu greu, încearcă să se retragă de pe peron, să intre în clădirea care e în mod dubios deschisă, dar părăsită, vrea să fugă. Oamenii nu par a fi în stare să-i facă nimic, dar nu vrea ca ei să se apropie prea tare. Îi numără. Sunt cinci bărbaţi diferiţi… nu, patru bărbaţi şi o femeie cu haine murdare şi împuţite. Femeia are o traistă în mână şi e desculţă. Cristina nu poate fugi mai tare de atât, nu poate fugi deloc. E paralizată. Se opreşte şi se uită ameninţător la ei. Îşi scoate cheile din buzunar şi le îndreaptă spre ei. Fix cheia de la apartamentul din Tg-Jiu, care se întâmplă să fie cea mai ascuţită. Oamenii se opresc şi ei. Cristina mai face un pas în spate. La fel şi oamenii, care stau acum cu mâinile ridicate, exact ca şi ea. Îşi dă seama că are ceva în comun cu ei. Toţi au faţa ei. Asta a speriat-o iniţial şi acum mai că îşi doreşte să poată leşina, poate chiar să moară, decât să-i mai privească o secundă pe aurolaci. Clipeşte şi acum îi vede şi mai clar; nu doar că au faţa ei, au şi corpul, hainele ei. Însă le lipseşte ceva.

— Valiza! ţipă ea, mai mult pentru a vedea dacă-şi mai poate mişca muşchii. Se uită la valiza ei roşie. Cei cinci oameni zâmbesc şi dau din cap. Da, asta vor. Cristina poate fugi în sfârşit. Fuge atât de tare, încât îşi simte inima bătând în mai multe locuri, nu mai poate respira regulat, nu-şi mai simte mâna, strânsă pe mânerul de fier al geamantanului. Fuge până când ajunge în cartierul ei, aflat la două străzi distanţă. Fuge cu geamantanul pe scări, trăgându-l cu o forţă de care nu se credea în stare, până ce intră în apartament. De ce trebuie să fie atâtea locuri unde nu mai vrea să meargă niciodată? Şi de ce unul dintre ele trebuie să fie tocmai gara? E disperată, dar mai are câteva idei despre cum ar putea pleca din oraş. Aprinde lumina şi se uită pe geam. Afară nu e nimeni, nu au urmărit-o. Oricum, e o idee proastă să pleci singură cu trenul noaptea la unşpe. Ar fi trebuit să ştie asta.

*

Karina e undeva şi râde. Râde atât de tare, încât se surzeşte singură, nu mai poate auzi altceva decât propriul râs. Se sufocă cu el. Cristina adoarme cu râsul ăsta în minte. Adoarme pe covorul pluşat din sufragerie, ţinând un braţ peste valiză, cu degetele încă încleştate pe mâner.

CAPITOLUL 3

A doua zi, i-a fost clar. Karina o urăşte. Karina şi mama ei duc un complot împotriva sa, caută răzbunare. Cristina nu ştie încă de ce, dar nici nu vrea să se gândească la asta. S-au întâmplat multe chestii între ele două, dar nimic suficient de serios. Ce mama naibii crede Karina că i-a făcut? N-o să mai lase pe nimeni, niciodată în apartamentul ei. E convinsă că noaptea trecută a fost numai şi numai vina Karinei, a făcut toate alea ca să o sperie. Ştie ce are de făcut.

Îi strânge lucrurile de prin casă, le face grămadă, le îndeasă în singura sacoşă cu care a venit Karina la ea şi acum are două opţiuni… ori se duce la ea acasă, la mă-sa, şi i le lasă la uşă, ori le aruncă la gunoi. Îi e scârbă de oraşul ăsta. Decide să le dea drumul pe tobogan, punând capacul la loc după. Nu îi mai pasă de ea. Trebuie să reuşească să plece cumva; se duce din nou la gară, de data asta fără să care valiza roşie după ea.

— Bună ziua, un bilet pentru Bucureşti, la cea mai apropiată oră.

— Dus-întors? o întreabă casiera, de data aceasta prezentă la datorie.

— Doar dus. Mulţumesc.

*

Cristina ia biletul pe care scrie că trenul pleacă la ora trei după-amiaza fix. E sigură că de data asta va reuşi să plece. Se întoarce acasă şi încearcă să piardă timpul până la ora trei. Nu are de gând să mai iasă din casă, de teamă să nu i se mai întâmple vreun lucru straniu.

*

Odată a încercat să simuleze o experienţă extracorporală. Stătea întinsă în pat, noaptea, şi şi-a imaginat încet-încet cum se dă jos din pat, deschide uşa de la intrare şi păşeşte pe străzile bine-cunoscute. A încercat asta o dată la Târgu-Jiu şi de multe ori la Bucureşti, dar experienţa din Târgu-Jiu a fost cea mai realistă. A ieşit pe partea cealaltă din cartierul ei, nu înspre gară. A mers până în faţă la Magic, a cotit spre dreapta, iar când a ajuns la intersecţie, nu s-a putut decide unde vrea să meargă. A clipit şi s-a imaginat în Parcu’ Mare, dându-se în maşinuţe, aşa cum făcea când era mică. Mereu fusese un şofer prost şi odată accidentase o colegă la spate, în timpul unei frâne. Deseori, visele ei sunt legate de condus şi majoritatea sunt de fapt coşmaruri, sfârşindu-se cu accidente. Pe internet scrie că acest lucru denotă lipsa de control asupra propriei vieţi, dar Cristina nu a vrut niciodată să ia în serios această teorie.

Acum, se ridică de pe canapea şi vrea să-şi fiarbă nişte apă în ibric. Iniţial, se gândeşte că ar vrea un ceai, dar apoi se hotărăşte asupra cafelei, care o va menţine trează pe parcursul călătoriei de cinci ore până în capitală. Nu mai vrea să se gândească la rahaturi, aşa că îi trebuie ceva de făcut. După ce îşi va bea cafeaua, va face curat prin apartament…

Deschide dulapul unde ţinea de obicei borcanul în care erau vărsate multe Nescafe 3-în-1, dar observă că nu mai e acolo. Deschide la întâmplare mai multe dulapuri din bucătărie, dar toate sunt goale.

— Unde-s toate condimentele mele? se întreabă ea, apoi se înfurie din nou gândindu-se că şi asta face parte din planul Karinei. Dacă nu o vrea plecată din oraş, atunci ce dracu…

Cristina se uită la ceasul de pe perete, rămas acolo de la foştii proprietari ai apartamentului. Arată că ar fi trei fără zece, deşi cu două minute în urmă Cristina ar fi putut jura că era doişpe jumate. Verifică şi ceasul de la mână şi cel de la telefon. Toate arată aceeaşi oră. Uită de cafea şi îşi ridică valiza de pe jos. Se îmbracă cu o geacă subţire şi apoi fuge tot drumul până la gară.

CAPITOLUL 4

— Nu a venit niciun tren! Nici măcar unul! Poţi să-ţi imaginezi!? Cristina îi ţipă în telefon singurei persoane cu care a mai păstrat legătura din oraşul ăsta damnat. Sabrina o ascultă însă nu pare prea atentă fiindcă reacţiile ei sunt „îhi”-uri scurte sau sunete goale, ca şi când şi-ar face unghiile în timp ce vorbeşte cu ea.

— Am încercat şi azi şi aseară. E numai vina Karinei.

De data asta, Sabrina are o reacţie.

— De ce ar fi vina Karinei că eşti tu proastă şi nu ştii să te uiţi pe bilet?

Apoi Sabrina îi închide telefonul, iar Cristina priveşte în gol, cu bipăitul telefonului pe fundal.

*

Karina se află la poştă, trimite un colet. Ultima oară când a fost aici, era cu Cristina care trimitea vreo cinci. Doamnele de la poştă au fost mereu drăguţe cu ea, ba chiar o doamnă i-a spus că apreciază faptul că ştie să complete atât de corect formularul, însă pe Karina n-au părut s-o îndrăgească niciodată.

— Şaşe lei douăzeci, îi spune o femeie brunetă cu parul prins în coadă şi cu breton. Karina s-a gândit cât de mişto ar fi să jefuieşti o poştă. Dacă ar fi după ea, ar fura toate coletele oamenilor şi le-ar deschide. Dacă ar fi ceva neinteresant, precum produse de la Avon, le-ar arunca în Jiu. Karina îi întinde banii femeii, dar aceasta nu întinde mâna după ei, aşa că ea le dă drumul, iar monedele de zece bani alunecă şi pică pe podea. Femeia o priveşte cu ură, dar nu-i spune nimic. Ştampilează chitanţa, o semnează şi i-o aruncă Karinei. Apoi îi face semn să se dea la o parte pentru a putea servi următorul client, care de-abia ajunsese.

— Nu contează, îşi spune Karina. Important e să ajungă unde trebuie şi cât mai repede.

*

— Gata, trimisăşi? o întreabă Teodora afară.

Ăsta e mereu dezavantajul femeilor, trebuie să aibă o confidentă., dar Karina are nevoie de mult mai mult de-atât de la ea.

— Da, hai să mergem înapoi.

Afară se întunecase şi începea să plouă.

CAPITOLUL 5

O să vină după Cristina. Poliţiştii. Şi acum ştie de ce. Karina i-a făcut să creadă că ea, Cristina, a omorât-o. Vrea s-o vadă în puşcărie. Mai întâi i-a implantat portofelul în geantă, apoi a pus-o pe maică-sa să-i anunţe dispariţia la Poliţia Locală. Şi acum se asigură că nu poate părăsi oraşul şi că nimeni n-o s-o ajute. De fapt, acest lucru era uşor de ghicit. Cristina oricum n-avea niciun prieten în oraş. Era un cerc vicios şi nu ştia cum să scape de el. Să se predea pur şi simplu?, dar femeia la poliţie îi zisese clar că Karina nu dispăruse de fapt. Să fi fost poliţişti falşi, costumaţi doar aşa încât să o sperie?

Pentru un anumit motiv, Cristina îşi aminti toate locurile care obişnuiau să-i placă în oraş. Băuse cu Karina la Han în noaptea aia, băuseră o carafă de vin roze demi-dulce. Era frumos la Han, dar oamenii cam naşpa. Ce dacă erau bete? În Bucureşti nu i-ar fi păsat nimănui. Îi mai plăcea atmosfera din Iris, unde fusese după ultimul examen din clasa a VIII-a, ultimul an când locuise în oraş. Îi plăcea Towers Pub şi Belfast, unde fusese doar de câteva ori. Nu îi plăcuse deloc la Clinica de Bere, cu Karina; îi plăceau în schimb restaurantele fancy din oraş, poate mai fancy decât cele la care fusese în Bucureşti – Ambasador, Casa Vera, Aqua, până şi Anna. Fusese la grădiniţă aici, la şcoală, opt clase. Îşi petrecuse paişpe ani din viaţă aici şi asta era răsplata? Acum era blocată în oraş când şi-ar fi dorit mai mult ca niciodată să plece, să fie în altă parte? Dracu s-o ia pe Karina! Cristina a renunţat la ideea de a pleca cu trenul. Putea să facă cumva să vină s-o ia cu elicopterul SMURD, dar asta era complicat. Abia acum erupsese, sub toată tensiunea în care se afla. Un complot al dracului de urât. Trebuia neapărat să o găsească pe ştoarfa aia mică şi să rezolve conflictul. Nu se va mai întoarce niciodată în Târgu-Jiu.

*

— Deschide, nenorocito! Ştiu că eşti aici, strigă ea bătând cu pumnii în uşa de lemn a apartamentului părinţilor Karinei. Auzea paşi înăuntru şi ştia că cineva se uita pe vizor. Uşa se deschise într-un final, iar o femeie grasă şi roşcată stătea în prag.

— Ce ţipi aşa? Cred că n-ai nimerit unde trebuie, îi zice femeia. După ce o privi mai bine, o recunoscu.

— Cristina? face ea.

— Vreau să vorbesc cu Karina, zice Cristina.

— Păi nu e la tine?

Poate că totuşi maică-sa nu era implicată în complot, mai ales că ea nu vorbise cu Cristina propriu-zis ci sunase direct la „poliţie”. Ce farsă de rahat! Cristina intră şi-i explică maică-sii întreaga situaţie. Cineva trebuia s-o pună la punct pe curva aia mică de Karina.

Stăteau amândouă pe canapeaua din sufragerie şi discutau, când tatăl Karine veni acasă. Făcu ochii cât cepele, îşi dezbrăcă sacoul cu calm, după care se duse în dormitor fără să scoată un sunet. Cristina cunoştea bine apartamentul, de pe vremea când Karina încă mai locuia acolo şi o vizita. Ştia că taică-su intrase în fostul dormitor al Karinei, şi nu în dormitorul conjugal. Se întoarse în nici jumătate de minut cu o armă, îndreptată spre Cristina.

— Să ieşi afară din casa mea! Afară, monstrule!

Cristina privi în jur speriată, o privi pe mama Karinei, care însă nu avea niciun fel de reacţie. Cristina se ridică încet de pe canapea. Tatăl Karinei fu mai rapid decât s-ar fi aşteptat şi se repezi spre ea. O lovi cu pistolul în cap de mai multe ori, iar Cristina căzu la pământ, leşinând.

CAPITOLUL 6

Acum erau, în sfârşit, amândouă în aceeaşi cameră. Nu erau legate, nu erau agresate. Se priveau una pe cealaltă şi nu înţelegeau. Era întuneric, părea un subsol de bloc. Cristina simţea chestii care o gâdilau pe mână şi îşi dădu seama că erau păianjeni. O înţepătură scurtă, usturătoare, după care îşi pierdu din nou cunoştinţa.

*

— Deci nu tu ai fost? o întreabă Cristina, simţind un gust scârbos în gură.

Şi-atunci Karina s-a apucat să povestească.

*

Era în apartamentul Alexei după ce se întorseseră de la Clinică. Erau ea, Alexa, Răzvan şi Teodora. După aceea, se trezise în apartamentul părinţilor ei, dar ceva ciudat i se întâmplase. O durea capul, Teodora plecase şi găsise fereastra de la bucătărie spartă, cu un bolovan găsit apoi pe covor. Încercase să sune la un magazin, să vină să-i repare fereastra sau măcar pe maică-sa, dar nu mai avea telefonul. Intrase în panică atunci. Abia se putea ridica de pe canapea, dar de afară venea curent şi nu mai putea sta acolo. S-a dus, şi-a schimbat hainele şi a încercat să găsească un telefon, dar părinţii ei îşi scoseseră de mult fixul. Nu ştia ce să facă. A plecat în oraş cu gândul să vină la apartamentul Cristinei, dar când a intrat, nimic nu arăta ca înainte. Da, era sigură că intrase unde trebuie. Era aceeaşi uşă, cu numărul unşpe pe ea. Acelaşi covor de culoarea vomei de care se împiedica mereu însă camerele erau goale.

— Te-ai uitat cumva în bucătărie? o întrerupe Cristina.

— Da, era singurul loc unde erau toate la locul lor. Ştiu fiindcă m-am uitat peste tot, în disperarea de-a găsi un telefon. Cristina amuţi.

După aceea, Karinei îi venise rău. Ţipase pe scară, în speranţa că vreun vecin o putea ajuta însă nu părea să fie nimeni acasă, chiar dacă era mijlocul zilei. Atunci, Teodora apăruse de nicăieri cu un pachet în mână şi o târâse după ea la poştă, trimiţând-o la ghişeu. Nu-şi aminteşte ce s-a întâmplat după ce au plecat de la poştă, poşta de la Turn, dar apoi s-a trezit din nou acasă. Era încă singură, dar fereastra nu mai era spartă, geamul era nou. Se întreba acum de ce nu-i ceruse telefonul Teodorei pentru a-şi suna părinţii sau de ce nu a dus-o ea la spital. Încă îi mai era rău când a ajuns din nou acasă şi la fel ca Cristina, a încercat să rememoreze tot ce s-a întâmplat în seara aia cât fusese cu ea. Nu găsea nimic straniu în poveste şi între timp, i se făcuse foame. A coborât la chioşcul din cartier, fiindcă frigiderul era gol. A cerut două conserve de peşte şi o sticlă de apă însă vânzătoarea s-a comportat ciudat cu ea. A ieşit din spatele tejghelei, a îmbrăţişat-o pe Karina, iar apoi a început să o muşte de faţă. Karina a lovit-o şi apoi a fugit, cu conserve cu tot, în timp ce vânzătoarea striga după ea.

— „Satana, Satana! Copilu’ lu’ Satana!”

Când s-a întors din nou acasă, părinţii ei tocmai veniseră din vacanţă şi îşi cărau bagajele. Apoi tot ce ştie e că s-a trezit aici, în întuneric.

— Şi eşti de mult timp aici? o întreabă Cristina.

— Nu mai mult decât tine, răspunde ea.

Apoi Cristina îi povesti şi varianta ei pentru ce s-a întâmplat în ultimele trei zile.

*

— Deci au venit doi poliţişti chemaţi de mama? Eu trebuie să-ţi fi strecurat portofelul meu fiindcă eram beată şi ştii că mereu îmi uit câte ceva. Karina râse. Şi n-ai putut pleca din oraş? Ai vorbit cu Teodora şi ţi-a zis că sunt bine? Ce vacă! Bine că l-ai lăsat la poliţie. Şi e ciudat că amândouă ne-am trezit aici după ce am fost acasă la mine. Nu înţeleg de ce-ar face tati aşa ceva. Sinceră să fiu, continuă Karina, şi eu m-am gândit că e un complot. Mă gândeam că tu-ţi baţi joc de mine şi că ai plecat din oraş deja. Mă gândeam că tu mi-ai furat telefonul şi le-ai spus alor mei să vină acasă mai repede. Bine măcar că acum am lămurit situaţia.

Cristina dădu din cap, chiar dacă în întuneric nu se vedea nimic. În următoarea secundă, ceva se mişcă în încăpere. Pe jos era ciment, era rece. Pereţii păreau a fi făcuţi din cărămidă. Lumina se aprinse. Tatăl Karinei stătea în picioare în faţa lor. Ambele îi cereau explicaţii din ochi.

EPILOG

Am acest sentiment de fiecare dată când mă întorc aici. Lumea e goală şi e linişte, suficient de linişte să auzi suflete plângând. Nu e doar o metaforă, ştiu că e ceva special legat de acest oraş. Nu e bântuit şi nimic suficient de criminal se întâmplă aici, sau cel puţin, nu apare la ştiri. Oamenii par fericiţi, înconjuraţi de acest aer simplu. Se distrează într-un fel banal şi plictisitor pentru mine acum.

Le e suficient ceea ce au şi acesta e un lucru îngrozitor. De parcă sunt blestemaţi.

Cel puţin oamenii din capitală ştiu că există mai bine, vor mereu să fie altundeva, dar pare că oamenii din Tg-Jiu vor să rămână aici veşnic.

Noaptea eşti singur. Totul e închis. Nu ştiu unde se ascund oamenii, dar nu pe străzi, nici măcar pe aleile strâmte şi întunecate. Mi-e teamă de ce se va întâmpla când voi aduce aici un alt suflet treaz, să convieţuiască printre mortăciuni. Miruna va veni şi se va intoxica, acest lucru e greu de crezut. Va dori să fugă înapoi la aglomeraţie şi zgomot. Sau poate va fi prea fascinată de frumuseţea oraşului, stadiu în care mă aflu şi eu. Poate va înţelege  că e cel mai frumos oraş din lume. Bântuit sau nu de nefericire, iubesc acest oraş.

Există răutate, există tragedii, dar totuşi atât de neînsemnate pe lângă ce am trăit în ultimul an.

Consider că aceste lucruri nu s-ar fi putut întâmpla niciodată aici, unde minţile oamenilor nu numai că sunt scurte, dar sunt şi ignorante. Sufletele lor sunt deja în paradis. Nu au nevoie de nimic altceva, nu sunt disperaţi.

Fiecare poate trăi aici, există suficiente resurse. Fiecare are loc să-şi creeze propria lume unică, fără să fie aruncaţi afară de o societate snoabă şi narcisistă. Oamenii din Tg-Jiu nu sunt narcisişti, nici măcar patrioţi, ei doar sunt.

Îmi amintesc cu atâta dezastru scurtele mele aventuri, poveşti de dragoste eşuate şi dramatice, ca întotdeuna.

Mi-e atât de dor de ele, de modul de desfăşuarare a acţiunii atât de simplu, de cuvintele care nu trebuiau nici măcar rostite. Tg-Jiu are un destin propriu şi separat de orice altă parte a ţării, a lumii. Dacă lumea s-ar distruge, Tg-Jiu ar supravieţui. Îmi doresc să cred asta.

Oamenii de aici, din amintirile şi prezentul meu, sunt mereu aceiaşi. Nimeni nu pleacă, nimeni nu se schimbă. În ochii mei, aş vrea să-i iau pe toţi cu mine şi totuşi să rămână neatinşi, să fie la fel de linişte în sufletele lor şi al meu.

E atât de linişte încât pot plânge şi ei m-ar auzi. Nu am reuşit să-mi dau seama de asta înainte. Hotarele sunt atât de mici şi totuşi atât de depărtate, încât parcă am fi o întreagă ţară.

O sută de mii locuitori şi totuşi parcă doar o sută. O sută aceleaşi feţe cunoscute pe care le voi recunoaşte în orice vis sau coşmar. Vreau ca Tg-Jiu să supravieţuiască, la fel şi oamenii săi. Dacă Tg-Jiu moare, dacă oamenii dispar, dispare şi o parte din mine.

Îi iubesc, iubesc amintirile şi aş vrea să pot rămâne aici cu sufletul, ştiu că aş trăi în pace şi echilibru, dar şi mai mult îmi doresc să nu văd viaţa doar printr-un nor obositor de ceaţă, care să nu mă lase să evadez.

Oraşul e o capcană dulce. Poate dacă nu l-aş fi urât atât de mult la început, poate dacă nu mi-aş fi închis ochii la tot ce era frumos, nu aş fi plecat niciodată. Nu aş fi vrut, nu aş fi putut.

A trebuit să plec pentru a mă întoarce. Iubesc acest oraş şi toţi cei 14 ani petrecuţi aici.

Eram nefericită din cauza relaţiei mele cu oamenii, atât de străpungătoare şi atât de apropiată.

Acum când ştiu că ei sunt doar vechi amici, îmi doresc să nu-i fi urât niciodată.

(Însemnările Cristinei, iunie 2013)

*

— Ce era în coletul ăla pe care l-ai pus la poştă? întreabă Cristina.

— Era un colet pentru iubitul tău de la Bucureşti.

— Da, dar ce era în el?

— Ochii tăi.