Bărbatul în Alb închise cartea. Era tot acolo, pe fotoliul din camera misterioasă. Totuşi, de data aceasta, se comporta diferit. Tot corpul său era ascuns în mantia de culoarea argintului. O mască pictată în simboluri ale dualităţii îi acoperea faţa. Jumătatea dreaptă înfăţişa imaginea soarelui, pe când cealaltă jumătate întruchipa luna. Întotdeauna citea aceeaşi carte. Părea veche şi destul de groasă, îmbrăcată în coperţi cenuşii. Nu schiţa niciun gest în timpul lecturii. Calm, captivat de cuvintele acelea necunoscute. Putea să fie oricine în spatele costumaţiei. Sau putea la fel de bine să nu fie nimeni. Să fie o iluzie. Asta era, de fapt, un vis, iar Melania Veyla conştientiza toate aceste lucruri. Însă părea aşa de real.
Astăzi, 10 iulie 2016, urma să se întâmple ceva. Pentru că visul se schimbase. Îşi modificase realitatea. Bărbatul în Alb nu mai citea. Nu se mişcase de pe fotoliu. Ar fi vrut să îi vorbească. Să îl întrebe ce caută ea acolo şi cine este el. Dar nu putea. Fiindcă îi despărţeau pereţii de sticlă. Întreaga cameră, văruită în alb neon, era înconjurată de un zid nemărginit. Fără uşi, fără ferestre. De parcă ar fi fost o închisoare. Părea mai degrabă camera unui sanatoriu. Însă Bărbatul în Alb nu se comporta ca un nebun. Nu, el era foarte liniştit. Stătea mereu acolo, nu schiţa niciun gest. Uneori, Melania avea impresia că e o statuie sau un robot. Nici măcar nu avansa cu cititul. Nu schimba pagina. Citea întotdeauna acelaşi capitol. Nemişcat, captivat de cartea lui, nici nu ştia dacă respiră. Aştepta ceva sau poate voia să scape şi nu ştia cum. O aştepta pe ea oare?
Dincolo de pereţii de sticlă şi de camera necunoscutului, îl privea în fiecare noapte. Acelaşi vis de patru ani, mai degrabă de când împlinise ea cincisprezece. În jurul său, întuneric complet. În interiorul alb, Bărbatul cel misterios părea o fantomă. Parcă o dureau ochii de la atât alb. Deodată, când Melania încercă să îşi stăpânească bătăile inimii, se întâmplă. Minunea minunilor. Bărbatul în Alb se ridică şi se apropie de locul unde aştepta ea. Deci o vedea. Simţise că este acolo. Acum sunt faţă în faţă, separaţi de zid. Nu îşi vorbesc, cine ştie dacă s-ar auzi unul pe altul. Atât de aproape şi totuşi departe. Poate că sunt universuri paralele şi lumile lor se ciocnesc în visul ăla damnat. O privea şi, deşi nu îi putea zări ochii prin mască, privirea lui o ardea. Chiar, oare el cum putuse să ajungă până la ea? Pentru că masca nu avea orificii pentru gură sau ochi. Cum respira şi cum vedea? Un extraterestru sau pur şi simplu o născocire a unei minţi obosite? Gândind aşa, realiză că poate nu citea. Pur şi simplu se uita la pagina cărţii, blocat cu privirea printre rândurile nevăzute. Dar de ce?
El încă îşi păstra poziţia fixă. Nu se mişca. Poate o analiza, însă cum? Melania respiră adânc. Era neliniştită. Atunci, Bărbatul în Alb îşi ridică braţul stâng. Mantia nu îi mai ascundea mâna. Ea putea vede stratul roşu ce îi acoperea pielea. Precum o cerneală sângerie. Sau mai degrabă, precum amprenta lăsată de un incendiu. Degetele lui se mişcară pe suprafaţa lucioasă a peretului. Scria un mesaj, cu nimic altceva în afară de unghii. Şi în locul pe care îl atingea el, rămânea o urmă stacojie. După un minut, scrisul deveni lizibil şi Melania putu citi cuvintele sale: ,,Îmi aparţii. Vino la mine!”
***
De un sfert de oră, Ilinca încerca să îşi trezească fata. Scufundată într-un vis destul de tulburător, aceasta repeta întruna ceva legat de un anumit Bărbat în Alb. Într-un final, reuşi, iar Melania deschise ochii şi întâlni părul roşcat şi privirea senină a mamei sale.
– Scumpo, eşti bine? Ce s-a întâmplat?
– Nimic, acelaşi coşmar dintotdeauna, ştii doar.
Se uită preţ de câteva minute la fiica sa, fără să spună nimic. Îşi dorea să o îmbrăţişeze, dar ştia că pe Melania nu o încânta prea tare afecţiunea. Se rezumă la a spune:
– Of, îmi pare rău…
Un alt moment de tăcere, spart de vocea tinerei:
– Mda, e în regulă, stai liniştită!
Ilincăi îi era destul de greu să stea departe de ea. Dar se străduia să îi respecte dorinţa. Nu înţelegea exact de ce fata sa voia să ţină toate persoanele la distanţă. Nu ştia de ce prefera să fie atât de rece. Uneori, se gândea că este un scut de apărare. Alteori însă, chiar credea că nu există o Melania drăgăstoasă. Ar fi făcut orice să o ajute cumva. Însă nu ştia ce şi se temea că dacă insista, o va îndepărta definitiv.
În clipa următoare, adolescenta sări din pat şi trecu în grabă pe lângă mama sa.
– La revedere, mamă! Ne vedem mai târziu.
– Unde pleci aşa? Nici nu ai mâncat! rosti părintele pe un ton grijuliu.
– Mă întâlnesc cu Lavi.
– Îţi chem eu un taxi până te pregăteşti? Şi îţi prepar repede ceva pentru micul dejun? se oferi aceasta, bucuroasă că ar putea să o mulţumească într-un fel.
– Cum vrei.
Femeia se îndreptă spre bucătărie cu intenţia de a face nişte clătite. Între timp, Melania îmbrăcă o rochie neagră, asortată cu fumul ce-i colora irisurile. Privind multitudinea de hârtii de pe birou, îşi aminti că trebuia să facă ordine. Învăţa destul de haotic, ce-i drept. Pentru câteva zeci de secunde, atenţia îi rămase aţintită asupra unei cărţi cu tulburări psihice. Avea pe copertă imaginea unui om privind frenetic focul din faţa lui. Asta îi aminti de Bărbatul în Alb. Poate că era piroman. Şi semnele de pe mâini reprezentau nişte arsuri. Da, asta erau. Poate că se strecurase în visele ei crezând că îl poate ajuta. Poate… Îndesă mai mult la întâmplare câteva lucruri în geantă, apoi alergă pe scări, până jos, unde o aştepta maşina. Nici nu mai trecu prin bucătărie ca să îşi salute mama.
Şoferul avea undeva la cincizeci de ani. Firele albe de păr, destul de numeroase, îi trădau vârsta. De cum intră înăuntru, tânăra nu se putu abţine de la a zâmbi când îi văzu reacţia uşor uimită, mai mult dezaprobatoare. După formulele de politeţe necesare, bătrânul nu mai rezistă şi adresă comentariul ce se dorea a fi ofensator:
– Drăguţ păr!
– Da, chiar este! Mulţumesc, şi mie îmi place!
Melaniei i se lărgi zâmbetul. Mândră, trecu mâna prin părul mov, lung până la nivelul umerilor. O amuza nespus modul ăsta superficial al oamenilor de a privi orice. Şi a judeca, evident. Ei bine, în privinţa sa, se înşelau, pentru că părul era o capcană. Să vadă câţi sunt dispuşi să privească şi dincolo de prejudecăţile lor stupide. După ce îi dictă adresa, scoase din geantă preacunoscutul său carneţel şi începu să noteze ,,Nume”, după care trase o liniuţă, nu ştia încă. Se opri din scris şi se concentră iar asupra şoferului, întrebându-l:
– Scuzaţi-mă! Ne cunoaştem cumva? Când eram mică şi mergeam la bunici, îi vizita foarte des un domn, prieten excelent de familie… nu îmi amintesc numele, dar semăna leit cu dumneavoastră.
– Nu cred, domnişoară. Lidova mă numesc eu.
Încântată că a putut afla numele său, afişă un zâmbet inocent.
– Greşeala mea. Mă scuzaţi!
Realiză că poate s-ar fi dat de gol dacă i-ar fi cerut şi prenumele, aşa că se mulţumi cu atât şi notă lângă câmpul cu liniuţă noua informaţie. După ce aproximă vârsta, scrise la ,,Trăsături principale: superficial. Sau poate respectă foarte mult valorile tradiţionale şi este pornit puţin împotriva generaţiei de azi. Ca mulţi alţii, de altfel.” Vru să treacă mai departe, dar îşi dădu seama de alt aspect important. Trebuia să mai converseze. Altfel, nu putea să presupună în ce sferă intra el. Intuiţia îi spunea că e un analitic, poate chiar polemist. Da, ar fi putut fi unul. Dar trebuia să fie sigură. Ridică privirea din caieţel şi se uită iar la el, croşetând încă o minciună:
– Ştiţi, domnule Lidova, bunicul meu a murit de ceva timp… dar îmi aduceţi aminte de el. Aici, în taxiul dumneavoastră, mă simt ca acasă, în locul acela minunat unde am copilărit şi…
Era hotărâtă să bată mult câmpii, dar se pare că el nu dispunea de prea multă răbdare, aşa că o întrerupse brusc:
– Ce vrei, de fapt, fetiţo?
– Un sfat, de la o persoană matură şi foarte înţeleaptă, doar atât, promit.
Îl observă imediat strâmbându-se la încercarea ei de a aduce un compliment. Nu era chiar compliment, îi anticipase oarecum reacţia, tocmai de-asta o spusese.
– Fie, zi.
– E mai degrabă o situaţie ipotetică, adică ea există, dar o s-o prezint puţin diferit de cum este în realitate ca să… În fine, înţelegi dumneavoastră, sper. Aşa, să presupunem că trei oameni stau pe calea ferată şi urmează să fie loviţi de tren. Aveţi posibilitatea de a salva doar unul dintre ei. Ce faceţi, îl salvaţi, ştiind că mor ceilalţi doi sau îi lăsaţi pe toţi trei să moară?
– Nu înţeleg ce legătură are această problemă cu sfatul pe care voiai să mi-l ceri.
– Are. Răspundeţi, vă rog!
Melania se pregăti să îl analizeze în timp ce se gândea, credea că el va fi indecis şi totuşi fu surprinsă când îl auzi imediat rostind:
– Nu l-aş salva.
Răspunsul lui prompt îi stârni curiozitatea. Taximetristul acesta chiar depăşea aşteptările sale.
– Pot să întreb de ce?
– O viaţă nu-i mai preţioasă decât alta, concluzionă hotărât.
– Sincer, nu cred că e vorba de clasificare aici, domnule Lidova, ci de faptul că persoana aia are şansa de a fi salvată. Celelalte oricum nu mai au această oportunitate, deci de ce să îl privez şi pe el? Sau nu funcţionaţi pe principiul ,,Salvează cât mai mult, că oricum nu totul poate fi salvat.”?
– Eu văd altfel lucrurile. Poţi să alegi doar unul dintre ei, dar cum îl alegi? Chiar dacă o faci, devii răspunzător de moartea celorlalţi doi.
– Nu devii răspunzător. Pentru că eşti limitat de situaţie. Nu poţi salva decât pe unul dintre ei. Dacă totuşi aţi putea salva doi, adică pe unul ,,din oficiu” şi pe celălalt sacrificându-vă, aţi face-o?
– Nu. Ţin la viaţa mea, spre deosebire de alţii.
– Perfect! Vreţi să ştiţi ceva? Nici eu nu aş salva. I-aş lăsa pe toţi trei să moară.
– Şi atunci de ce mi-ai ţinut ditamai filosofia despre asta?
– Aşa mi-a venit.
– Dar spune-mi, dacă tot ai ridicat problema, tu ai fi în stare să te sacrifici pentru a salva o altă persoană?
– Depinde.
– Depinde de ce?
– De persoană.
– Deci iar ajungem la clasificare.
– Încercaţi să mă bateţi cu propriile arme sau ce?
– Eu ţi-am făcut joculeţul. Răspunde-mi şi tu la o întrebare acum.
– Ok…
– La fel ca la tine, două fiinţe urmează să moară, un pui de câine şi un criminal în serie. Poţi să salvezi doar unul dintre ei. Pe care îl alegi?
– Pe criminal.
– Serios? De ce? Aş fi putut să jur că vei alege căţelul.
– Păi, dacă e să ne luăm după Aristotel, şi noi suntem tot nişte animale, doar că unele sociale. Nu e vorba că îl aleg pe el pentru că este om. Nici gând. Dar imaginaţi-vă cât potenţial are omul ăla, câtă inteligenţă şi…
– Omul ăla, bine spus. Este un om, domnişoară, nu un cobai.
– Să ne amintim de Thung Behram. Sigur aţi auzit de el. Omul ăla, om cum aţi zis, a ucis alţi 900 de oameni, 931 chiar.
– Şi ce treabă are el cu discuţia asta?
– În situaţia cu trenul, am stabilit de comun acord că nu am salva pe niciunul fiindcă ne-am simţi vinovaţi de moartea celorlalţi. Cum se face că ucigaşii nu se simt vinovaţi şi pot să omoare cu sânge rece?
– Nu ştim că nu se simt. Sau ai omorât tu pe cineva şi ştii? Nu cred. Oricum, ce-ţi veni cu subiectul ăsta? Studiezi criminalistică?
– Nu chiar. Sunt doar curioasă.
Mai aveau puţin până să ajungă la destinaţie, trebuia să profite de timpul rămas. Omul ăsta chiar era interesant. Începu să mai noteze câteva detalii pe caiet, răspunsuri de-ale lui şi o mică analiză a sa. Încă nu se convinsese dacă era introvertit, nu prea părea. Vorbise cu ea, intrase în jocurile ei psihologice. Conştientiza şi faptul că putea la fel de bine să fi jucat teatru în tot acest timp. Dar atât de bine? Nici măcar ea nu ar fi putut să mintă în aşa fel. Se hotărî să mai discute cu el.
– Că tot vorbeam despre criminali, credeţi că uneori scopul scuză mijloacele? Adică noi, oamenii de rând, nu avem de unde să ştim care e ţelul lor sau…
– Eşti aşa copil. Vorbeşti de ei ca de nişte fiinţe superioare. Însă să ştii că da, uneori scopul scuză mijloacele.
– Deci aţi fi în stare să încălcaţi nişte reguli pentru a obţine ce v-aţi propus?
– Ce fel de reguli?
– Nu ştiu, la modul general vorbim.
– Depinde. Apropo, ştii ce spunea Picasso legat de asta?
– Ce anume?
– “Learn the rules like a pro so you can break them like an artist.”
– Am înţeles…
– Poate că ar trebui să fii artistă, domnişoară. Cred că ai abilităţile necesare…
Îşi completă notiţele, apoi trase linie şi scrise concluzia: ENTP. Încă mai avea o nelămurire. De ce se legase de părul ei? Dacă într-adevăr era un vizionar, un polemist, atunci trebuia să fie deschis spre inovare, spre nou, să nu fie aşa fixat pe tradiţionalism. Şi totuşi, să fi fost remarca lui într-adevăr un compliment? Dar nu avea cum, simţise gustul ironiei. Coborî la câteva străzi distanţă de studioul de balet, voia să mai meargă puţin pe jos până acolo. Cu toate că era vară, ziua aceea nu se dovedise a fi prea călduroasă. Dimpotrivă, fluieratul vântului se strecura printre oameni şi printre gândurile lor. Pe ea o ajuta să mediteze.
Se gândi la el, din nou. Nu. Taximetristul ăla trebuia să fie ENTP. Ea nu se înşela niciodată. Îşi aminti că acest tip de personalitate mai era numit ,,avocatul diavolului”. Diavol. Lidova. Nu putea să nu remarce anagrama. Să fie posibil aşa ceva? Doar nu îşi bătuse joc de ea din primul moment. Dar dacă… Oare realizase că îl studia? Nu putea. Ea făcuse asta de zeci de ori. Trecu iar prin prisma raţiunii discuţia avută cu el. Modul său de a gândi… Ei semănau oarecum, poate că omul ăla chiar deţinea cunoştinţe de psihologie. Gândindu-se la misteriosul domn Lidova, îşi aminti de Bărbatul în Alb. Cumva, cei doi se comportau similar. Tainici amândoi.
Ajunse în sfârşit la prietena sa. Tocmai terminase repetiţiile pentru ,,Lacul lebedelor”. Îi povesti întâmplarea din taxi, întrebând-o ce părere are. Ca de fiecare dată, Lavinia nu prea era încântată de metodele de studiu ale celei de lângă ea. Fiindcă i se părea bizar să pună astfel de întrebări unor necunoscuţi doar pentru a putea trage nişte concluzii privind modul lor de gândire. Melania era destul de indignată de comportamentul lui Lidova şi o supăra gândul că sistemul ei de analiză putea să aibă defecte. Nu, îl concepuse cu mare atenţie. Tot ascultând-o, Lavinia nu mai suportă şi îndrăzni pentru prima dată să îşi impună punctul de vedere:
– Ştii ce mă enervează la tine? Că o ţii una şi bună că tu nu eşti de acord cu etichetele şi prejudecăţile, dar exact asta faci, poate fără să realizezi. Priveşti oamenii ca pe micii tăi şoareci de laborator, îţi testezi speculaţiile pe ei, începi cu teoriile tale ontologice de zici că eşti fiica lui Nietzsche. Ori poate te crezi vreo Katharine Briggs şi vrei să dezvolţi analizele ei. Serios, Meli, învaţă şi tu să trăieşti ca omul. Simte prezentul!
Rămase surprinsă de reacţia prietenei sale. Nu o mai văzuse niciodată aşa sigură pe sine şi gata să demonstreze că are dreptate. Cunoscând-o foarte bine, îşi aminti ce i-ar putea distrage atenţia de la subiect.
– ,,Nu privesc înapoi şi nu privesc înainte, iar prezentul nu există.”
– Vai! Deci ai citit cartea pe care ţi-am dăruit-o, a lui Francine Rivers.
– Ăăm… parţial, adică am ajuns la partea când o salvează de Ducesă şi o duce la colibă… pe fata aia, Angel sau cum o chema, dar m-am oprit acolo.
– De ce, măi?
– Pentru că mă săturasem de profetul ăla încrezut, zău că era mai ceva ca presupusul Osea.
– Of… Tu nu crezi nimic până nu te loveşte direct în cap. Presupun că pe Rushdie l-ai terminat.
– O, da! Pe el îl iubesc, Lavinia! Apropo, ştii care este opusul credinţei?
– Nu ştiu şi nu îmi pasă. Nu vreau să aud, e blasfemie curată ce a scris acolo.
– Condiţia umană… Mhm, dacă zici tu.
– Serios, Meli, nu mă duce cu zăhărelul! Aveam o discuţie şi ai întors-o în ce direcţie ai vrut. Nu-i corect. Îţi ziceam că trebuie să te schimbi. Eu nu te mai vreau aşa şi punct. Prea te comporţi ca un robot… Uneori mă întreb unde îţi ţii ascunse sentimentele.
– În cutia Pandorei. Glumesc. Ştii ce părere am despre ele, eu nu mă las păcălită de nişte iluzii.
– Bine, dacă tot eşti aşa insensibilă, îţi propun o provocare şi o să vezi că nu totul este exact cum crezi tu.
– Să te aud.
– Scrie o poezie! Fii sinceră cu tine însăţi şi ai curajul să priveşti dincolo de atâta raţiune. Sau ţi-e teamă să descoperi că în afară de logica ta şi simţul analitic, nu ai nimic cu adevărat? Sper totuşi să existe ceva acolo… chiar şi nimicul. Decât vidul, şi el este bun. Eu o vreau înapoi pe vechea Melania. Îmi este dor de ea!
***
Privea coala ce aştepta cuminte pe birou. Nu putea să compună versuri. Pur şi simplu nu ştia cum să lege cuvintele. Avusese cânteva tentative, dar exact la stadiul ăsta rămăseseră: tentative, încercări eşuate. Ascultă muzică, avea impresia că asta o să o ajute. Trecu rapid de la Marşul funebru al lui Chopin la Carnival of Rust de la Poets of the Fall. Degeaba, era inutil. Scrisul nu era de ea. Însă trebuia să îi demonstreze prietenei sale că are şi o latură mai umană. Trebuie să scrie nişte versuri, oricât de proaste din punct de vedere stilistic ar fi fost ele. Văzând-o aşa concentrată, Ilinca îi aduse un ceai, unul de liniştire.
Noaptea sosise deja. Asta era bine. Pacea nocturnă o va ajuta, cel puţin aşa spera. Însă căderea întunericului nu avu efectul dorit. Lumina artificială o obosea prea rău, aşa că, în cele din urmă, lăsă aprinsă doar o veioză. Căsca tot mai des, urmărea acele ceasului cum se târăsc, aşa lent până când… se opriră de tot. Ceasul de perete nu mai funcţiona, se oprise la 11:12. Nu se mai deranjă să îşi caute telefonul în rucsacul abandonat pe podea. Timpul stătea pe loc, de parcă ea era imortalizată în clipa aceea. Ca şi cum întreaga sa realitate era o fotografie alb-negru, uitată pe fundul unui sertar prăfuit. Ca şi cum lumea ei se oprea aici şi după începea… ce?
Reflectă asupra situaţiei hilare în care se găsea. Râse aproape isteric, de una singură, când realiză că totul începe cu un singur cuvânt. Un nenorocit de cuvânt pe care nu îl putea găsi. Îşi sprijini capul de suprafaţa rigidă a mesei de lucru. Tăcerea era cântecul perfect de leagăn. Iar ea era obosită. Nu doar fizic. Nu. O slăbiciune mult mai profundă parcă îi diseca ţesuturile. Iar setea de somn devenea mult mai acută. Un somn îndelungat…
După un timp, îşi deschise pleapele, iar privirea i se îndreptă din reflex spre ceas. 12:11. Parcă se oprise. Totuşi, când ea dormise, funcţionase. Acum iar nu mai mergea. Ar fi putut să schimbe cineva ora. Să vină, ştiind că ea se va trezi, şi să mişte limbile. Ilinca nu era în stare de asta, aşa credea. Adică de ce ar vrea una ca asta mama ei?
Adormise cu veioza aprinsă şi coala nescrisă. Totuşi, acum, când se uita, un scris ordonat umpluse pagina. O cerneală roşie. Ea nu scria aşa, nici mama ei. Deci cineva fusese aici. În timpul somnului său. Ar fi putut să îi facă rău. Dar nu a făcut-o. Brusc, îşi dădu seama că în scurta sa perioadă de inconştienţă, nu avusese niciun coşmar. Niciun Bărbat în Alb. Nimic. Se apucă să citească versurile cu glas tare, tremurând:
,,Respiră-mă trist şi funebru,
Ca pe ultimul vis negru!
Respiră-mă în stoluri de versuri zbuciumate,
În cântece blestemate, renegate şi alungate!
Respiră-mă pe mine,
Cu dorul de moarte,
Cu singurătatea în pleoape,
Măcar azi, dacă nu şi mâine!
Respiră-mă măcar o zi,
Cerneala mea nu te va otrăvi!
– J-Anosrep”
Era o glumă de prost gust. Sigur Lavinia se strecurase în dormitorul ei şi îi făcuse această farsă. J-Anosrep… Nici ăsta nu era un nume. La fel ca Lidova. Încercă să se joace cu literele, dar nu îi ieşi mare lucru. Până la urmă, îl citi invers, de la coadă la cap. Persona-j. Personaj. Un gând nebunesc îi trecu prin minte. Ştia că nu poate fi adevărat, dar dacă… Dacă Bărbatul în Alb se materializase cumva şi nu mai exista în visele sale? Poate acum trăia în realitate. Poate că era chiar Lidova. Şi ei, ca unul şi acelaşi, au venit de au scris asta. Când ea nu putea să îi vadă. Ar fi putut să declanşeze un incendiu. Acum îi era teamă de foc. Cum se făcea că fusese atât de somnoroasă? Uneori se culca la trei-patru dimineaţa şi nu avea nicio problemă. Dar atunci… ceva se întâmplase. Avusese dreptate. Ziua aia chiar fusese specială. Ceva era schimbat şi nu mai ştia la ce să se aştepte. De-acum îmbrăţişa necunoscutul. Trebuia să adoarmă iar şi să se convingă că Bărbatul în Alb nu îi va mai invada visele.
Dimineaţa o găsi pe Melania posomorâtă. Se trezise devreme, la opt fix era în picioare. Avusese parte de un somn liniştit, fără vise. Era odihnită, însă o durea capul. Încercă să-şi caute mama, ea nu mai avea pastile, spera însă că Ilinca deţinea vreuna. Pe masa din bucătărie, găsi un bileţel semnat de aceasta: ,,Mă văd cu Alex. E îngrijorat în privinţa ta. Ţi-am lăsat ceva de mâncare în frigider.” Oftă, puţin tristă. Alex era tatăl ei, dar nu locuiau împreună. Părinţii săi divorţaseră acum patru ani, când începuseră şi viziunile ei cu Bărbatul în Alb. Acum că vedea problema aşa, un alt cuget îi fulgeră mintea. Poate că îl visa pe tatăl ei. Fiindcă îi era dor de el. Ştia că undeva, adânc în subconştient, l-ar fi vrut din nou acasă, deşi nu ar fi recunoscut niciodată asta în faţa Ilincăi.
Nu se aşeză pe scaun. În schimb, se puse pe gresia rece. Îşi strânse picioarele lângă piept şi le înconjură cu mâinile. Se legăna pe ritmul liniştii. Tăcerea… cântecul de leagăn al tăcerii o admenea iar. Zâmbi amar. Nu era tăcerea cea care o deranja. Nu. Era singurătatea. Poate că avusese dreptate Lavinia. Trebuia să se schimbe. Să accepte şi ea cine era cu adevărat. Dar cine era? Dincolo de ceea ce voia să pară, chiar exista o Melania autentică? Măşti. Nu făcea decât să îşi confecţioneze măşti. Pentru fiecare om întâlnit, înfăţişa un alt camuflaj. Până la urmă, ea şi Bărbatul în Alb semănau. Şi el avea o mască, dar una vizibilă. Ea era o ipocrită. Analizele sale sociale nu aveau scopul de a cunoaşte şi a înţelege comportamentul uman. În niciun caz. Voia să se înţeleagă pe sine, prin prisma celorlalţi. Deşi putea să pună atât de bine ,,diagnosticul personalităţii”, nu putea să spună şi cum era ea. Nu reuşea să ducă analiza până la capăt în cazul său. Se pierdea.
În minutele alea de solitudine apăsătoare, se simţea mică. O insectă prinsă în pânza unui păianjen. Avea impresia că realitatea o va strivi în orice clipă. Realitatea… Îşi ridică mâinile la nivelul feţei. Pe cea stângă o strânse în jurul gâtului.
– Real… nimic nu e real, nici măcar eu. Atâtea iluzii. Poate că în tot carnavalul ăsta al mucegaiului… tu eşti singurul real, Domnule A. Da, aşa o să îţi zic de acum înainte. Eu sunt visul tău… E realitatea ta. Eu sunt invenţia minţii tale. Eşti real. Exişti. Eu sunt o iluzie. Iluzia ta. Vino! Nu pot. Nu ştiu unde. Vino la mine! Îţi aparţin.
Timpul devenise un balansoar ce o avânta spre abis. Spre nicăieri. Spre vidul gândurilor. Singurul care exista în mintea sa acum era Bărbatul în Alb. Îl simţea ca pe un voal de întuneric ce o acapara. El exista. Se desprinsese din vis. Şi acum îi era teamă că o va găsi. Iar albul lui o va îneca în negru.
Pentru o secundă, rămase nemişcată. Durerea de cap o făcea să nu mai gândească raţional. Se ridică ameţită. Îşi aminti de ce o căuta pe Ilinca. Plecă spre dormitorul mamei sale. Pe noptieră găsi o cutie cu pastile. Amitriptilină. Numele îi suna oarecum cunoscut, dar nu ştia dacă medicamentul respectiv ar fi bun pentru o migrenă. Voia neapărat ceva să o calmeze. Nu mai avea răbdare să încerce să găsească şi alte pastile. Se reîntoarse în camera sa, fugind. Îşi luă telefonul şi căută numele pe internet, apoi accesă primul site găsit.
Rezultatul o lăsă fără cuvinte. Un antidepresiv cu efect sedativ. Acţiona şi împotriva migrenelor cică. Derulă mai jos şi se opri la Reacţii adverse. Îi atrase atenţia o propoziţie: ,,(la psihotici) favorizează apariţia delirului”. Brusc, îşi ridică privirea spre ceasul care o tulburase azi-noapte. 11:12. Merse lângă birou imediat. Coala era goală. Aşa cum o lăsase înainte să adoarmă. Poezia semnată de J-Anosrep dispăruse. Totul fusese o iluzie. Nu visase. Delirase. Şi cumva, avea impresia că de vină este medicamentul pe care-l ţinea în mâini. Încercă să rememoreze evenimentele din seara precedentă. Se străduia să compună nişte amărâte de versuri pentru Lavinia. Nu putea să se concentreze şi mama sa i-a adus un ceai. Trebuia să o calmeze.
– Bineînţeles. Ceaiul…
Tocmai când realiză ce se întâmplase de fapt, auzi uşa deschizându-se şi glasul Ilincăi, care o striga.
– Scumpo, te-ai trezit?
Ieşi în întâmpinarea mamei sale, cu pastilele şi telefonul în mâini.
– Ce înseamnă asta?
Femeia din faţa sa rămase şocată.
– Sunt nişte medicamente. Mă ajută să dorm. Ştii că am probleme cu insomniile.
– Nu, nu ştiu. Nu mi-ai spus niciodată.
– Păi, îţi spun acum.
– M-ai drogat, aşa e? Mi-ai pus în ceai somniferul ăsta tâmpit.
– Nu, draga mea, nu am vrut să…
Încercă să se apropie de fiica sa şi să o cuprindă cu braţele, dar Melania se trase înapoi.
– Nu te apropia de mine, te rog!
– Meli!
– Cum ai putut să îmi faci aşa ceva? Am zis că înnebunesc. M-au apucat crizele, am avut halucinaţii.
– Termină! Am încercat să te ajut. Nebună eşti demult, de când te-a obsedat Bărbatul în Alb… Pfff!
– Nu pot să cred că ai spus asta!
– Eram îngrijorată. De când cu admiterea la facultate, nu mai eşti aceeaşi. Ştii că nu am fost niciodată de acord cu psihologia asta a ta. Dar te-am susţinut, fiindcă am crezut că asta te va face fericită. Însă nu e deloc aşa. Ai idee cum te-ai purtat în ultima vreme? Tot ce ai făcut a fost să experimentezi metode ciudate de analiză pe oameni. Să vorbeşti cu străini despre trenuri şi criminali şi…
– Stai! De unde ştii asta?
– M-a sunat Lavinia, după ce ai plecat de la ea. Apoi am vorbit şi cu Alex. Adineauri am fost împreună la psihologul meu şi i-am povestit despre tine. Iubita, ţi-am vrut binele. A spus că eşti foarte stresată, iar asta poate declanşa o psihoză, o aşa numită ,,psihoză reactivă scurtă”.
– Ah, nu-mi spune mie despre psihoze acum, că ştiu destule şi singură! Iar somniferul? Nu ştiai că nu e bun pentru psihotici?
– Aia a fost ideea mea. Eu luam pastilele alea de aproximativ şase luni. Mi le-a recomandat neurologul. Pentru că nu puteam să dorm şi aveam migrene.
– De ce nu mi-ai zis nimic? Puteam să vorbim, să te ajut cumva.
– Scumpa, îmi pare rău! Dar vorbim acum, uite…
– Nu, nu mai vorbim. Pa, mamă!
– Meli, nu pleca aşa, te rog!
Era prea târziu. Până să apuce Ilinca să o oprească, Melania ieşi din casă şi se îndepărtă. La început, alergă, disperată că mama sa o va urmări, pe parcurs însă merse normal. Nu ştia unde să plece. Nu mai avea pe nimeni. Se simţea trădată de toţi. În afară de Bărbatul în Alb, de domnul A. Nu. Se înşela. Şi el o dezamăgise. Plecase. Deşi o tulburau oarecum visele cu el, deveniseră o normalitate. O normalitate care îi lipsea acum.
Căuta prin cufărul cu amintiri un loc sigur. Un refugiu. Cutreiera pe meleagurile copilăriei sale. Atunci fusese fericită. Totul se schimbase în urma divorţului. Asta îl născuse şi pe Bărbatul în Alb. Poate că ar fi trebuit să meargă la un psiholog atunci. I-ar fi dat ceva să o ajute. În cel mai rău caz ar fi ajuns într-o cămaşă de forţă. Nu. Ea nu era nebună. Nu putea fi.
Îşi aminti de un paragraf dintr-o carte scrisă de Emil Cioran: ,,Nu există operă care să nu se întoarcă împotriva autorului ei: poemul îl va strivi pe poet, sistemul pe filozof, evenimentul pe omul de acţiune.” Ironia sorţii. Zâmbi, apoi spuse:
– Şi nebunia pe psiholog.
Încă rătăcea pe străzi. Nu ştia cât era ceasul şi nu voia să se uite. Avea cu ea telefonul şi pastilele. Deodată, imaginea unei păduri îi apăru în minte. Îşi aminti de cabana părinţilor săi. Mergeau acolo în vacanţe. Înainte. Ar fi fost acasă dacă ar fi ajuns la ea. Cel puţin aşa s-ar fi simţit. Inițial, se gândi să ajungă spre micul ei refugiu din copilărie cu un taxi. Totuși, alungă imediat ideea aceasta, încă simțea gustul amar al întâlnirii cu Lidova. Ba chiar avea impresia că începuse să devolte o fobie față de taximetriști, de parcă nu îi erau suficiente toate celelalte frici. Se hotărî până la urmă să se deplaseze spre cea mai apropiată stație de autobuz. Peste aproximativ o oră, se afla în apropierea cabanei.
Pădurea rămăsese la fel de întunecată precum îşi aducea aminte. Îi era oarecum teamă să o cutreiere singură. Dar trebuia să facă asta. Să îşi înfrunte fricile. Când era mică, avea impresia că monştrii se ascund printre copaci. Şi stau la pândă. Vor să o vâneze. Acum ştia că monştrii nu vânează oameni. Monştrii vânează gânduri.
Într-un final, ajunse la cabană. Cheia de rezervă era exact acolo unde o lăsase: sub preșul de la intrare. Ştia că se va întoarce aici într-o zi. Timpul îşi lăsase amprenta asupra interiorului, unde păianjenii îşi construiseră un adevărat cămin. Nu prea avea ce să facă acolo, nu în partea vizibilă. Merse la subsol, locul unde putea găsi ce voia ea de fapt. Şi chiar găsi. O parte din jucăriile sale rămăseseră aici. Erau toate pline de praf, însă nu o interesa acest aspect.
Descoperi un carneţel mov, fusese jurnalul ei când avea în jur de şapte-opt ani. Un alt zâmbet îi răsări pe chip, deşi nu era chiar unul fericit. Venise aici sperând că va regăsi lumina acelor ani. Însă nu era deloc aşa. Avea impresia că se află pe o plajă pustie, în faţa mării. Şi în orice moment, valurile o puteau înghiţi. Nu. Nu dorea să fie atacată de talazurile amintirilor. Dar deja se întâmpla. În noaptea asta avea să se înece prin sine.
Mai făcu cercetări, dând de o cutie cu chibrituri, pictată în mov. Da, mov fusese culoarea sa preferată. Încă era, părul său îi amintea de asta. Îi plăcea să se creadă fetiţa cu chibriturile. Credea că dacă va stinge un băţ aprins, aşa cum face cu lumânările de pe tort de ziua ei, i se va îndeplini orice dorinţă. Era modul ei de a îşi învinge teama de foc. Acum că îşi aduse aminte, mereu fusese înfricoşată de flăcări. Poate că se speria de ceea ce simbolizau pentru ea. Iadul. Infernul din mintea sa.
Reuşi până la urmă să facă rost şi de un pix care să funcţioneze. Se aşeză, găsi câteva pagini libere în jurnalul mov, apoi începu să scrie:
,, Domnule A.,
dacă te-aș invita la plimbare
pe autostrada scândurilor de nisip,
ai veni?
haide, putem să fugim
cu 300 visuri/ noapte.
ți-e teamă
că vom fi amendați
de realitate?
și ce?!
am auzit că infernul
e un carnaval negru.
ne-am legăna
peste crucile de ceară,
când funia s-ar sinucide
și tot am exista.
ai vrea?
poate că da,
însă mi-e teamă
că te vei transforma
în omul negru
și ne vom juca
de-a dumnezeul orb,
prin grădinile
cu stele retezate.
ai grijă!
dacă strănuți naftalină,
riști să te îneci
cu fumul de lumină
oarbă și nyctophilă.
o să calci
peste colțuri de lună
și te vei trezi
în oglinda pierdută
pe fundul abisului meu.
Domnule A.,
lasă-mă să-ți croșetez
o pelerină de rugină.
așteaptă pe șinele dimineții,
din gara înghițită în apus,
îți promit că trenul va înnebuni
și se va crede un avion
pilotat de tentaculele
unei caracatițe arse în salem.
mai bine,
hai să ne tărâm
prin teatrul de sub curcubeu.
putem să vizionăm
spectacolul dr. Cronos,
care îngheață brațele amputate
ale orologiului internat
în spitalul de iluzii anihilate.
vai, Domnule A.,
nu te grăbi așa,
căci nu pot să ajung,
când tălpile mele dansează
pe conturul măştii tale,
de care am agățat infinitul.
mai știi?
ești așa un bun călător,
încât mă tot întreb:
dacă îmi vor roade
moliile gândurile,
le vei arunca
din valiza ta prăfuită?”
Izbutise în sfârşit. Prima sa poezie, dedicată Bărbatului în Alb. Lavinia ar fi fost mândră de ea. Dar nu putea să îi arate. Oare dacă ar fi ars scrierea, i s-ar fi îndeplinit dorinţa? El ar fi vizitat-o, chiar dacă era pentru ultima oară? Trebuia să încerce. Îşi promisese că azi va învinge toate fricile. Aprinse un chibrit, apoi îl apropie de paginile scrise de curând. Trebuia să adoarmă, aşa că înghiţi câteva comprimate de amitriptilină. Nu îi păsa dacă delira iar. Nu îi păsa dacă într-adevăr era psihotică. Nu îi păsa de nimic. Focul se împrăştia cu rapiditate. De data asta, tăcerea nu o legăna către somn. Căută prin telefon o melodie care să aibă efect de somnifer natural. Şi găsi. Black Mirrors a lui Vladimir Sterzer era perfectă.
Întunericul o cuprindea în spirala sa ca într-un vârtej. Era întunericul de dincolo de zidurile de sticlă. Se afla în exteriorul camerei misterioase. Şi Bărbatul în Alb era în faţa sa. Doar peretele îi separa. Ca la început. De data asta avea să i se adreseze, chiar dacă el nu o va auzi. Însă până să apuce ea să spună ceva, îi auzi vocea. Pentru prima dată. O voce aşa de cunoscută. Care o chema. Tot prin versuri. O invoca:
,,J-Anosrep, fulger de vise răpuse,
cuib de lilieci ucişi,
cioplit din reziduuri de stele,
pictat în pulbere de sclipici,
furat de pe aripi de licurici,
lasă-mă să-ţi fiu cimitir!
J-Anosrep, joc de umbre deformate,
reflectate în lacul de noapte,
alfabet de coşmaruri încifrate,
abecedar de poezii roase de moarte,
îmi eşti tu eu?
căci eu nu-ţi mai sunt tu.”
Până să apuce să răspundă, Bărbatul în Alb îşi scoase masca. O treceau fiorii şi simţea că o să cadă. Glasul acela pe care îl ştia aşa de bine şi părul ăla mov… Nu exista niciun domn A. Niciun Bărbat în Alb. Era Ea. Melania. Întotdeauna fusese Ea.
Tăceau amândouă, pe măsură ce pereţii de sticlă deveneau negri. Fumul îi îmbrăca în negură. O oglindă neagră. Două reflexii ale aceluiaşi Eu. Dar care era cea adevărată? Trebuia să se contopească cu sine. Să devină una şi aceeaşi. Dar nu putea. Pentru că brusc întunericul nu mai era negru. Era roşu. Era foc. Şi Bărbatul în Alb dispăru pentru totdeauna. Ambele reflexii se mistuiră în neant. Aşa cum se mistuiră toate temerile lor.
