Scott Lynch – The Lies of Locke Lamora
SUA, editura Bantam Spectra, 2006
Nu am crezut niciodată în genul literar strict determinat. Cred că o carte va aparține by default mai multor genuri literare. Dacă avem un SF, am putea întâlni acolo și elemente de mystery and thriller și, de ce nu, și de romance. Dacă citim un roman polițist, am putea avea și un pic de roman psihologic. Iar combinațiile ar continua la nesfârșit. Pentru că, până la urmă, indiferent cărui gen se circumscriu romanul și autorul său, până la urmă este vorba despre ființe cu sentimente și gânduri.
Romanul lui Lynch, primul din seria Gentleman Bastard, este, fără doar și poate, un fantasy. Avem un ținut imaginar (deși cunoscătorii spun că punctul de inspirație ar fi Veneția medievală), avem o epocă istorică imemorială, avem alchimiști, vrăjitori, oameni cu puteri supranaturale.
Dar avem și o intrigă polițistă, cu tot felul de conspirații și jocuri de culise.
Pe scurt, părintele Chains, aparent preotul unui ordin dedicat zeului nefericiților, în fapt un erudit cu valențe de bandit, adună în jurul său câțiva orfani pe care îi educă. Copiii învață de toate: de la tehnici de luptă și arta hoției de buzunar, până la limbi străine, tainele diferitelor culte religioase și reguli de purtare în înalta societate. Pe de altă parte, mentorul construiește o familie. Îi ajută pe puști să formeze legături solide, indestructibile între ei.
Odată ajunși la momentul impetuos al tinereții, gașca condusă acum de versatilul Locke Lamora concepe un plan măreț de delapidare a unei familii de nobili din oraș. Acțiunea îndrăzneață declanșează, însă, o serie de evenimente care-i pune față în față cu riscuri de nebănuit și îi aruncă în mijlocul unui complex război pentru putere aflat în desfășurare în agitatul ducat Camorr.
Cartea se citește ușor, beneficiind de un ritm alert. Lynch folosește o tehnică interesantă. El fracturează din când în când firul acțiunii cu niște trimiteri spre trecutul personajelor, menite a creiona decizii și acțiuni ale prezentului. Și dacă tot am ajuns la personaje, interesant este faptul că, deși întreaga poveste se creionează în jurul lui Locke Lamora, nu există un singur personaj principal. Autorul dăruiește o imagine, un trecut și un caracter fiecăruia dintre eroii cărții, oferindu-ne astfel o imagine modulară, formată din multiple perspective, fără ca acest lucru să încarce povestea.
Lynch reușește, de asemenea, să strecoare câteva principii și învățăminte politically correct, dar o face cu discreție și reușește astfel și să-și îmbogățească personajele cu principii morale care le fac, vorba cântecului celor de la Taxi, iubibile, indiferent de tabăra în care se găsesc în raport cu eroul nostru. Ceea ce se adaugă la simțul umorului, care nu le lipsește camorrienilor.
Sigur, pe ici pe colo, acțiunea și soluțiile pe care le găsesc membrii găștii ies din sfera credibilului, dar să nu uităm că avem de-a face cu un fantasy, totuși.
Puse una peste alta The Lies of Locke Lamora este o lectură captivantă și amuzantă, ceea ce, până la urmă, ne dorim de la o carte pe care s-o citim în vacanță sau în metrou când ne întoarcem de la muncă. Nu?
