Caius Dobrescu – „Moarte în ținutul secuilor”
2017, București, editura Crime Scene Press
Cartea asta m-a atras prin subiect. O adolescentă dispare în mod misterios în Caraș-Severin. Dispariția ei are sau nu legătură cu o anchetă despre moartea membrilor rezistenței anticomuniste din anii 50, lupta unui ONG de a proteja niște păduri seculare, un grup umoristic de pe vremuri de mult apuse și o moarte ciudată într-un azil de emigranți în Germania prin anii 80. Peste toate astea se suprapune un conflict interetnic mocnit și întoarcerea în țară a domnului Egon Fartaeș, jumătate român, jumătate sas, emigrat pe vremea comunismului. M-a bucurat mult abordarea unor teme pe care, deși ne-au marcat existența, autorii noștri nu s-au prea înghesuit să le abordeze.
Un aspect interesant al cărții este faptul că este scrisă la persoana întâi. Egon îi povestește toată pățania unei tinere studente pentru ca aceasta să o poată folosi în studiile ei. Singura problemă este că eroul nostru este într-un centru de dezalcoolizare. Starea în care se află face ca istorisirea să fie dezorganizată și, aparent, incoerentă. Bănuiesc că a fost un real efort pentru autor să depene o istorie forte bine închegată în acest mod. Un alt lucru care mi-a plăcut a fost intriga. Povestea este plauzibilă în cea mai mare parte. Iar deznodământul a fost surprinzător. Au existat câteva scene care m-au făcut să ridic sprânceana cu neîncredere, dar postura în care se află personajul narator este susceptibilă a modifica percepția acestuia asupra realității, așa că n-ai cum să știi sigur că așa s-a întâmplat sau așa își amintește Egon că s-a-ntâmplat.
Am admirat, de asemenea, că autorul nu s-a ferit să atribuie personajelor sale opinii și convingeri controversate asupra unor teme delicate ale societății românești postdecembriste. Umorul sec al povestitorului m-a uns pe suflet. Cunoscătorii vor recunoaște fără doar și poate aluziile nu foarte măgulitoare la adresa Cenaclului Flacăra și inițiatorului său.
Și cu asta am ajuns la cele două minusuri ale volumului, din persectiva mea. Primul ar fi lipsa unui raisoneur, a unei minți lucide care să așeze un pic în ordine logică amintirile confuze ale lui Egon. Studenta pentru care el povestește nu apare niciodată, el înregistrând mărturisirile pe un reportofon.
Iar celălalt, mai important decât primul, este faptul că în nici un moment autorul nu găsește de cuviință să creioneze contextul și perioada de care se leagă evenimentele. Un eventual cititor tânăr, care s-a născut cu puțin înainte de tumultoasa iarnă a lui 89 sau după, are foarte puține șanse să înțeleagă circumstanțele care au generat diverse reacții ale personajelor. Și e păcat. Căci povestea nu e rea…
