Instinct

Atunci când băieţelul meu şi-a ridicat prima oară ochii spre mine şi mi-a zâmbit, când privirea lui mi-a spus că mă cunoaşte, abia atunci am simţit că nu am trăit degeaba.

Am fost atât de fericit în acea zi, ireal de fericit, ca şi cum totul ar fi fost doar o părere, un vis pierdut în alt vis. Andrei avea două luni şi până în acel moment refuzasem într-un fel inconştient să îl percep ca pe o fiinţă. Era mai mult o idee, un sentiment că acolo se găseşte băieţelul meu, că ar trebui să simt cea mai mare iubire, cel mai pur şi adânc sentiment trăit vreodată.

Stau culcat pe burtă şi mă gândesc la toate astea în timp ce în faţa mea, printre zăbrelele albe de lemn, un chip micuţ se leagănă nesigur, iar un zâmbet mare se lăţeşte spre urechiuşele clăpăuge. Buzele mele se îndepărtează şi îi zâmbesc înapoi, fără vreun efort conştient. Nu am de ce să mimez fericirea. Sunt fericit. Mă pierd în ochişorii aceia căprui, mă predau voit în faţa gângurelilor, mă strâmb şi râd la el, fac în general toate acele lucruri pe care le-am văzut de atâtea ori la televizor sau la alţi părinţi, fără să le înţeleg vreodată cu adevărat.

Până acum.

E dimineaţă, trecut de nouă, cred. Raluca e la bucătărie, se aude apa curgând, spală biberoanele, probabil. Mă întorc pe o parte şi mă întind ca un motan, clipesc şi casc alene. Sunt odihnit, după atâtea zile mă simt în sfârşit odihnit. Am făcut bine că mi-am luat liber vinerea asta, am în faţă un weekend de trei zile, un weekend în care o să stau cu ei doi, o să îmi ţin pe burtă băieţelul, o să mă uit iar şi iar la el. Fără să obosesc vreodată, fără să mă plictisesc vreodată. Poate că o să fac dragoste cu soţia mea, îmi e atât de dor de ea, am nevoie de atingerea ei. O să ieşim la plimbare în parc, poate mergem şi la un restaurant. Chiar mi-e poftă de un chinezesc, n-am mai fost de nu ştiu când. Chestia e că atunci când ai un copil mic nu mai poţi să faci toate lucrurile pe care le făceai înainte. Nu că le-aş duce neapărat dorul, e mult mai frumos ce se întâmplă acum, pur şi simplu nu mai poţi să le ai pe toate. Uneori simt însă nevoia să mai gust şi din vechile plăceri, iar azi e o zi perfectă pentru asta.

Mă întorc iar pe burtă şi privesc printre gratii. Pe dată se înalţă o feţişoară numai zâmbet şi un chicotit luminează încăperea.

Aşa arată fericirea.

Numele ei este Andrei.

---

---

Clipoceala de la bucătărie se opreşte şi Raluca se sprijină de blatul chiuvetei. Braţele mele o cuprind, se lipesc de mâinile ei albe, degetele îi mângâie pielea catifelată, o sărut uşor pe ceafă şi ea se lipeşte de mine, buzele mele îi simt părul moale, părul ei frumos, blonduţ-nisipiu. Şi Andrei e bălai, habar n-am dacă o rămâne aşa, nici nu contează ce culoare o să aibă părul sau ochii, pentru mine e perfect oricum. Raluca se necăjeşte uneori că nu a moştenit ochii ei albaştri şi eu încerc să o conving că nu ştim încă sigur dacă rămâne cu ochii mei căprui. O spun pentru ea, nu cred cu adevărat ce susţin, albaştri, căprui sau verzi, nu are nici cea mai mică importanţă.

Ce faci? îi şoptesc.

Bine, susură ea, am terminat în sfârşit biberoanele, vreau să îi dau de mâncare. Poţi să-mi dai tu, te rog, un măr şi-un morcov, vezi că sunt acolo jos, spune ea şi îmi arată nişte pungi lângă piciorul uscătorului. Mulţumesc, iubire, zice şi încearcă să zâmbească. Iartă-mă, te rog, sunt varză, nu mai pot de oboseală, îmi vine să cad jos, simt doar că vreau să dorm.

Da, mami, stai liniştita, zi-mi cum să te mai ajut. Ce să mai fac?

Scoate-i şi tu scăunelul, îi pregătesc astea şi să vin să i le dau.

Mă duc în cameră şi mă aplec spre un colţ, de unde extrag, nu fără efort, scaunul în care stă Andrei când mănâncă. Când mă întorc cu braţele încărcate, Raluca e în pragul uşii şi mă priveşte.

Hai, Hercule, n-ai mâncat de dimineaţă? spune şi se uită ştrengăreşte la braţele mele subţiri ca nişte surcele. Atâta poţi?

Am muşchii încordaţi de parcă ţin un bolovan de o tonă, nu un scăunel de câteva kilograme.

Ha, ha! Dacă nu-ţi place, cheamă un culturist, vreun musculos din ăla să-ţi ridice scaunul, mă strâmb eu.

Da’ mie îmi plac ăştia mai slăbănogi, aşa… ca matale, râde ea.

Te iubesc atât de mult.

Las scaunul jos şi mă îndrept de spate.

Degeaba râzi, e destul de greu, să ştii…

Da, da, face ea şi zâmbeşte iar. Are o sută de kile, ştiu. Băăăiii, îl ridic cu un deget dacă vreau!

Lasă vrăjeala, ţi-ai făcut treaba cu mine şi acum…

Eh, poate că o să mai am treabă cu tine mai încolo, şopteşte ea şi zâmbeşte în felul acela care mă face să o vreau lipită de mine, fierbinte, să îi simt degetele subţiri pe piele, să îi simt limba în ureche…

Hei, hei! îşi ridică mâna când fac un pas spre ea. Linişteşte-te, domnu’, n-avem timp de asta acum. Mai încolo…, zâmbeşte iar, mai vedem.

Băi nene, protestez eu anemic, asta e… ăăă… asta nu e corect.

Da, bine, fă o plângere la administraţie. Hai mai repede, că acum începe ăsta micu’ un concert! Şi aşa mă mir că stă cuminte, a mâncat pe la patru jumate, deja a trecut ora lui. Pregăteşte-l şi tu, că termin şi vin.

Mă întorc spre pătuţ şi mâinile mele cuprind o faptură mică şi grăsună, cu părul blond roşcat şi ochii mari, cu guriţa larg deschisă în cel mai frumos şi curat zâmbet pe care îl voi vedea vreodată.

Puiul meu. Puiul meu mic. Puiul meu frumos.

Mă aplec spre el.

Ce face iubirea mea? Mâncăm, da, te ia tati şi mâncăm ceva bun cu mami, da, iubirea mea? Frumuseţea lui tati, dragostea mea!

Sufletul meu.

Îşi întinde mânuţele şi îmi apucă ochelarii. La naiba, iar m-a prins. Îmi aplec capul într-o parte şi sper să îl păcălesc, dar simt că n-are nici un chef să le dea drumul. Hai, dragu’ lu’ tata, vrei să-i strici ochelarii lui tati? Ştii că tati nu vede fără ei. Hai, păpuşica lui tati, te rog, dă drumu’, te roagă tati. Până la urmă trebuie să îi las ochelarii în pumnişorii strânşi şi să îl gâdil uşor. Le dă drumul într-o chirăială maximă. Gângureala se ridică, umple camera, pereţii se luminează şi soarele îmi pătrunde în suflet.

Mă simt atât de uşor.

Peste jumătate de oră se foieşte iar în pătuţ. De vreo lună vrea să stea numai pe burtă, să ne privească printre gratii, să vadă el tot ce se întâmplă.

Peste zece zile face şapte luni.

Raluca e iar la bucătărie. Mă duc după ea şi vreau să o cuprind din nou în braţe. Îşi pleacă fruntea şi oftează. Vrei să dormi? îi şoptesc. Nu răspunde. Dacă vrei, ies eu cu ăsta micu’ şi tu te bagi la somn. Ce zici?

Da, murmură ea, asta ar fi aşa bine. Dar nu te superi să ieşi doar tu cu el?

Nu, mami, cum să mă supar? Glumeşti? Iau piticu’ şi ies cu el, doar noi doi, las’ că vede el militărie, frate! Îl învăţ eu cum trebuie să asculte de taică-su, îl pun la treabă!

Da, da, râde ea încetişor, ce tip periculos. Ştiam eu, când te-am luat, că e mai mult de capul tău decât se vede…

Ha, ha, nostim, ce să zic… Vrei să zici, când te-am luat eu pe tine, madam…

Căruciorul lui Andrei e mare şi roşu. Şi greu ca naiba. Am mare noroc că locuim la parter şi nu trebuie să îl cobor decât câteva trepte spre holul blocului şi iar câteva la ieşire. În momente din astea îmi doresc să fiu un malac dintr-ăla ca-n filme, un munte de om şi nu un slăbănog cu ochelari. Cel puţin sunt consecvent, n-am fost o clipă gras în treizeci şi doi de ani. Poate când m-oi fi născut să fi fost vreun dolofan, în rest… În fine, nu contează, până la urmă biruiesc treptele şi las căruţul jos, răsuflu greu, braţele mă dor, spatele, la fel. Andrei priveşte cerul cenuşiu cu ochii mari, o pală de vânt îi gâdilă nasul şi se strâmbă nemulţumit. Mă pufneşte râsul şi îl mângâi pe burtică. Nu e frig afară, doar mai bate vântul, pentru octombrie e chiar cald, dar maică-sa l-a încotoşmănat de zici că e cosmonaut.

Mă îndrept şi îmi aranjez borseta.

Hai, tati! Să mergem să vedem lumea!

Chiar dacă e cât un camion, căruţul ăsta e super şmecher. În timp ce îl manevrez cu iscusinţă printre băltoace şi rahaţi de câini nu mă pot opri să mă gândesc că se simte ca şi cum aş conduce un Bentley al cărucioarelor. E mare, se dirijează uşor, are suspensii super fine, ce să mai… Un clasic.

Traversez bulevardul pustiu şi o iau printre blocuri, mă afund în inima pădurii de betoane şi merg agale spre un loc liniştit unde să ne odihnim, să avem un moment al nostru.

Mi-a plăcut parculeţul de când l-am văzut prima oară, acum vreo lună. Micuţ, cu multă verdeaţă, o oază de linişte în mijlocul blocurilor de patru etaje ce îl înconjoară din depărtare. Cumva, locul a scăpat de sentimentul de sufocare de care suferă genul ăsta de spaţii verzi în Bucureşti. De fapt, e un scuar mai mare, cu câteva bănci străjuite de boscheţii înalţi ce delimitează locul, pun o pavăză între oraş şi linişte şi îl fac să semene cu o dumbravă undeva pe lângă un sat de munte.

Prima oară când l-am văzut eram cu Raluca, ieşisem de la film şi mergeam să îl luăm pe Andrei de la mama ei.

A fost dragoste la prima vedere.

Mă gândesc la toate astea în timp ce împing căruţul către intrarea părculeţului. Reuşesc să evit în ultima clipă o seringă aruncată pe jos, mormăi printre dinţi un „futu-vă-n gură de drogaţi!” şi cârmesc corabia către o băncuţă din mijlocul scuarului. Mă aşez şi trag căruţul lângă mine.

Andrei a adormit.

Dragul meu.

Doarme aşa liniştit.

Privesc către chipul lui senin şi mă simt calm, eliberat de orice grijă. Mă gândesc la Raluca – înainte să ies pe uşă s-a apropiat de mine, m-a sărutat pe obraz şi mi-a şoptit – te aştept înapoi lângă mine, iubirea mea.

La şapte ani de când ne-am întâlnit, ea încă îmi spune iubirea mea.

Era tunsă scurt, franţuzeşte. Minionă. Zâmbea frumos, era atât de frumoasă. Este atât de frumoasă.

Iubirea mea.

După sarcină s-a rotunjit un pic. Norocul meu – aveam mai mult de iubit.

Ea îşi făcea griji că nu o să mă mai uit la ea. Am făcut tot ce am putut ca să îi risipesc îndoielile.

La început m-am întrebat de ce a rămas cu mine, de ce m-a ales. De ce eu?

Eram şi atunci tot un tip slăbuţ, cu ochelari şi freză de poet. Nicidecum tipul dur care cucereşte femeile. Timid peste măsură, cu privirea veşnic plecată în preajma unei femei frumoase. Nicio fată drăguţă nu mă băga în seamă, nici nu existam.

Mi-a trebuit mult curaj să o invit în oraş.

Ne-am cunoscut pe internet. În faţa monitorului am strâns din dinţi şi degetele crispate au formulat o invitaţie şovăielnică. Şi ea a spus da.

I-am oferit ce am mai bun. Fac asta în fiecare zi sau cel puţin încerc.

În timp le-am avut pe ale noastre, unele chiar nasoale. Certuri urâte, fricile clasice. Le-am depăşit. Am rămas împreună. Nu ştiu ce aş fi fără ei doi. Simpla idee mă face să mă sufoc. Când s-a născut Andrei am avut o perioadă stranie – îmi închipuiam că îl scap pe jos, că mă împiedic şi îmi cade din braţe, tot felul de idei cretine care îmi dădeau o stare de leşin. Aş muri dacă i s-ar întâmpla ceva băieţelului meu.

În minte îmi vin toate lucrurile pe care nu le avem.

O maşină. Mai multe camere. Mai mulţi bani.

Trebuie să plecăm din garsoniera asta. Andrei o să crească. Îi trebuie spaţiul lui.

Câteodată îmi e atât de frică de viitor. Dar n-am de ales, trebuie să am încredere, împreună o să reuşim.

Familia mea. Dragii mei.

O să am grijă de voi.

Tati o să aibă grijă de tine.

Dragul meu.

Nu avem de toate, dar avem totul.

Îmi las capul pe spate şi privesc cerul. E atât de întunecat. Sper doar să nu plouă. Liniştea îmi înfundă urechile. Nimeni nu trece pe stradă, nicio maşină nu tulbură tăcerea.

Mă gandesc la Raluca – am citit pe net mai demult o chestie cum că dragostea începe să moară imediat după ce te căsătoreşti – un clişeu. Sunt înconjurat de atâtea clişee, îmi e uneori atât de greu să mă îndepărtez de ele. Pentru liniştea mea trebuie să o fac, să descopăr singur adevărul, nu să îl urmez pe al altora.

Desluşesc cu coada ochiului siluetele şi îmi întorc capul. Printre crengi şi frunze se văd doi bărbaţi care se apropie agale de parc. Unul dintre ei e negricios, mic de înălţime şi bine făcut. Are un trening larg pe el şi tenişi albi în picioare. În mână strânge o pungă de hârtie. O fi vreo sticlă în ea? Scuipă într-o parte şi se uită spre mine. Îmi cobor fruntea pentru o clipă, apoi îmi întorc privirea către prietenul lui. E înalt şi gras, de sub căciula îndesată pe urechi ţâşnesc smocuri roşcate. Merge cu mâinile înfipte în buzunarele unor blugi rupţi.

Mă uit spre Andrei. Doarme în continuare.

Nu îmi place cum arată ăştia doi. Sper să ocolească parcul. N-am chef de nişte haidamaci care să se hăhăie pe lângă mine şi să-l trezească pe ăsta micu’.

Păşesc pe trotuarul din faţa mea, capetele li se întrezăresc săltând printre frunze, mă fac că nu îi observ şi mă aplec iar spre căruţ.

E atât de linişte. Prea linişte. Brusc îmi doresc să fie lume în jur. Multă lume. Mă simt vulnerabil, un fior mă cuprinde şi mă scutur de parcă mi-ar fi frig.

Cei doi depăşesc cealaltă intrare şi se îndepărtează. Închid ochii şi răsuflu uşurat. Îmi aminteau de bătăuşii din clasele mai mari, huidume în faţa cărora stăteam drept în timp ce îmi căpătam porţia de umilinţă. Au trecut atâţia ani de atunci, dar câteodată, atunci când văd nişte băieţi dintr-ăştia, îmi pare că nimic nu s-a schimbat, că am rămas acelaşi tip jigărit, prada perfectă pentru unii ca ei. Singura diferenţă e că am treizeci şi doi de ani şi de multe ori posibilii torţionari sunt mai mici decât mine. Şi atât. Uneori e frustrant.

Ce faci, frate, aici?

Tresar şi mă trezesc din visare. În faţa mea sunt cei doi de mai devreme. Au pe la douăzeci şi ceva de ani, piticul stă cu mainile în buzunare şi mă priveşte fix, în timp ce ochii roşcatului dau roată peste capul meu. Seamănă cu un uliu. Veghează să nu mai fie nimeni în jur?

Au figuri de prădători.

Chipuri rele.

Încerc să-mi revin.

Bine, ce să fac, am ieşit cu bebele, spun şi arăt inutil spre căruţ. Zâmbetul îmi e strâmb, vocea, tremurată.

Nu, frate, n-ai înţeles! zice obraznic piticul şi se aşează lângă mine pe bancă. Te-am întrebat ce faci aici, în parcul nostru. Ce cauţi aici?

Inima îmi bubuie în piept, tâmplele îmi ard. Ce dracu’ vor şi ăştia?

Întind involuntar mâna spre cărucior şi îl trag uşor spre mine. Trebuie să mă liniştesc. Ce vor?!

Nu înţeleg, ţi-am spus că am ieşit la plimbare, îi răspund cât de calm pot.

Ridică o sprânceană.

Băi frate, eşti băut sau ce-ai?! Ce PULA mea cauţi în parcul nostru?

Ăsta vrea bani.

Tac din gură. Cu coada ochiului văd cum huiduma roşcată face un pas spre căruţ. Miroase urât, a transpiraţie şi stătut. A canal.

Băi nene, nu’nţelegi că am ieşit cu copilul? Ce vreţi? Ce vrei?

Ooo, are şi voce… I-auzi-l, mă, p’ăsta. E şmecher, se răsteşte la noi, schilodu’ dracu’!

Îl privesc ţintă.

Ce să fac?

Mi-e frică.

Vă rog, nu mă răstesc la voi, vreau doar să stau liniştit, nu vezi că sunt cu copilul…

Taci! Taci’n pula mea, şopteşte el şi un nod mi se pune în gât. Băi fraiere, te omorâm aici, înţelegi? Mă piş pe copilu’ tău, mă doare’n pulă că eşti cu copilu’. Ce pula mea crezi? Mă doare’n pulă, mă! Îţi fut un picior’n căruţ de ţi-l zbor’n stradă să ţi-l calce maşina! Ai auzit, mă’ pulică?

Vârtejul din piept mi se răspândeşte în corp, îmi cuprinde genunchii, îmi atârnă măinile lângă trunchi şi îmi face capul să se bâţâie.

Piticul se uită urât la mine în continuare.

Ce-ai în borseta aia? Da-o’n pula mea încoa’!

Fără să vreau, îmi pun mâinile protector deasupra gentuţei.

Băi, n-auzi, repetă el cu ură. Dă’o’n pula mea!

De ce urlă? De ce? Nu se întâmplă asta, nu se poate, nu acum. Nu cu el aici.

Gândul mă umple de revoltă. Jegoşi nenorociţi! Sunt un tată care a ieşit cu copilul lui şi ei… cum se poate?! Cum?!

Îmi vine să urlu, dar gâtul îmi e uscat.

Te rog frumos, îngaim sfârşit, lasa-mă’n pace. Plecaţi şi lăsaţi-mă. Vreau doar să stau liniştit… să fiu liniştit, nu vreau altceva, îmi pare rău, n-am ştiut că e parcul vostru… plecăm acum, dacă vreţi voi. Te rog! Lasa-mă…

Păi ce pula mea vrei până la urmă, stai sau te cari? Hotărăşte-te ce faci, rânjeşte el.

În faţa ochilor îmi dansează toate umilinţele din şcoală. Mă simt sleit.

Vreau să plec, şoptesc.

Dă geanta’ncoa şi cară-te!

Mă uit în jos.

Bine, da’ stai să-mi iau actele şi ti-o dau. Şi telefonul…

Imaginea mi se clatină şi o arsură îmi înfierează obrazul. Instinctiv îmi pipăi falca cu limba. Piticul se ridică în picioare.

Băi căcatule, futu-ţi morţii mă-tii ţie şi lu’ copilu’ tău… tu faci mişto de noi, băga-mi-aş pula’n mă-ta?!

Sângele îmi inundă obrajii.

Ce faci, negociezi, hă? Băi frate… ia ia-i, mă, un pic la plimbare plodu’, că nu ne înţelegem cu muie ăsta!

Umflatul pune mâna pe mânerul căruţului.

Există trei tipuri de vulcani – activi, inactivi sau adormiţi.

Cu cât lava e mai densă, iar cantităţile de gaze mai mari, cu atât vulcanul va erupe mai violent.

Există doua feluri în care un vulcan erupe – silenţios sau exploziv.

Din străfunduri furia urcă, îmi umflă pieptul, îmi încleştează dinţii şi întunecă orizontul. Ura erupe prin toţi porii şi într-o clipă dinţii mei se încleştează în beregata grasului, care dă drumul mânerului şi se clatină în timp ce colţii mei sfâşie ceva ce pare a fi o piele jegoasă, sfârtecă bucăţi de carne roşie şi rup vene.

Sângele îmi ţâşneşte spre ochi, iar eu cobor pleoapele şi continui să devorez ce a rămas din gâtul unui torţionar ratat. Lichidul mă îneacă şi îmi descleştez gura, mă îndepărtez un pas de colosul roşcat, mă şterg cu dosul palmei şi îl privesc cum îşi duce mâinile spre porţiunea hărtănită de sub falcă, încearcă să-şi împingă carnea înapoi, se uită la mine cu ochi apoşi, se clatină şi se prăbuşeşte în genunchi.

Împing încet căruţul în spatele meu şi mă întorc spre prietenul lui. Totul a durat doar o clipă.

Sunt un tigru care îşi apără puiul.

Piticul, care a rămas ţintuit locului în tot acest timp, se dezmeticeşte şi bagă mâna în buzunar.

Ce pula mea… te omor, băi nebunule!

Umflatul horcăie în timp ce îşi mai ţine doar o mână în dreptul gâtului, iar cu cealaltă se sprijină de pământ. Încearcă să vorbească, dar se îneacă şi gâlgâie ceva neinteligibil.

Lama luceşte o clipă înainte să îmi pătrundă în abdomen, în partea stângă, sub inimă. E curios, ar trebui să mă doară, dar tot ce simt este o furie îngheţată ce îmi pulsează în piept.

Te omor, aud o şoaptă. Apoi îţi iau şi copilu’…

Atunci când un vulcan erupe nu există scăpare dacă i te împotriveşti.

Poţi doar să fugi.

Atât.

Cad pe spate cu el peste mine, simt cum lama iese şi îmi cobor mâna spre rană, mângâi încet locul, îmi mânjesc degetele cu sângele meu lipicios şi privesc cerul. E tot plumburiu.

Oare Andrei mai doarme?

Puiul meu, îmi e atât de dor de tine, de zâmbetul tău.

Braţul ucigaşului se înalţă şi cuţitul coboară spre pieptul meu.

Ridic braţul şi prind lama. Din palma strânsă se scurg picături de sânge, îmi cad pe frunte, îmi intră în ochi, îmi umezesc buzele.

Simt o apăsare şi braţul mi se încordează în timp ce metalul se chinuieşte să îmi pătrundă în piept. Demonul gâfâie şi se apasă cu ambele mâini pe cuţit. Îmi prind şi eu încheietura cu cealaltă mână şi împing în sus.

Se încordează şi figura lui dansează din ce în ce mai aproape. Răsuflarea fetidă, ochii tulburi, colţii băloşi.

Apăsarea îmi striveşte plămânii, braţele îmi sunt grele, mă cufund într-o groapă cu noroi, mâzga îmi intră în gură, şuier şi mă sufoc, stropii de sudoare îmi ard ochii, pleoapele se pleacă, întunericul îmi încolăceşte degete cleioase pe piept şi mă atrage încet în el.

Linişte.

Mai ţii minte când ne-am întâlnit prima oară?

Ochii albaştri ai soţiei mele mă privesc muţi.

Te iubesc.

Lumină.

Braţul îmi zvâcneşte într-o parte şi cuţitul zboară pe pietrişul alb, pictând dâre de sânge în jur.

Ucigaşul meu îşi întoarce privirea spre cuţit în tăcere. Apoi se uită la mine.

Pentru prima oară îi citesc frica în ochi.

Mâini pătate de sânge se înalţă şi îi cuprind beregata. Horcăie şi mă loveşte în stomac, în timp ce degetele mele i se încleştează din ce în ce mai strâns în jurul gâtului, iar răsuflarea îi devine din ce în ce mai apăsată, braţele se agită dezarticulat şi pumnii lui mă ating din ce în ce mai anemic.

Apoi se opreşte şi mă priveşte cu ochi sticloşi, o pâclă albicioasă îi acoperă pupilele şi hârâiala încetează. Îl împing şi cade într-o rână, cu braţele lipite de corp.

Mă ridic în genunchi.

Mă prind cu mâinile de bancă şi mă trag în sus. Căruţul roşu îmi dansează în faţa ochilor.

Privesc înăuntru.

Încă doarme.

*

Povestire apărută pentru prima dată în colecţia Demonul şi ploaia, noiembrie 2013.