Thierry Carmes – Trilogia Arcanelor. Plângerea Arcanelor – Al Doilea Cânt: Cunoaşterea
Traducere de Diana Morăraşu
Editura Nemira, Bucureşti, 2010,
326 pagini
Acum ceva timp vă povesteam despre un roman de o factură ceva mai neobişnuită, Cântul Arcanelor, al lui Thierry Carmes, care a scris o trilogie destul de violentă despre Tarot şi despre o parte din practicanţii acestui „joc” de cărţi, pe care l-au ridicat la rang de artă şi despre care credeau că le va aduce puteri nebănuite. Dacă în primul volum am făcut cunoştinţă cu cele două personaje principale, Matthias Broquere, personajul pozitiv, un francez naiv, care ajunge să se lupte cu forţe care îi depăşesc puterea de înţelegere, şi cu Crupierul, personajul negativ, cel care trebuie să omoare 22 de oameni, denumiţi Levate, personaje din jocul de Tarot, pentru a-şi satisface Conducătorul din umbră şi a-i aduce acestuia puteri nebănuite, de data aceasta, în cel de-al doilea volum al trilogiei, cele două personaje principale ajung tot mai aproape unul de celălalt, înfruntându-se de la distanţă chiar pe teritoriul Franţei.
Povestea de aici începe cu Clint Baskerville, fostul şef al lui Matthias Broquere, cel care îl concediase aparent fără motiv pe bietul Matthias, dar care îl recompensase cu o sumă generoasă şi care îi recomandase să plece într-o lungă călătorie în jurul lumii. Se dovedeşte până la urmă că intenţiile lui Baskerville ascundeau ceva mai vechi: el îşi calculase cu foarte mare atenţie paşii, punând ochii pe Matthias cu mult timp înainte, angajându-l, modelându-l şi ghidându-i cu atenţie evoluţia, pentru a face din el cea mai importantă piesă din jocul de Tarot, o Levată extrem de importantă, cea a Spânzuratului, care urma să-i ia locul Levatei Crupierului, ucigaşul de până atunci. Baskerville devine, în urma unor maşinaţiuni complexe şi bine puse la punct, conducătorul Lojei Tarotului din Europa, omorându-i printr-un atentat mişelesc pe toţi membrii Lojei americane, care îşi desfăşurau activitatea la Chicago. Singura care i se mai poate opune lui Clint Baskerville să preia controlul complet asupra jocului de Tarot mondial este o japoneză, conducătoarea Lojei asiatice, cea care vine în Franţa pentru a păstra lucrurile cât de cât sub control. Aceasta vine însoţită de un maestru ucigaş, bodyguardul personal, un ninja mutilat groaznic, probabil singurul ucigaş de talia Crupierului, unicul care l-ar fi putut înfrunta de pe picior de egalitate.
Ce are de făcut Crupierul acum? Să ucidă celelalte şapte Levate din partea a doua a Jocului: Justiţia, Eremitul, Roata Norocului, Forţa, Spânzuratul, XIII şi Temperanţa. Împotriva lui s-a format un comando condus de Matthias Broquere, despre care se relevă la finalul primului volum că este una din cele mai importante Levate din Joc, Nebunul. El îi are ca aliaţi în acest joc cu forţe disproporţionate pe iubitul său, Esteranguy, un băştinaş de pe Insula Paştelui, pe Jeanette, fantoma Levatei denumită Papesa, pe un agent FBI care fusese pe urmele unui ucigaş în serie omorât până la urmă de Crupier, pe Aparecida, o tânără luptătoare sud-americană expertă în diverse tehnici de luptă, şi pe Max, un prieten francez din copilărie. Harta acestei noi serii de crime sângeroase este alcătuit din Marsilia, Paris şi munţii Alpilles, unde a trăit şi a proorocit Nostradamus.
Cine mai apare în acest decor paradisiac unde se desfăşoară, paradoxal, numai evenimente demne de un film de groază sângeros? O ucigaşă de bebeluşi, copiii înapoiaţi mintal de la un azil, un aşa-zis gardian de la acel azil, Francine, o fostă angajată de-a lui Clint Baskerville care a luat-o razna pe când se afla încă în slujba acestuia, un papagal vorbitor care se înţelege cel mai bine cu fantoma Jeanettei, o colonie de ţigani care se presupune că ar fi păstrătorii şi protectorii de drept ai Tarotului european încă din Evul Mediu şi care vor fura cu neruşinare setul de cărţi de Tarot rămas în grija lui Matthias Broquere, pentru ca acesta să nu cadă în ispită sau să fie forţat să cedeze cărţile în mâinile cui nu trebuie. Mai apar proxeneţi, mafioţi, oameni de bine sau duşmani necruţători şi negri ca păcatul.
Dacă ar fi să fac o comparaţie între acest volum şi primul, aş înclina balanţa în favoarea primului. Aproape ca o regulă, primul volum este mai bun decât următoarele, pentru că vine cu ideea, iar următoarele volume nu fac decât să întindă, de cele mai multe ori, lucrurile la nesfârşit, diluând idei sau trăgând de personaje. Cam acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul de faţă, cu menţiunea că autorul renunţă la a descrie cu maximă meticulozitate metodele de tortură şi de ucidere a bietelor Levate, punând însă accentul pe descrierea personajelor, alcătuindu-le acestora o biografie mai complexă, intrând mai mult în profunzimea sufletului şi a personalităţii lor. Cu toate acestea, de săracele personaje nu apucăm să ne ataşăm, pentru că li se rezervă, pe rând, o moarte îngrozitoare, mereu diferită şi plină de imaginaţie. E un lucru bun, e un lucru rău, asta rămâne să decidă fiecare cititor. Pe mine, unul, m-a cam plictisit, asta poate şi prin prisma comparaţiei cu primul volum, mult mai alert decât cel de faţă. Totuşi, aştept să citesc şi volumul care încheie Trilogia Arcanelor, pentru a vedea cum va reuşi autorul să strunească noile personaje şi, mai ales, pe Noul Crupier.
