Neil Gaiman – Coraline
Traducere de Florentina Hojbotă
Editura Arthur, Bucureşti, 2014
Din când în când simt nevoia de a ieşi din zona mea de confort literar pentru a-mi limpezi puţin mintea şi cu alte genuri decât cele „obişnuite”. De această dată, m-am oprit la Neil Gaiman şi la Coraline, motivele pentru această alegere fiind că, în primul rând, văzusem filmul (e o animaţie în tehnică stop-cadru) şi, în al doilea rând, cartea e considerată un roman fantasy/horror. „Fantasy” nu mă îmbia prea mult, însă „horror”, da.
Bun, despre ce este vorba ? Coraline Jones este o fetiţă de vârstă incertă (aş risca să spun că are undeva în jur de opt-zece ani) care se mută împreună cu părinţii ei într-un imobil vechi, împărţit în câteva apartamente. Noii vecini sunt două foste actriţe retrase de mult din activitate şi un bătrân acrobat ciudat, care îşi petrece timpul antrenându-şi şoarecii pentru un număr de circ.
Părinţii lui Coraline sunt părinţi oarecum tipici, care îşi iubesc fiica, însă sunt prea ocupaţi pentru a-i acorda suficientă atenţie. Iar Coraline este, la rândul ei, o fetiţă obişnuită, care se plictiseşte repede şi începe să exploreze apartamentul, casa şi împrejurimile. Face cunoştinţă cu vecinii ei ciudaţi, precum şi cu pisica neagră care se învârte prin jurul casei, găseşte în curte un puţ misterios şi o uşă încuiată în apartamentul ei, uşă care va fi deschisă de mama ei doar pentru a da la iveală un zid.
Aşa ceva e o enigmă irezistibilă pentru un copil isteţ, aventuros şi blocat în casă într-o zi ploioasă. Coraline deschide din nou uşa şi descoperă, spre surprinderea ei, că în locul zidului se află acum un tunel care duce într-o realitate paralelă, populată de aceleaşi personaje din lumea reală, însă mai mult sau mai puţin schimbate: bătrânele actriţe joacă într-un spectacol perpetuu, pentru un public format din căţei, pisica neagră vorbeşte, şoarecii oferă o reprezentaţie special pentru ea, iar părinţii sunt şi ei prezenţi, însă au nasturi în locul ochilor, îi acordă mai multă atenţie decât părinţii reali, gătesc mâncăruri într-adevăr gustoase şi, în general, prezintă mai multe avantaje care ar putea-o determina pe Coraline să renunţe la lumea reală în favoarea acestei alternative.
Cealaltă Mamă chiar îi propune asta, cerând în schimb un singur lucru: să îi coasă lui Coraline nasturi în locul ochilor. Fata refuză şi fuge în lumea reală, unde îşi dă seama după câteva zile că părinţii ei adevăraţi au fost răpiţi de „ceilalţi” părinţi şi sunt ţinuţi captivi.
Astfel începe aventura salvării părinţilor ei şi a readucerii lor în lumea reală, unde le este locul. Finalul este unul fericit, însă drumul parcurs până la acest final este plin de peripeţii şi de răsturnări de situaţie.
Probabil reiese din acest scurt rezumat că elementele fantasy sunt cele principale. Partea de horror e asigurată de elemente mai degrabă oculte, de exemplu o scenă de citit în frunze de ceai, o piatră magică, pentru protecţie, şi apariţia, la un moment dat, a unor fantome.
Comparaţia cu Alice şi a ei Ţară a Minunilor este inevitabilă. Într-adevăr, seamănă mult, mai ales deoarece cartea poate fi citită atât de copii, cât şi de adulţi, şi poate fi interpretată în funcţie de categoria respectivă de vârstă. Poate fi o poveste, dar o poveste în care pot fi găsite şi sensuri mai profunde decât la prima vedere.
O lectură plăcută, cartea merită citită fie dacă aveţi chef să vă relaxaţi câteva ore, fie dacă aveţi chef să recitiţi “Alice…” şi vă daţi seama, după câteva pagini, că vă amintiţi toate detaliile acţiunii.
