Bogdan Hrib – „Ultima fotografie”
2015, editura Tritonic, 310 pag.
(prima ediție 2012)
Există cărți pe care le cumpăr din prima, din instinct, cum s-ar zice. La altele, studiez puțin problema înainte de a lua o decizie. Sunt și cărți recomandate de persoane care mă cunosc foarte bine și în ale căror gusturi am încredere. Și mai există cărți care-mi atrag atenția prin agitația creată în jurul lor.
Din cauza ultimului motiv consider că nu există reclamă proastă. Bine, background-ul în marketing își spune și el cuvântul. Mai bine o sută de opinii care întorc o carte pe toate părțile, decât o tăcere sinonimă cu ignorarea.
În cazul cărții de față, n-a fost vorba despre lucruri neplăcute. Dimpotrivă, am surprins diverse opinii, una ici, una colo, de la persoane ale căror gusturi literare îmi păreau suficient de diferite și se deosebeau substanțial ca vârstă. Ceea ce am auzit, în respectivele discuții, mi-a stârnit curiozitatea suficient încât să cumpăr cartea și să mă apuc de citit.
Relatat la persoana întâi, romanul spune povestea unui bărbat ajuns la 50 de ani, cu două mariaje ratate la activ, cu o carieră în fotografie ce a cunoscut suișuri și coborâșuri și, cel mai grav, cu o lipsă de perspective și de chef de viață ce-l îndeamnă să se îmbarce într-o croazieră pe mările și oceanele lumii. Un fel de călătorie inițiatică purtată în sens invers, căci eroul nu dorește să mai învețe lucruri noi, menite să-i deschidă poarta către glorie, ci vrea să se curețe de tot ceea ce a însemnat viața sa. Nu caută să acumuleze, ci să arunce totul, ca pe un balast. Semnificativă în acest sens este lista celor 50 de cuvinte reprezentative ce devin, fiecare, titlu de capitol și prilejuiesc rememorarea unor episoade din trecut.
Tot ce-și dorește bărbatul este să fie lăsat în pace. Nu mai vrea să audă despre viitor, nu-l mai interesează să-și facă planuri. Dar, cum se spune, cel mai bun mod de a-l face pe Dumnezeu să râdă este să-i povestești proiectele tale de viitor. Protagonistul întâlnește pe vasul de croazieră o fostă colegă de școală, acum membru al echipajului. Destinul îi scoate în cale și o tânără nordică, dornică să profite de profesionismul lui în ale fotografiei și care nu se lasă respinsă cu una cu două.
Așa cum se poate intui, cartea este, în esență, un roman de dragoste. Dar nu unul clasic, siropos, cu apusuri de soare romantice și clipe de neuitat petrecute în cine știe ce context. Dimpotrivă. Protagonistul e scârbit de tot și de toate, sătul, prost dispus. Când prezumtiva iubită începe să-și depene poveștile, își dă seama că n-are niciun chef s-o asculte. E atât de sătul de toate, încât nu e capabil nici măcar să mimeze un interes politicos. Apoi îi pare rău. Și, când vine rândul lui să deschidă robinetul istorisirilor, face alegerile cele mai neinspirate, stricând posibilele momente tandre. Toate astea par a conduce spre o poveste de non-iubire. Și totuși…
Autorul are un talent aparte de a nara, pe care i l-am remarcat-o și în alte cărți. Nu construiește scene complexe, nici fraze complicate, ci găsește exact cuvintele menite să traseze din câteva linii un tabloul, o stare, o reacție. Un minimalism al exprimării cu o muzicalitate aparte, care prinde cititorul în mreje și-l face să întoarcă pagină după pagină.
Finalul este dur și surprinzător. Tind să cred că unii cititori vor fi dezamăgiți de el, în timp ce alții îl vor găsi ingenios. Personal, cu vreo două pagini înainte de sfârșit am strâmbat din nas, apoi am concluzionat că era cea mai potrivită rezolvare. Pe gustul meu, evident.
Ultima fotografie este genul de anti-roman de dragoste despre care, la final, ajungi să spui că e un romance cu vino-ncoa. Poate că tocmai acest paradox a făcut să fie gustat de persoane de toate vârstele. Deși cunoscut în principal pentru romanele sale polițiste, cred că Bogdan Hrib ar merita să-și îndrepte atenția ceva mai mult și spre cele de dragoste. Eu zic că mai are povești de spus.