Never say never, nu?
Există lucruri de învăţat din citit. Atâtea vieţi de trăit, atâtea locuri de vizitat, atâtea dureri de suportat, atâtea plăceri de savurat.
Există lucruri de învăţat din scris. Atâtea cotloane ale tale ascunse acum iluminate, atâtea frici şi obsesii năpârlite, atâtea clipe de libertate.
Dar există poate mai multe lucruri de învăţat din publicat. Chiar şi numai pentru unicul sentiment că ceea ce faci în deplină singurătate contează pentru o mână de oameni, şi tot ar merita. Dar sunt mai multe motive, mai multe bucurii. Dar sunt şi frici: ce vor spune ceilalţi? Ce vor gândi? Însă niciuna dintre ele nu mai contează, odată ce cartea a ieşit în lume. Nu-ţi mai aparţine, nu mai poţi schimba nimic. Poţi doar să încerci să te relaxezi şi să te gândeşti că, dacă va fi să mori a doua zi, poţi pleca cu un regret mai puţin – ai avut curajul să fii sincer cu ceilalţi şi, cel mai important, cu tine însuţi. Eşti salvat.
În timp ce scriam romanul meu de debut, Îmblânzitorul apelor, într-o mică odaie cu patru geamuri (prea multă lumină pentru o carte atât de întunecată), eram scuturat de toate fricile şi obsesiile şi dubiile. Teama de eşec poate fi paralizantă, însă trebuie să înţelegi ceva în clipa în care te apuci de scris: a nu duce cartea până la capăt este un eşec în sine – unul faţă de tine. Aşa că nu ai voie să te opreşti. Apoi, dacă e gata şi se dovedeşte a fi un eşec în ochii tuturor, nu mai ai ce face, dar măcar nu te-ai dezamăgit pe tine. Şi de tine trebuie să ai mare grijă – pe tine te vei avea mereu.
Am trimis cartea unei singure edituri: Casa de Pariuri Literare. Timp de nouă luni am aşteptat un răspuns şi am aflat mai târziu că încrederea mea în propria-mi carte a fost suspectă, venind de la un anonim, un pseudonim nou care nu mai publicase nimic relevant. Atât de suspectă, încât a fost de ajuns pentru a izola manuscrisul în inbox-ul editorului pentru un timp cât o sarcină de viitoare mamă. Cică întâmplarea a făcut ca un cristian să deschidă mailul meu cu manuscrisul, care nu era în programul editorial al editurii, şi să arunce un ochi peste primele pagini. Şi nu s-a oprit până la ultima. Dar asta e altă poveste. Frumoasă şi ea.
Aşteptarea mi-a făcut bine. Test? Poate. CDPL a pariat bine – nu mai trimisesem cartea niciunei edituri. Era ori ea, ori niciuna. Dubii începuseră să crească în mine ca ciupercile şi mă jucam cu ideea de a nu o mai publica. Mi-era ruşine. Până într-o zi (26 noiembrie 2012), când am primit un mail de la editură: manuscrisul fusese acceptat. A fost ziua în care cartea m-a părăsit.
De ce vă povestesc asta? Ei bine, acest mic roman, cartea la care am lucrat doi ani din viaţă, cartea la care aproape că renunţasem, cartea care mi-a răvăşit obsesiile, care mi-a adus însă şi bucurii, cartea care, pe cât de scurtă e, pe atât de greu mi-a fost să o scriu, cartea care şi-a epuizat tirajul în primele patru luni, romanul Îmblânzitorul apelor va avea o a doua ediţie. Cartea va apărea în următoarele săptămâni la Casa de Pariuri Literare.
Când am lansat romanul mi-am spus că nu voi accepta o a doua ediţie (îndrăzneam să mă gândesc la o asemenea posibilitate…). De teamă, de ruşine – o ruşine cumplită de a-mi oficializa măruntaiele, de a arăta tuturor cele mai profunde cercuri ale abisului meu. Dar apoi am înţeles ceva: epuizarea tirajului nu depinde de mine, ci de cititori, de cumpărători, şi tot lor trebuie să le aparţină şi decizia de a accepta sau nu o nouă ediţie. La scurt timp după lansare au venit şi reacţiile pozitive. Omul mai are nevoie şi de aşa ceva, mai ales în sânul fragilităţii artei. Şi încă aştept cronica devastatoare. Cartea nu e completă fără ea.
Am făcut peste 120 de corecturi şi modificări la textul primei ediţii, cartea va avea o nouă copertă, am scris o prefaţă şi o pagină de mulţumiri, în care vă veţi descoperi şi pe voi. Da, voi toţi.
Mulţumirile merg însă nu doar spre exterior, ci şi spre interior, către un cristian şi Victor Jalbă-Şoimaru de la Casa de Pariuri Literare. Dacă vă place cum arată cartea, grija cu care a fost realizat trupul ei, trebuie să ştiţi că i se datorează omului din spatele producţiei, lui Victor. Cu el vreau să închei acest text şi să vă invit să intraţi pe site-ul lui, www.tudor.prodtp.ro, şi să ajutaţi cum, cât şi dacă doriţi. Pentru că toţi avem, la un moment dat în viaţă, o noapte întunecată a sufletului. Mai devreme sau mai târziu, mai scurtă sau mai lungă. Trecătoare sau eternă.
A. R. Deleanu
Oxford, ianuarie 2013
