Joël Dicker ― La Vérité sur l’affaire Harry Quebert
Éditions de Fallois/L’Âge d’Homme, Paris, 2012
Elvețianul Joël Dicker e, cu siguranță, autorul de limba franceză care a surprins cel mai mult în 2012: La Vérité sur l’affaire Harry Quebert (apărută acum câteva zile și în traducere românească la editura Trei sub titlul ) i-a adus două premii importante – Grand prix du roman de l’Académie française și Prix Goncourt des Lycéens – faima internațională și gloria de a fi fost în 2012 cel mai bine vândut autor francofon, înaintea monștrilor sacri ai vânzărilor (Levy, Musso…).
Pariul făcut de editorii săi pe un tânăr scriitor necunoscut care mai publicase un singur roman nebăgat prea mult în seamă de critici și de public a fost deci câștigător, iar publicul internațional va putea anul acesta să se delecteze cu un best-seller plin de suspans venit dintr-un spațiu care produce ceva mai rar astfel de fenomene.
Care este însă adevărul despre afacerea Harry Quebert? Voi spune de la început că, date fiind publicitatea masivă, prezența autorului în România și alura de mare roman popular menit să astâmpere puțin foamea de poveste a unui public căruia i s-au servit prea multe predici și admirații în scris ale propriului buric, nu mă îndoiesc că romanul va fi cumpărat și citit masiv și la noi. Și asta nu e neapărat rău – e un roman pasionant și bine gândit.
Nu voi spune foarte multe despre ce se întâmplă în carte pentru a nu-i strica nimănui plăcerea de a descoperi pe cont propriu adevărul despre un caz care a zbuciumat de două ori sătucul Aurora din New Hampshire. În 1975, la sfârșitul lunii august, o fată de cincisprezece ani pe nume Nola e văzută de o vecină alergând la marginea pădurii, urmărită de un bărbat necunoscut. Vecina sună la poliție, iar ofițerii pleacă în căutarea fetei; sunt însă chemați înapoi de un al doilea apel, care-i anunță că fata reușise să ajungă la casa vecinei sale. Întorși din drum, ei descoperă cadavrul vecinei; Nola nu va mai fi văzută în viață niciodată.
Traducerea din limba franceză de Ana Antonescu
Colecția Fiction Connection
Editura Trei, București, 2013
Mai bine de treizeci de ani mai târziu, în 2008, scriitorul de succes Marcus Goldman află că mentorul său, profesorul și scriitorul Harry Quebert, a fost arestat după ce grădinarul descoperise într-un colț mai izolat al curții sale mormântul improvizat al unei tinere ucise cu ani în urmă de o lovitură groaznică la cap, care strângea la piept o geantă de piele conținând manuscrisul romanului care îi adusese lui Quebert gloria literară. Aflat oricum în pană de inspirație, Goldman se mută în Aurora pentru a ancheta pe cont propriu cazul și pentru a scrie o carte care să îl reabiliteze pe Harry Quebert, acuzat de a-și fi ucis tânăra amantă.
În dulcele stil al thrillerelor americane, La Vérité sur l’affaire Harry Quebert e plină de atâtea întorsături de situație câte să mulțumească orice amator de enigme polițiste. Există și ceva sânge, pentru ca dependenții de adrenalină să nu intre în sevraj, dar până la urmă accentul e pus pe psihologia criminalului și, mai ales, a victimei sale, iar misiunea polițistului ajunge să se confunde cu aceea a scriitorului care trebuie să poată să cuprindă în mintea sa lumea altora pentru ca să-i poată înțelege și explica fără greș.
Avem de-a face cu o viziune foarte literară a crimei și a elucidării sale, complicată și de faptul că o parte semnificativă din roman se referă la dilemele, panele și inspirațiile unui scriitor prins între succes și eșec. Nu vă așteptați, deci, la un roman simplu în care cineva e ucis și altcineva face dreptate câteva sute de pagini mai târziu: meandrele vor fi numeroase și veți primi, pe lângă povestea crimei, povestea felului în care Goldman s-a pregătit să scrie despre ele, a scris despre ele și a urmărit efectele a ceea ce a scris.
La Vérité sur l’affaire Harry Quebert e într-adevăr o carte care îi poate încânta și pe liceenii chemați în fiecare an să aleagă romanul care i-a pasionat cel mai mult, și pe cititorii mai scorțoși de la Academie. Dincolo de povestea pasionantă a unei crime care a ținut în loc America și de transportarea cititorilor în America rurală din 1975 și din 2008, cu bunele și relele corespunzătoare, avem și o poveste mai profundă despre înțelegerea și scrierea lumii, condimentată cu aluzii grațioase la romane de facturi foarte diverse și, din păcate, și cu un număr destul de mare de platitudini adolescentine despre scris și despre scriitori care mă fac să mă gândesc că mai sus amintiții academicieni își doreau poate și ei o mică vacanță și i-au iertat multe cărții acesteia doar pentru că le-a oferit-o.
Oricât de pasionante ar fi cele peste șase sute de pagini ale ediției în franceză, La Vérité sur l’affaire Harry Quebert păcătuiește totuși nu doar prin naivitate: Joël Dicker e până la urmă un scriitor aflat la început, căruia îi reușește foarte bine construcția poveștii, nu și construcția frazei. Luate fiecare în parte, frazele lui Dicker par traduse fără mare elan dintr-o engleză simplă și utilitară, vocabularul lui pare limitat și modul lui de a scrie amintește mai degrabă de încercările unui foarte tânăr scriitor decât de proza bine strunită a unuia cu multe cuvinte în spate. Nu am reușit să găsesc vreun fragment din traducerea românească pentru a vedea cum sună, dar nu cred că prin traducere se va câștiga mare lucru în materie de stil.
La Vérité sur l’affaire Harry Quebert nu e o carte genială – e în schimb o carte care vă va ține treji noaptea. Până la urmă menirea romanelor populare e cea de a pasiona cât mai multă lume, iar cartea asta, cu suspansul ei amestecat ici-colo cu lucruri mai serioase, are ce îi trebuie pentru a-și face treaba. Evident că există mult, foarte mult marketing în spatele erijării ei în fenomen editorial și că autorul e puțin antipatic atunci când afirmă că n-a scris deloc un roman polițist, ci literatură serioasă, dar până la urmă fiecare cititor are din când în când dreptul de a se delecta cu un roman de plajă elevat.
