La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, când zeii războiului şi-au întors faţa către aliaţi, un grup format din curatori, arhitecţi, specialişti în artă au format ceea ce armata americană a numit pompos „Divizia Monumente, Arte şi Arhive”. De fapt, au fost încorporaţi în armată pentru a putea ajunge în zonele eliberate de sub dominaţia celui de-al treilea Reich, în încercarea de a proteja monumentele şi a recupera şi returna proprietarilor de drept operele de artă luate cu japca de mai marii naziştilor. Deşi nimeni nu le-a dat prea multe şanse şi nici cine ştie ce sprijin, aceşti oameni cu vocaţii artistice, mulţi aflaţi la vârste respectabile, şi-au asumat riscuri incredibile şi unii dintre ei au plătit cu viaţa lupta pentru salvarea zestrei culturale a unei Europe deja pângărite de oroarea războiului.
Povestea lor, cât se poate de reală şi dramatică, stă la baza filmului lui George Clooney, The Monuments Men. Taman ce văzusem un documentar pe această temă, când am văzut afişul filmului. M-am dus la cinematograf plină de entuziasm. Pentru că nu vreau să par cârcotaşă, am să încep cu plusurile. În primul rând – povestea. Deşi sunt pasionată de istoria celei de-a doua conflagraţie mondială, recunosc că am aflat de curând despre aceşti oameni deosebiţi. Bănuiesc că sunt foarte mulţi cei care habar nu au. În al doilea rând – distribuţia. George Clooney, Matt Damon, Bill Murray, Cate Blanchett, John Goodman, Jean Dujardin, Hugh Bonneville. O menţiune special pentru Bob Balaban, care este pur şi simplu genial! Hai să fim generoşi şi să adăugăm la lista calităţilor filmului şi cele câteva replici ironice, tipice filmelor americane, care, rostite cu talent de actorii amintiţi, capătă farmec.
Mă tem însă că plusurile se opresc aici. Nu ştiu cum e cartea pe baza căreia a fost realizat filmul, dar scenariul lui Clooney este fuşerit şi neinspirat. Deşi vorbim despre o poveste de război, peliculei îi lipseşte orice urmă de suspans şi dinamism. Chiar şi scenele de acţiune sunt atât de tărăgănate, încât nici nu le sesizezi. Muzica care asigură fundalul acestor scene pare a fi luată dintr-o colecţie de piese ambientale menite să faciliteze relaxarea şi somnul. Recuperarea şi mai ales returnarea a unei părţi importante a operelor de artă regăsite de acest grup au fost posibile datorită relaţiei speciale dintre Clare Simone (Cate Blanchett) şi James Granger (Matt Damon). Filmul, însă, nu lasă spectatorul să intuiască nimic din chimia, profunzimea şi încrederea greu construite între cei doi. În schimb, avem parte de câteva speechuri decupate, parcă, din adunările şoimilor patriei şi ale pionierilor de altă dată – atât de pompoase şi lozincarde, încât cu greu pot fi luate în serios. Este ca şi cum ai începe să citeşti o nuvelă şi descoperi că ai de-a face cu o compunere de clasa a V-a. Pare că George Clooney s-a grăbit şi, în loc să depene istoria, ne-a făcut un rezumat. Păcat. Povestea este generoasă şi merita mai mult.
Dincolo de neajunsuri, însă, filmul merită văzut, cel puţin din două motive. Unul – ne aduce în atenţie o pagină de istorie care merită cunoscută. Într-o epocă în care nu avem timp şi chef să citim, iar cultura ne-o face televizorul şi facebook-ul, ne prinde bine să descoperim nişte oameni care şi-au pus viaţa în joc pentru a salva momentele de genialitate ale minţii umane. Apoi este regalul actoricesc care, literalmente, salvează filmul.
Dar să nu disperăm! Precis se va găsi cineva să facă un remake. Şi, cine ştie, poate că va fi chiar unul reuşit…
The Monuments Men (SUA, 2014) R: George Clooney; S: George Clooney, Grant Heslov; Cu: George Clooney, Matt Damon, Bill Murray
