În urmă cu câteva săptămâni am primit un telefon de la scriitorul și publicistul Dan Lungu, directorul Muzeului Literaturii Române din Iași. „Ați vrea să țineți o conferință despre istoria romanului polițist românesc?” Întrebarea m-a descumpănit. Un director de muzeu interesat de un astfel de subiect? „Unde ar trebui să aibă loc întâlnirea cu cititorii?” „La sediul nostru. La Casa Pogor.” Am acceptat cu inima strânsă. Cine să participe la o asemenea manifestare organizată într-un asemenea lăcaș de cultură prestigios? Într-un loc unde au pășit unii dintre cei mai de seamă oameni pe care i-am avut? Nu m-am pripit oare dând curs amabilei invitații? E drept, am mai susținut conferințe prin muzee. Dar atunci am vorbit despre Al. Philippide, despre C. Banu, fondatorul revistei Flacăra… De data aceasta mi se părea o propunere insolită.
Cu o oră înainte de începerea manifestării m-am așezat pe o bancă, în curtea muzeului, și am privit la busturile lui Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale, dăltuite în piatră. Contemplarea lor m-a neliniștit și mai mult. Din când în când ochii mei scrutau aleea care duce spre Casa Pogor. Nu se zărea nimeni. Doar pe treptele muzeului se preumblau vreo douăzeci de tinere care repetau pentru o paradă a modei. Acestea aveau să formeze publicul meu? Simțeam o înfiorare care nu se datora numai serii răcoroase. Auzeam, ca pe un recviem, muzica în ritmul căreia se mișcau grațios manechinele.
De dimineață fusesem într-o emisiune realizată la televiziunea locală, moderată de către doi tineri dezinvolți – Andrei Giurgia și Roxana Caraiman. După aceea am fost în studiourile de la Radio Iași, unde am regăsit aceeași lipsă de inhibiție din partea jurnalistei Raluca Diaconiuc, percutantă în întrebări. Prin urmare, organizatorii se străduiseră să creeze rumoare în jurul manifestării. Probabil, însă, că vremea ploioasă îi descurajase pe eventualii participanți.
Oftând resemnat, m-am îndreptat spre sala unde urma să țin „prelecțiunea”. Mirarea mea a fost fără margini! Pe scaune mă așteptau vreo 30-40 de persoane de diverse vârste. Pe unde intraseră? Când? Veniseră mai devreme?
Mi s-a luat o piatră de pe inimă – frumoasele june pe care le văzusem pe trepte nu erau prezente.
La orele 18, domnul Dan Lungu a sunat dintr-un clopoțel și tăcerea s-a așternut în încăpere. Într-un „laudatio” generos, amfitrionul și-a prezentat oaspetele. După care mi-a dat cuvântul.
Am vorbit despre începuturile literaturii polițiste românești pornind, desigur, de la romanul Mistere din București de I.M. Bujoreanu. I-am amintit pe Mateiu Caragiale, Victor Eftimiu, Liviu Rebreanu, care ne-au lăsat proze interesante de această factură. Am punctat disputele dintre Camil Petrescu, Al. Philippide și Paul Zarifopol, Mircea Eliade, primii doi fiind adversari îndârjiți ai policier-ului, ceilalți doi susținându-l cu înflăcărare. Am rememorat tratamentul pe care i l-a rezervat comunismul acestui gen literar și pe cei care au reușit, totuși, să-l ilustreze, uneori cu talent, deși au avut multe divergențe cu cenzura. Și, evident, nu i-am uitat pe cei care astăzi sunt preocupați de acest gen, chiar dacă ei nu-și aduc aminte de mine decât rareori: Adrian Onciu, Eugen Ovidiu Chirovici, Stelian Țurlea, Teodor Parapiru, Al. Mihalcea, Alexandru Dolea, Bogdan Hrib, Oana Mujea, Monica Ramirez, VT Morogan, Petre Crăciun, Lucia Verona, Caius Dobrescu, Ivona Boitan, Bogdan Teodorescu, Emil Simionescu, Constantin Stoiciu ș.a. Iar la sfârșit am creionat, în câteva fraze, care e situația acestui gen pe mapamond și ce viitor i se prefigurează.
Pentru mine, partea cea mai interesantă a întâlnirii s-a derulat abia după ce au început să curgă întrebările, intervențiile celor din sală. De-abia atunci am înțeles cui mă adresasem. Nimeni nu fusese adus acolo cu arcanul, așa cum, din păcate, se mai întâmplă în astfel de ocazii, doar pentru a bifa o „acțiune”. Erau fani ai cărților mele, erau oameni interesați de literatura mystery&thriller, de la noi și de pe alte meridiane, erau cititori avizați. Printre ei – cărturari ca profesorul universitar Nicolae Crețu, scriitorul Dan Doboș, directorul Bibliotecii județene „Gh. Asachi” din Iași. Am oferit autografe pe cărțile mele, am primit cărți cu autograf din partea unor confrați mai tineri. De ce să nu recunosc, ceea ce mi-a scris Gabriel Chiriac pe cartea sa Leul înaripat m-a uns la inimă: „Domnului George Arion care, prin Andrei Mladin, mi-a înfrumusețat în «iepocă» adolescența.” De câte ori am auzit, sau citit astfel de fraze rostite, scrise de tinerii care, în urmă cu trei decenii, se delectau aflând aventurile năstrușnicului Andrei Mladin din Atac în bibliotecă, Profesionistul, Pe ce picior dansați?
Am răspuns la toate întrebările, cu excepția uneia dintre ele: de ce ICR nu face cunoscută peste hotare literatura polițistă autohtonă, deși ea are potențialul de a deveni un excelent ambasador al beletristicii românești? La rândul meu, de ani de zile, nu înțeleg această opacitate, și privesc cu invidie și admirație la frenezia și priceperea cu care instituțiile abilitate din alte părți îi promovează pe autorii nordici, contribuind la traducerea lor în zeci de țări. O spun în cunoștință de cauză: unii dintre ei nu sunt mai valoroși decât scriitorii noștri de mystery&thriller.
După „Prelecțiunea Junimea” cu numărul 17 de la Casa Pogor am avut un sentiment de bine. Mi-am zis: iată un muzeu unde nu există prejudecata că doar aplecarea spre cele realizate în trecut este importantă. E bine să-i venerăm pe clasici, să-i cinstim cu orice prilej, dar să nu uităm că și prezentul are reușite care trebuie să fie știute și prețuite. Domnul Dan Lungu, colaboratorii săi, cu deschiderea lor spre nou, spre actualitate, sunt un exemplu demn de urmat.
… Seara, târziu, am trecut pe lângă busturile marilor noștri înaintași cu mai multă încredere. După ce, în urmă cu 30 de ani, am dat un „atac în bibliotecă”, am reușit, în 2013, și un „atac” într-un muzeu…
Felicitări, George!