De ce-mi plac sărbătorile cu tentă horror

Am povestit de curând într-un interviu despre cum văd eu Halloween-ul, şi despre cum îl plasez în relaţie cu sărbătorile tradiţionale româneşti, şi mi-am dat seama că îmi cam place această sărbătoare de import, cu tot cu simbolurile ei, cu dovlecii, cu costumaţiile de zombie şi de vrăjitoare. Nu contează că e mult prea mediatizată, aşa cum nu contează neapărat denumirea ei – îmi plac toate prilejurile care te fac să reflectezi la tot ce există întunecat în tine şi în lucrurile din jur. Îmi plac spaima, absurdul, figurinele sculptate pe geamuri aburite în nopţi cu ceaţă, îmi plac râsetele groteşti, îmi place umorul sec şi cinic. Îmi place felul în care copiii se amestecă în lumea celor mari, şi îi tratăm firesc, fără a ne mai gândi că sunt fiinţe dintr-o altă specie care necesită instrucţiuni speciale de manevrare. Îmi place cum socializăm cu oameni pe care nu-i cunoaştem, şi cu care nici nu vrem neapărat să aprofundăm relaţiile, ci doar să ne speriem reciproc pentru o noapte.

Atât Halloween-ul, cât şi Noaptea Sfântului Andrei, Ziua morţilor sau Samhain-ul celtic nu au în comun doar măşti înfricoşătoare, strigoi şi bucuria de a-i speria pe cei din jur, mai slabi de înger. Mai au în comun plasarea calendaristică în acel punct aproape magic în care toamna se îmbină cu iarna, în care poveştile prind contur, mai puternice decât oricând. Ele vin la noi în acea perioadă din an în care ne adunăm prin case, ne apropiem mai uşor unii de alţii, şi aşteptăm poveşti. O poveste cât mai înspăimântătoare, care să ne pună pe gânduri. Care să ne bântuie nopţile geroase ce vor veni. Sărbătorile astea au în comun bucuria de a spune o poveste – fie că e vorba despre un simbol, fie că este ceva mai banal, cum ar fi o costumaţie cât mai gorry.

Avem nevoie de spaime. Ne uităm (chiar şi cu mâna la ochi) la filme horror sângeroase, la seriale cu fantome, citim romane care ne dau fiori şi ne fac să dormim cu lumina aprinsă. Aşa a fost dintotdeauna. Arta care înfricoşează a fost iubită, chiar şi atunci când a produs repulsie, şi este firesc să fie aşa. Ne-a zguduit, ne-a şocat, ne-a făcut să ne întrebăm. Poate chiar ne-a trezit. Ne-a şi distrat, într-un mod mai puţin obişnuit sau acceptat de societatea pudică şi prea conformistă. Nu avem cum să n-o iubim.

Şi, dincolo de toată simbolistica (autohtonă sau împrumutată de pe meleaguri străine), sărbătorile înfricoşătoare (cu ghilimele sau fără) ale sfârşitului de toamnă sunt prilej de petreceri. Petreceri trăsnite, pline de excese, în care imaginaţia poate fi lăsată liberă, fără să te mai gândeşti atât de mult la consecinţe. Dacă, în cazul sărbătorilor cum este Crăciunul, unde eşti îndemnat să iubeşti la comandă, să faci cadouri la comandă, să trimiţi SMS-uri la comandă, să pui mărgele colorate în pomi tăiaţi din pădure, la comandă, ipocrizia celor care îşi dau liber la „sărbătorire” este mult mai vizibilă, la petrecerile gen Halloween părem mai naturali, mai fireşti, mai aşa cum suntem în toate zilele când nu purtăm măşti. De Halloween se poate zbiera, se poate umbla îmbrăcat în zombie pe străzi, se pot opri oameni cumsecade în intersecţii doar pentru a le face „Boo”, fără ca nimeni să cheme poliţia. Sărbătorile cu tentă horror (deşi au şi ale, evident, această obligaţie a distracţiei la comandă, prin mimetism) ne fac să ne simţim mai liberi, să ne manifestăm fără să ne gândim prea mult la ce cred cei din jur.

Cireaşa de pe tort este că zilele despre care vorbesc aici au ceva absurd, un umor greu de explicat, ca o comedie horror reuşită. Un fel de headbanging pe Maria Tănase, la 5 dimineaţa, când tot alcoolul s-a terminat şi îţi e prea lene să ieşi ca să faci plinul.

Despre Cristina NEMEROVSCHI

Cristina NEMEROVSCHI a scris 32 articole în Revista de suspans.

Supranumită de critici „rebela literaturii române de azi”, licenţiată în filosofie, cu un master despre L. Wittgenstein, Cristina Nemerovschi a debutat în 2010, cu romanul „Sânge satanic”. Cartea a reprezentat atât un succes de critică, dar mai ales de public, fiind reeditată doar câteva luni mai târziu. În numai un an, Sânge satanic s-a impus ca un adevărat fenomen social, consacrând un nou stil în literatura tânără şi inspirând numeroase manifestări artistice: poezie, piese de teatru, visual art, muzică. Romanul a primit referinţe elogioase, fiind comparat cu opere-cult ale unor autori precum J. D. Salinger, Henry Miller, Irvine Welsh, Chuck Palahniuk, Bret Easton Ellis sau Anthony Burgess, şi a fost distins cu premiul Tiuk! pentru debut, cu titlul Cartea anului 2011, nominalizare la titlul Cartea anului 2010, ales printre finaliştii Premiers Romans En Lecture. Al doilea roman al Cristinei Nemerovschi, „Pervertirea”, a apărut în 2012 la editura Herg Benet. Cartea a fost supusă controverselor încă din primele luni, câteva lecturi fiind întrerupte, temele romanului fiind considerate “imorale, violente şi indecente”. „Ani cu alcool şi sex” este al treilea roman semnat de Cristina Nemerovschi, o continuare la Sânge satanic, apărând în noiembrie 2012, la editura Herg Benet. În 2013, în colecţia Cărţile Arven a Editurii Herg Benet apare „nymphette_dark99”; cartea este reeditată doar câteva luni mai târziu. În acelaşi an apare şi cea de-a treia ediţie a romanului Sânge satanic. În noiembrie 2013, Cristina Nemerovschi publică la Herg Benet un volum compus din discuţiile avute cu cititorii săi şi fragmente din interviuri acordate de la debut şi până în prezent, intitulat „Ce facem cu România? – Cititorii în dialog cu Cristina Nemerovschi”. Proza Cristinei Nemerovschi a fost inclusă în câteva antologii, atât din România, cât şi internaţionale.

• Vezi toate articolele scrise de Cristina NEMEROVSCHI →
• Site personal