Carol Goodman – „The Sonnet Lover”
Ballantine Books, N.Y. 2007
350 pagini
O profesoară de literatură comparată, o universitate, o vilă scăldată în soarele Florenței, sonete și o presupusă iubire secretă a lui Shakespeare – cu greu pot fi considerate ingredientele unei povești polițiste.
Și totuși…
Moartea suspectă a unui studentului favorit o aruncă pe profesoara Rose Asher intr-o vâltoare de sentimente, amintiri și crime. Ceea ce pare a fi doar o posibilă iubire a bardului englez cu o poetă italiancă a cărei valoare ar trebui să fie pur academică, se transformă într-un joc al descendenței și moștenirii care pătează un univers elitist.
Cartea nu are un ritm foarte alert, dar povestea întortocheată, având câteva răsturnări de situație surprinzătoare, captivează. Carol Goodman are o scriitură delicată, feminină, plină de detalii. La capitolul plusuri, aș adăuga și descrierile atente, romantice ale mediului universitar american sau ale diferitelor colțuri din Florența. Interesante sunt și referințele literare, autoarea dovedind că și-a făcut temele la capitolul documentare.
Mi-a plăcut să descopăr atmosfera din New York, micul apartament al eroinei, peisajele italiene. Am perceput pasiunea și ezitările în iubire ale acesteia. Scriitoarea are capacitatea de a ne induce trăirile personajului principal. Ne bucurăm de soare, de muzică sau de un sărut cu Rose. Ne temem odată cu ea când devine parte a intrigilor care se crează în jurul mult doritei vile de pe însoritele meleaguri ale Italiei.
Din punctul meu de vedere, pe aici pe acolo limbajul este ușor prea pretențios. Iar detaliile ținând de istoria literaturii sunt un pic prea abundente. Recunosc, de asemenea, că mi-ar fi plăcut ca personajele negative să fie un pic mai atent și mai detaliat creionate. Carol Goodman le folosește doar pentru a crea un fundal care să o pună în valoare pe Rose. Ceea ce este nedrept. Sau poate vorbește preferința mea către personajele cu valențe malefice…
Dincolo de aceste mici neajunsuri, marea calitate a romanului este reabilitarea personajului tip „damsell in distress”, care este departe de a fi o toantă inocentă. Din contră, domnița noastră este o femeie inteligentă, frumoasă, educată, care a avut parte de lovituri de la viață și care-și poartă delicatețea ca pe o eșarfă scumpă și de mare preț. Într-o perioadă în care femeia este, de cele mai multe ori, portretizată ca o luptătoare care n-are nevoie de bărbat, nu plânge și nu suferă, găsesc îmbucurător faptul că, din când în când, ne permitem să fim femei fără să ne fie jenă de chestia asta.
Un alt aspect care mi-a trezit un zâmbet a fost determinarea scriitoarei de a crea un mediu elitist american. Am avut sentimentul că Goodman ține morțiș să ne reamintească că există intelectualitate simandicoasă și dincolo de ocean.
„The Sonnet Lover” nu este genul de carte pe care să o devorezi cu răsuflarea tăiată. Și, foarte probabil, nu va avea parte de o ecranizare blockbuster. Dar este, fără doar și poate, o lectură plăcută și surprinzătoare.
În plus reacția celor din mijloacele de transport când văd o mândră purtătoare de schelete și alte accesorii gotice care scoate din rucsac o carte cu un asemenea titlu este priceless…
