S-a încheiat unul din cele mai bune seriale science-fiction. Spre lauda realizatorilor lui, finalul vine la timp şi în consonanţă cu evenimentele (in)credibile care s-au derulat pe parcursul a o sută de episoade.
Pentru că am mai scris despre Fringe (fidelii suspansului îşi vor aminti cu siguranţă), nu voi veni cu amănunte despre personaje, acţiune sau producători. Îmi asum riscul ca rândurile acestea să fie citite numai de cei care l-au urmărit de la cap la coadă, sau măcar episoadele difuzate de un post de televiziune românesc. De fapt, chiar recomand să fie citit numai de cei în cunoştinţă de cauză.
Mai important decât să rezum acţiunea sau relaţiile dintre personaje mi se pare să atrag atenţia acum, la final, că Fringe înseamnă, pe lângă science-fiction şi suspans, multă sensibilitate. Serialul te trimite în alt univers, în alte spaţii şi timpuri paralele, dar trezeşte încontinuu emoţii şi stări pe care omul tinde mai degrabă să le ascundă decât să le arate, de teamă să nu-şi dea în vileag temerile, obsesiile ori secretele ruşinoase. E ruşinos să plângă un bărbat, nu? Nu. Plânsul care dovedeşte simţire nu e niciodată ridicol.
Spunând acestea, mă gândesc în primul rând la Walter Bishop şi la relaţia pe care se străduieşte s-o construiască cu fiul său, Peter. Peter e un „copil schimbat”, adus din alt univers de către un tată genial, dar incapabil să suporte moartea propriului fiu. Un tată care pune în pericol de moarte două universuri, numai ca să-şi aducă băiatul înapoi. Şi reuşeşte, pentru ca pe urmă să trăiască cu consecinţele faptei sale. Fapta gravă a savantului nebun nu e singulară. Pe Walter îl apasă şi alte păcate, precum experimentele ştiinţifice nu tocmai ortodoxe pe care le-a făcut în tinereţe pentru armată, împreună cu William Bell, sau copiii cărora le-a administrat cortexiphan. Asistentul său de laborator moare din cauza unui experiment, iar Walter va petrece şaptesprezece ani într-un ospiciu, plătind cu vârf şi îndesat moartea acestuia. De fapt, Walter plăteşte toată viaţa. Îl recuperează pe Peter, dar îl pierde când e închis la ospiciu. Cei doi se regăsesc graţie Oliviei Dunham, se apropie şi reuşesc să stabilească între ei o legătură cu care numai relaţia dintre Olivia şi Peter mai poate concura. Însă tocmai când legătura tată-fiu atinge punctul culminant, când cei doi se îmbrăţişează cu lacrimi în ochi (nu uitaţi, în acest film plânsul e tabu, un privilegiu destinat fiinţelor superioare) – sau poate tocmai pentru că a atins cote nu imposibile, ci rarisime – cei doi se vor despărţi din nou, for ever, din păcate.
Walter Bishop e o fire pestriţă: face experienţe foarte periculoase pe copii, întrucât crede în ştiinţă precum într-o zeitate, renunţă la o parte din creier, îşi injectează droguri în scop experimental – iată faptele unui individ cu care mai degrabă n-am dori să avem de-a face, decât dacă îi semănăm la minte şi la fire. În plus, e un gurmand şi-un „mi se rupe” şi ţine o vacă în laborator, ca să aibă lapte proaspăt dimineaţa. Dar, în final, acest savant-clovn sacrifică totul, mai ales apropierea de Peter, plecând în viitor cu „micul” Michael, pentru ca Peter să-şi poată recupera viaţa, pe Olivia şi, mai presus de toate, fiica lor, pe Etta. Însă nu doar pentru asta alege Peter să dispară – dar să dispară realmente, şters fiind din amintirea fiului său şi a celorlalţi. Gestul lui salvează lumea de un eveniment care i-ar aduce sfârşitul – invazia Observatorilor.
Aparent inofensivi, Observatorii, despre care la început nu ai crede că au vreo importanţă, apar în scenă în preajma unor evenimente majore. Sunt nişte indivizi fără păr pe cap sau pe faţă, albi la piele ca zăpada, cu ochi negri săgetători, în costume şi cu pălării închise la culoare. Men in Black? Nici vorbă. Apar brusc şi privesc, pur şi simplu. Sunt personaje „cameo”, răsar şi dispar precum Hitchcock în filmele sale. Până la momentul când unul din ei, Septembrie, începe să simtă, să aibă sentimente şi îi salvează pe Walter şi Peter-copil de la înec. Cu toată intenţia – şi intervenţia – lui de a schimba viitorul, Observatorii vor reuşi să invadeze Pământul, să anihileze o mare parte din populaţie, iar pe puţinii oameni rămaşi să-i transforme în supuşi („loyalists”) care încearcă să anihileze firava Rezistenţă. Scopul final al Observatorilor este să ne transforme planeta într-una adaptată la stilul lor de viaţă. Sunt fiinţe din viitor, înconjurate de o tehnologie foarte avansată, pe care au ajuns s-o posede „extirpându-şi” sentimentele. Fără sentimente înseamnă fără actul procreării. Se înmulţesc creându-se artificial, din ADN de Observator. Tocmai în acest element constă ghinionul lor şi norocul omenirii, salvată prin „copilul” Michael. Şi prin Walter. Şi prin Olivia şi Peter, care află cum pot reseta timpul.
Nu am urmărit de mult un serial în care să existe o consonanţă mai vizibilă între o lume imaginată, adică scenariul şi personajele, pe de o parte, şi creatorii ei, adică scenariştii, actorii, de fapt, toată echipa care a lucrat la serial, pe de alta. Am mai vorbit de roluri dedicate (Anthony Hannibal Hopkins e un exemplu cât se poate de grăitor), dar acum e şi mai evident faptul că, pentru mine, Anna Torv nu va mai putea fi altcineva decât Olivia Dunham, John Noble rămâne Walter Bishop, iar Lance Reddick, acest bărbat a cărui fizionomie unică n-ar fi avut niciun farmec dacă ar fi fost alb, nu poate fi decât Phillip Broyles. Sigur că nu le putem cere să încremenească în aceste roluri, însă ar fi un sacrilegiu să joace în altele. Măcar să ia o pauză de câţiva ani până să accepte alte roluri. Nu mi-o pot închipui pe Olivia Dunham jucând într-o comedie, nici într-o dramă plictisitoare, făcând pe gospodina cu trei prunci urlători în jurul ei, aşteptând să se întoarcă acasă soţul cu meserie de băutor de elită.
Mulţi vor spune că finalul Fringe este previzibil, au ştiut ei de la bun început ce şi cum va fi, nimic nu e bine în serial etc. Nu le contest dreptul de a gândi aşa, ştiind că nu vor putea simţi niciodată aroma dulce-periculoasă a unui eveniment fringe. Asta să le fie pedeapsa. Voi trece peste părerile lor cu zâmbetul pe buze şi îmi voi spori vigilenţa, pentru că ieri, deschizând fereastra, am zărit pe trotuarul de vizavi un bărbat cu pălărie şi costum închis la culoare, palid ca moartea, ţeapăn ca o statuie şi privind fix curcubeul superb, apărut fără motiv, la început de primăvară. Nici n-a băgat de seamă că un căţel bezmetic a ridicat piciorul şi s-a uşurat pe cracul pantalonilor săi.
Fringe (serial SUA, 2008-2013) Realizatori: J.J. Abrams, Alex Kurtzman, Roberto Orci; Cu: Anna Torv, Joshua Jackson, Jasika Nicole
