― Ce mama dracului e asta?
Întrebarea inspectorului-şef Demetrios Papanicolau rămase fără răspuns.
― N-auziţi ce vă-ntreb?
Chiar dacă tonul îi era ameninţător, toţi cei aflaţi în încăpere rămaseră în continuare tăcuţi, privind neputincioşi unii la alţii şi dând din umeri, cuprinşi de oroare.
Partea I
Ai grijă ce-ţi doreşti!
Povestea acestui bărbat începe, ca orice poveste, cu un prim cuvânt, aşternerea lui pe hârtie având darul de a atrage alte şi alte cuvinte, care i se alătură, interesate de proiectul ce se conturează, se ordonează într-un text, treptat-treptat totul căpătând un sens, o coerenţă care n-au mai existat niciodată. Ca printr-un miracol, vocabularul limbii în care se scrie este cuprins de un freamăt, „Ai auzit? Cineva a-nceput o nouă carte!”, „Ei, nu zău! Despre ce e vorba?”, „Nu ştiu, tocmai încerc să aflu.”, „O fi loc şi pentru noi?”, „Hai să ne interesăm împreună”. „Hai!”. Unele cuvinte se înghesuie ţanţoşe să iasă în faţă, să fie alese, se autopropun cu insolenţă, chiar dacă nu sunt necesare, ca nişte inşi dând din coate la o coadă ca să înşface mai repede produsele râvnite. Altele, în schimb, sunt mai sfioase, se ascund – deşi tocmai unele dintre ele ar fi mai potrivite – şi apar după multă caznă din partea autorului, câteodată acesta ajungând la exasperare, fiind pe punctul de a abandona sastisit căutarea lor. Desigur, sunt şi cuvinte care rămân indiferente, stau în expectativă, dovedesc indolenţă, vânzoleala din jurul lor le lasă rece, aşteptând propuneri mai interesante care să le smulgă din letargie.
Lucrurile sunt diferite şi în funcţie de limba în care se scrie. De pildă, dacă e vorba de engleză, ai de ales dintr-un milion de cuvinte, o adevărată armată de conchistadori viguroşi, bine antrenaţi, asta explicând şi expansiunea lor în toate colţurile lumii. Dacă, însă, e vorba de română, cu un vocabular mai puţin spectaculos ca bogăţie, doar în aparenţă sarcina autorului e mai uşoară, având la dispoziţie o bază de selecţie mai restrânsă, ca un antrenor de fotbal cu puţine opţiuni înainte de meci, tu în poartă, voi fundaşi, voi mijlocaşi, voi la înaintare, uitându-se cu jale la banca de rezervă unde au mai rămas puţini jucători pentru a-i schimba pe cei din teren în caz de accidentări sau prestaţii necorespunzătoare. Deseori se întâmplă să ai nevoie de un termen pe care nu-l găseşti decât într-o altă limbă şi te dai cu capul de pereţi să-i descoperi echivalentul. Şi totuşi, o poveste scrisă în limba română n-ar diferi prea mult de aceeaşi poveste scrisă în portugheză, să zicem, dar între ele ar fi deosebiri de nuanţe, unele expresii sunt mai plastice într-un idiom decât în altul. Iar dacă ar fi rostită, schimbările ar fi majore, povestitorii având tendinţa de a face multe digresiuni, nefiind capabili să ţină în permanenţă firul logic a ceea ce relatează, se lasă furaţi de amănunte parazitare sau, la îndemnul asistenţei, bând un pahar de vin, ca să-şi tragă sufletul, pierd şirul, nu mai ştiu unde au rămas, şi atunci improvizează, pentru a nu se face de râs, ascultătorii lor din hanuri, taverne, birturi – locuri propice pentru depănat istorii – neobservând nimic, fiind ei înşişi preocupaţi să golească pahar după pahar, ajungând într-o stare euforică, ipostază în care acceptă cu deliciu orice ar auzi.
În cazul unei poveşti transmise oral, din generaţie în generaţie, modificările ar fi şi mai dramatice. Unele adăugiri poate ar înfrumuseţa-o, i-ar da o savoare necunoscută iniţial, altele, dimpotrivă, ar sărăci-o, ar face-o searbădă, de nerecunoscut.
De fapt, până şi o carte pe care cititorul a mai parcurs-o din scoarţă în scoarţă are un alt impact asupra acestuia într-o nouă ediţie, având o altă grafică pe copertă, un alt format, o altă calitate a hârtiei, un alt corp de literă. Unii împing ideea la extrem, afirmă, de pildă – ţineţi-vă bine! – că ediţia princeps a lui El ingenioso hidalgo Don Quijote de la Mancha din anul 1605 ar spune altfel aventurile vajnicului Cavaler al Tristei Figuri, decât romanul pe care îl cumperi azi dintr-o librărie, sau îl comanzi de pe Amazon, nouă însă ni se pare a fi o exagerare a unor exegeţi amatori de paradoxuri şi însetaţi de aplauze obţinute ca prestidigitatorii de la circ, prin iuţeală de mână şi nebăgare de seamă, cum adecvat se spune.
Şi totuşi, există un sâmbure de adevăr în aserţiunea pe care tocmai am catalogat-o, oarecum pripit, cu maliţie, drept o deformare a realităţii. O carte care călătoreşte prin veacuri a fost într-un fel înţeleasă acum trei sute de ani şi altfel o înţelege un cititor din ziua de azi. În trecut era acordată atenţie unor semnificaţii, astăzi acestea s-au pierdut, descoperindu-se, în schimb, altele, poate mai pline de miez – iată miracolul operelor valoroase, capabile mereu să desfete, oferind noi şi noi înţelesuri.
Alegerea primului cuvânt într-o poveste aminteşte de cazul celebrului Big Bang, toţi au auzit de el, uriaşa explozie care, dacă dăm crezare savanţilor – de ce nu i-am crede, sunt oameni serioşi, tobă de carte, cu Premii Nobel în CV – a provocat naşterea Universului nostru, când, dintr-o fărâmă de materie care ar fi încăput într-o coajă de nucă, nu, nu într-o coajă de nucă, în mult mai puţin, într-o aşa numită singularitate fără dimensiuni, dar cu o energie infinită, înghesuită acolo la presiuni formidabile, au apărut miliarde şi miliarde de corpuri cereşti, de constelaţii şi galaxii, de stele, planete, asteroizi, o puzderie de comete şi de meteoriţi, toate evoluând pe traiectorii stabilite prin legi insuficient desluşite, populând doar în câteva clipe spaţii imense, pe care nu le vom cunoaşte niciodată, noi fiind sechestraţi într-o zonă cu o suprafaţă ridicol de minusculă în comparaţie cu neînchipuit de vastele tărâmuri pe care nu le pot scruta nici cele mai performante telescoape şi unde n-au ajuns nici aparatele pe care le-am trimis până acum în cosmos – ce s-o fi ales de ele, multe nu mai transmit niciun semnal, s-or fi rupt în bucăţi sub bombardamentul rocilor rătăcitoare, s-or fi topit trecând prin apropierea unor sori incandescenţi.
În cazul istoriei noastre, acest cuvânt primordial este chiar cuvântul poveste, dar nu în sensul de basm, unde personajele sunt zmei şi feţi-frumoşi încleştaţi în lupte acerbe pentru a cuceri mâna unor prinţese, sau teritorii, sau bogăţii, premii care le recompensează cutezanţa şi performanţele inaccesibile muritorilor de rând. Relatarea noastră este despre un om insignifiant, târât de valurile vieţii sale într-o aventură extraordinară, mai potrivită pentru un individ cu alte însuşiri, cu înzestrări care să provoace admiraţie, nu compasiune, dorinţă de a-l urma ca pe un model impresionant, nu de a-i plânge înfrângerea şi nimicnicia, fiindcă într-un moment de restrişte s-a dezis de tot ceea ce adorase până atunci cu fervoare.
Fragment din romanul cu acelaşi titlul,
aflat în curs de apariţie
Of doamne, inceputul asta ca o teza de doctorat este un fragment de roman ?