Când cadavrele legate de greutăţi au fost aruncate în apele Oceanului Pacific, durerea celor prezenţi era sinceră: Courtney şi Meehan fuseseră preţuiţi şi simpatizaţi de întregul echipaj. Drept epitaf, unul dintre marinari a rostit gândul aflat în minţile tuturor:
– Prietenii noştri dispăruţi ştiau să readucă optimismul chiar în cele mai grele momente. Nimeni nu îi va putea înlocui vreodată.
Însă marinarii de pe Waterton nu avea să fie prea multă vreme lipsiţi de nişte prezenţe atât de regretate…
Chiar a doua zi, ofiţerul de cart a zărit în largul oceanului doi înotători solitari. Căpitanul Edward Tracy s-a uitat prin binoclu şi a dat semnalul „om la apă!“, convins că aceştia căzuseră accidental peste bord. Petrolierul şi-a redus viteza la zece noduri, dar când a ajuns paralel cu înotătorii, imaginile lor au început să pălească, ca nişte contururi de ceaţă destrămându-se în lumina zorilor… pentru a apare din nou, la numai doisprezece metri de navă. La acea distanţă chipurile li se desluşeau limpede, spulberând orice îndoială: erau marinarii morţi!
Timp de trei zile, înotătorii spectrali au rămas în apropierea petrolierului, fie că vasul accelera sau încetinea. Martorii i-au privit pe stranii însoţitori întâi cu groază, apoi doar cu uimire, când au înţeles că aceştia nu le doreau răul. Dimpotrivă, păreau decişi să vegheze asupra navei şi oamenilor de la bord. La un moment dat au depăşit petrolierul, înotând în faţa provei pentru a arăta – aşa cum s-a dovedit mai târziu – o rută ocolitoare din calea unei furtuni gata să se dezlănţuie.
Sosind în portul New Orleans, la sediul corporaţiei Cities Service, proprietara navei Waterton, căpitanul Tracy a depus un raport în care descria împrejurările morţii şi apoi reapariţiei celor doi marinari din echipajul său. Însă atât compania de transport petrolier, cât şi autorităţile portuare au desconsiderat declaraţiile sale şi ale celorlalţi martori, cerând „dovezi palpabile“. Hotărât să le obţină, Edward Tracy a pornit pe ruta de întoarcere înarmat cu o cameră fotografică.
Prima parte a călătoriei s-a desfăşurat fără vreun incident – până când petrolierul a ajuns în apele Pacificului. Acolo, într-una din nopţi, marinarul de veghe a semnalat „două forme incerte în siajul navei“. Pe măsură ce se apropiau – având o viteză mult mai mare decât petrolierul – acestea începeau să semene cu nişte înotători. Curând, înaintau paralel cu nava şi, în lumina soarelui ce tocmai răsărea, căpitanul a declanşat aparatul, realizând opt fotografii succesive. Timp de câteva ore, însoţitorii spectrali au putut fi observaţi de întregul echipaj, după care au pălit, devenind iarăşi contururi de ceaţă, tot mai difuze, până ce s-au topit în văzduh. N-au mai apărut a doua zi, ori în următoarele, nici nu le-a mai fost semnalată vreodată prezenţa în acea călătorie a vasului Waterton sau în altele.
La New Orleans, căpitanul Edward Tracy a developat filmul, apoi l-a prezentat înaintea unei comisii formate din acţionarii companiei, poliţişti şi experţi în asigurări maritime. Unul câte unul, negativele aduse drept probe au fost studiate şi respinse ca neconcludente.
Rămăsese ultimul… Directorul executiv al Cities Service l-a luat între degete, apropiindu-l de lumina lămpii. Secunde lungi l-a privit cu o atenţie concentrată ce devenea treptat stupefacţie, după care a exclamat:
– Iată-i!
Fotografiile făcute ulterior după al optulea negativ aveau să înfăţişeze într-adevăr – cu claritatea proprie instantaneelor alb-negru – doi bărbaţi înotând în imensitatea oceanului, umăr lângă umăr. Iar chipurile celor care se luptau cu valurile au fost identificate fără ezitare de rudele, prietenii sau cunoştiinţele celor decedaţi.
Erau James Coutney şi Michael Meehan.
Cititorii pasionaţi de asemenea întâmplări petrecute la limita posibilului pot afla şi despre alte cazuri absolut şocante, adunate în volumul ECOURI DIN TENEBRE, de RODICA BRETIN, carte care se poate achiziţiona de la Editura CRUX.
