După religie, a venit rândul ştiinţei să ofere, dacă nu soluţii, măcar o explicaţie „completă şi exhaustivă“. Astfel, în secolul trecut s-a încercat să se determine ce gen de victime atrag inconştient agresorii invizibili. Conform statisticilor vremii, ar fi predominat adolescenţii cu probleme şi persoanele suferind de diverse tulburări psihice. Căci un fapt era imposibil de negat: deşi acţiunile unui poltergeist sunt îndreptate asupra tuturor (sau majorităţii) martorilor dintr-o locaţie, după o perioadă devine evidentă preferinţa sa pentru unii dintre ei. Observaţie ce a dus la prima teorie „ştiinţifică“ a fenomenului: „psihokinezia spontană recurentă“. Ceea ce însemna că manifestările poltergeist erau rezultatul activităţii mentale involuntare a unuia dintre martorii implicaţi.
După ce s-a exclus posibilitatea orchestrării unei farse prin care cineva încearcă să capteze atenţia celor din jur şi, mai ales, după ce s-a constatat că fenomenele stranii încetează – uneori – dacă subiectul catalizator părăseşte locul respectiv, cercetătorii secolului XX şi-au consolidat şi extins teoria. Conform acesteia, activitatea frenetică pe care un poltergeist o manifestă aruncând şi spărgând obiecte, izbind de pereţi sau deplasând mobile, făcând să explodeze sticle, este asemănătoare comportamentului copiilor ajunşi la pubertate, când emoţiile devin aproape incontrolabile.
O adolescentă ce îşi reprimă reacţiile poate folosi inconştient psihokinezia ca pe un mod alternativ de a-şi exprima sentimentele şi frustrările. Tensiunea sexuală acumulată devine astfel sursa unei energii imense care, odată eliberată, se va transforma într-o demonstraţie haotică a puterii minţii asupra materiei.
Un caz clasic este cel al Virginiei Campbell, care locuia în micul oraş Sauchie din Scoţia. În 1960 avea unsprezece ani, iar familia s-a pomenit victima unor fenomene ce păreau de tip poltergeist şi al căror epicentru devenise Virginia.
Ajunsă mai devreme la pubertate, fata era, în acelaşi timp, foarte nefericită. Crescuse în Irlanda de Nord, unde nu avea prieteni, căci părinţii – protestanţi – trăiau într-un cartier catolic. Când, speriat de amploarea conflictului civil nord-irlandez care se profila ameninţător la orizont, tatăl ei a decis să plece definitiv în Anglia, Virginia nu a putut nici măcar să îşi ia câinele – pe Toby, singurul tovarăş de joacă de până atunci…
Toate acestea au rănit-o, iar neputinţa de a se împotrivi deciziilor luate de adulţi o frustra intens. Rezultatul? În casă şi la şcoală, obiectele din jurul Virginiei se mişcau singure, geamurile se spărgeau, în podele, pereţi, uşi răsunau bătăi puternice. Dar, deşi păreau tipice unui poltergeist, manifestările se datorau capacităţilor PSI ale Virginiei şi nu vreunei entităţi nevăzute. Dovada – în acest incident şi în altele asemănătoare – este de necontestat: încetarea fenomenului de îndată ce cauza sa a dispărut, iar adolescenţii au revenit la o comportare normală!
De altfel, „The Foundation for Research into the Nature of Man“ („Fundaţia pentru Cercetări în Natura Umană“), înfiinţată în 1964 la Universitatea Duke (statul Carolina de Nord – SUA) a elaborat, în 1980, un studiu care infirmă „teoria pubertăţii“, constatând că, vreme de două milenii, atacatorii invizibili nu au arătat predilecţii pentru vreo vârstă sau un sex anume.
S-a emis atunci o ipoteză alternativă: activitatea psihokinetică putea fi declanşată de o boală mentală a subiectului. Pentru demonstraţie, ar trebui să existe însă o expertiză medicală care să stabilească dacă martorul prezenta dezechilibre psihice înainte de experienţa traumatizantă…
Pubertatea, emoţii şi trăiri îndelung supresate în cazul persoanelor timide sau introvertite, o boală psihică – oricare dintre aceşti factori ar putea genera, în anumite condiţii, manifestări psihokinetice. Toţi cei care vor să vadă în capacităţile mentale explicaţia ultimativă a fenomenului, citează cazurile unor tineri cu un psihic labil şi o ostilitate declarată faţă de mediul social în care nu izbuteau să se integreze. În preajma acestora, indiferent de locul unde se află, obiecte din sticlă sau porţelan cad şi se sparg, lumini şi aparate electrice se aprind singure, telefoane sună fără ca nimeni să fi apelat numărul… Fenomenele menţionate sunt, într-adevăr, manifestări de psihokinezie ce dovedesc potenţialul real şi incontestabil al subiecţilor. Dar atât. Alte elemente caracteristice Fenomenului Poltergeist lipsesc. Însă argumentul hotărâtor împotriva teoriei psihokinetice rămâne logica.
Spre deosebire de martorii nimeriţi în „zona de calm“ din mijlocul unui uragan, cei care ajung într-un vortex poltergeist sunt major afectaţi, asupra lor dezlănţuindu-se cvasitotalitatea agresiunii… Or, conştient sau nu, unii oameni dotaţi cu puteri paranormale au capacitatea de a controla materia şi, prin asta, pot acţiona indirect asupra mediului înconjurător. Dacă sunt măcinaţi de frustrări ori inhibiţii, îşi folosesc talentul pentru a „egala scorul“ între ei şi societate, acţiune ce denaturează adesea într-o contraofensivă neselectivă asupra tuturor celor prezenţi, vinovaţi sau nu. În toate cazurile este vorba însă de răzbunare, nu de autopedepsire. Subconştientul uman – unul dintre instrumentele necesare supravieţuirii speciei – neputând fi suspectat de deviaţiuni masochiste, victimele unei agresiuni nu sunt, în acelaşi timp, iniţiatorii acesteia.
Şi atunci a apărut a doua încercare „ştiinţifică“ de a eluda fenomenul: activităţile poltergeist ar avea cauze… naturale.
Aşa-numita „teorie geofizică“ susţine că tunelurile sau conductele subterane de canalizare ce trec uneori chiar pe sub fundaţia unei clădiri, crează efecte similare Fenomenului Poltergeist. Apa care izbeşte ritmic în conductele de fontă generează sunete şi vibraţii reverberând în zidurile construcţiei. Sunetele ar fi luate de martori drept ciocănituri, iar vibraţiile pot deplasa obiecte sau mobile!
Dacă am trece peste faptul că toate celelalte manifestări ale fenomenului sunt „omise“ şi ne-am lăsa seduşi de simplitatea explicaţiei… atunci majoritatea incidentelor poltergeist ar trebui să se înregistreze începând din secolele şi cu precădere în zonele unde exista canalizare – ceea ce nu s-a întâmplat.
Partizanii teoriei geofizice au revenit ulterior cu un alt argument: activitatea poltergeist a fost întotdeauna mai intensă în apropierea ţărmurilor decât în interiorul continentelor! Fapt irelevant: aceste zone sunt locuite din vremuri străvechi şi continuă să aibă cea mai mare densitate a populaţiei pe toate continentele.
Fără să se descurajeze, doi susţinători ai teoriei geofizice, doctorul Alan Gauld (Universitatea Nottingham) şi publicistul Tony Cornell, au iniţiat un test practic. Au ales câteva case aflate lângă ţărmul britanic, având o structură de rezistenţă solidă, dar care – din dorinţa proprietarilor – fuseseră destinate demolării. Cu ajutorul unui echipament greu de construcţie, experimentatorii au produs izbituri ritmice, cu o forţă mult mai mare decât ar fi putut avea vreodată apa din conductele, izvoarele sau pânzele de apă subterane. Deşi în pereţi s-au resimţit vibraţii extrem de puternice, nici un obiect aflat într-una din încăperile vreunei clădiri nu s-a clintit din loc şi nu s-au înregistrat alte efecte asociate fenomenului.
