Andrea Camilleri – Câinele de Teracotă
Traducere Emanuel Botezatu
Editura Nemira, Bucureşti, 2010
354 pagini
Deşi editura Nemira nu a început aşa cum ar fi trebuit seria dedicată de Andrea Calogero Camilleri Comisarului Montalbano, adică în ordinea publicării cărţilor în Italia, am avut răbdare să aştept publicării primelor cinci traduceri pentru a le putea parcurge în linişte şi în ordinea firească, adică cea cronologică. Aşadar, am început cu Forma apei (La Forma dell’Aqua, 1994), apoi am continuat cu cel de-al doilea volum, Câinele de teracotă (Il Cane di Terracotta, 1996) şi voi continua cu Hoţul de merinde (Il Ladro di Merendine, 1996). Raţiunea este următoarea: întotdeauna încerc să parcurg cărţile dintr-o serie în ordinea publicării lor originale, asta în cazul puţin probabil în care vreo editură de la noi se va deranja să facă acest lucru. Seria Comisarul Montalbano este unul dintre cazurile fericite, pentru că primele cinci volume au apărut la un interval destul de scurt.
Am făcut această introducere deoarece am constatat, parcurgând primele pagini din volumul de faţă, că sunt menţionate destul de multe evenimente din volumul anterior. Pe deasupra, multe personaje secundare din primul volum sunt reluate şi aici, având un rol destul de însemnat în desfăşurarea acţiunii. Romanul începe cu falsa capturare a unui mafiot foarte periculos, Tano Grecul (care nu văzuse Grecia nici măcar prin binoclu), sătul să tot fie hăituit de poliţie şi dispus ca, în schimbul informaţiilor pe care le-ar putea da, să fie protejat şi ascuns de ochii publicului. El îl alege tocmai pe Comisarul Montalbano să fie cel care va pune în scenă capturarea, pentru a nu da de bănuit celorlalţi mafioţi, care l-ar putea acuza pe Tano de trădare.
În paralel cu aceasta se desfăşoară o anchetă aparent stranie şi stupidă în acest caz, cea a unui jaf de la un supermarket, care fusese golit complet de hoţi în timpul nopţii, dar a cărui marfă furată fusese descoperită a doua zi, neatinsă, într-un camion parcat într-o benzinărie. Patronul magazinului susţine însă că hoţii au avut de gând să-i facă doar o farsă, lucru care nu-l prea pe Montalbano, mai ales după ce un bătrân erou mucalit, dispus să-i dea nişte informaţii suplimentare comisarului despre jaful de la supermarket din timpul nopţii, este ucis mişeleşte într-un accident de maşină. Lucrurile degenerează rapid după ce Tano Grecul este atacat şi rănit mortal, iar Comisarul Montalbano e chemat de aceasta pentru a-i face o ultimă destăinuire. Ceea ce află Montalbano îl va duce la o peşteră îngropată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Între timp, mafioţii au transformat acea peşteră într-un depozit de muniţie. Dar, cu adevărat senzaţională este descoperirea de către Montalbano a unei a doua încăperi din peşteră, unde sunt găsite două cadavre vechi de cincizeci de ani, strâns îmbrăţişate, şi în apropierea cărora sunt găsite câteva obiecte ciudate, aparent nelalocul lor: un câine de teracotă în mărime naturală, o amforă şi o ulcică plină cu monede ieşite de mult din circulaţie.
Cine i-a ucis pe cei doi îndrăgostiţi? Ce simbolizează cele trei obiecte găsite lângă ei? Cine a jefuit supermarketul din micuţul orăşel Vigata şi cu ce scop, dar mai ales, de ce a lăsat marfa neatinsă, la vedere? De ce se vrea ca lui Tano Grecul să i se închidă gura cât mai repede? De ce este atacat Montalbano pe când vorbea cu Gege, prietenul lui din copilărie şi conducătorul bordelului în aer liber denumit La stână? De ce se încăpăţânează Montalbano să ancheteze o crimă veche de cincizeci de ani, când are treburi mult mai presante pe cap, iar acum se află într-o convalescenţă prelungită ca urmare a atacului mişelesc căruia i-au căzut victime el şi Gege? Toate acestea îşi vor găsi răspuns într-un nou volum cu Montalbano marca Andrea Camilleri, un roman mai spumos şi mai amplu decât precedentul, plin de răsturnări de situaţie dramatice.
Personaje pitoreşti şi personaje macabre îşi dau mâna pentru a scoate la iveală secrete bine îngropate acum jumătate de secol. Situaţiile şi discursurile comice alternează cu cele dramatice foarte plauzibil, făcând cu siguranţă deliciul oricărui admirator al unei poveşti bune şi credibile, spusă de un autor cu har de povestitor. Căci acesta este talentul cu care a fost înzestrat Andrea Camilleri şi pentru care s-a făcut admirat în lumea întreagă: harul de povestitor, ajutat şi de un spumos dialect sicilian, presărat cu numeroase cuvinte arhaice sau cu regionalisme absolut delicioase, la fel de delicioase precum mâncărurile fabuloase cu care îl binecuvântează pe Montalbano credincioasa lui bucătăreasă, Adelina. Poftă bună la citit!
Foarte buna seria, sper sa continue Nemira cu ea ca din nefericire e in italiana. Daca era in engleza nu era problema :)