Acum văd că a trecut exact un an de la ultimul meu articol în această rubrică, pe care o credeam moartă, dar iat-o lovecraftian reanimată. La mine s-au schimbat multe într-un an, dar și la voi, sunt convins. Am avut timp să observ pe ici-pe colo cum stau treburile prin piața noastră de carte, print & digital, și să urmăresc vrăjit mișcările browniene din industria asta a noastră de care ne plângem, dar fără de care nu putem (mult, mult haos). Am văzut din ce în ce mai mulți autori (mai ales autoare, ceea ce e un semn foarte bun) publicând prin reviste, antologii tematice horror, mystery, thriller, ieșind la lumină pe la edituri mici, dar cu tupeu, titluri ale unor edituri mici devenind bestsellere cu tiraj de mii și mii peste noapte (vezi cazul Teleșpan), ebooks la din ce în ce mai multe edituri – deci se poate! Mâine e sâmbătă și tare mi-s curios să văd câți oameni dau prin târg (iar mai interesant e să calculăm proporția celor cu pungi din mulțime). Ba chiar am văzut că un volum de povestiri macabre (nu spui al cui!) și-a putut epuiza tirajul – auzi tu: povestiri & macabru!
Acum, e drept, am mai văzut încă ceva ce nu mi-a plăcut: cititori deranjați de atitudinea comercială a scriitorului. Să luăm un caz, pe cel mai apropiat de mine: eu. Când un autor care a scris niște cărți stranii e „prea aproape de popor”, unii ți-s deranjați. Foarte apropiată de unii pare a fi întocmai viziunea scriitorului romantic, izolat cu lunile prin păduri și printre ruine, ce-și lasă, o dată la zece ani, manuscrisul pe treptele vreunei mănăstiri și se ascunde din nou în desiș. Degeaba le explici că nu asta e calea, că poeții Evului Mediu săreau din cetate în cetate, că Dickens ținea spectacole de recitaluri literare, că în ziua de azi, dacă nu ești aproape de cititorii tai, ești mâncat. Că noi, aici, în Romania, nu avem agenți literari, iar editurile nu prea au timp & bani să-ți facă ție imagine. Și nu vorbim de încasări aici (cine a zis încasări? să iasă în față!), ci de a le arăta cititorilor că ei chiar contează, că e un sentiment minunat să știi că adorm cu cartea ta, că-și pierd vremea citind lumi imaginate de tine, când ar putea să se uite la un documentar, să mănânce o șaorma în oraș, să cumpere orice altă carte sau să facă sex. Ba nu, sexul e bun, lasă, la asta mai închidem un ochi (sau pe amândoi). A fi aproape de cititorii tăi nu e un gest egoist, nu despre tine e vorba aici, ci despre ei. În acele clipe, în care ei sunt în textul tău, tu nu ești singur. Și asta contează. Contează mult. Așa că, dacă pot, scriitorii ar trebui să iasă din casă, să citească, să răspundă la întrebări, să-și deschidă conturi peste tot pe net. Dacă sunt buni, se va vedea; dacă nu sunt buni, sincer, nu se va prea vedea. Iată paradox! Dacă nu pot, dacă nu e felul lor de a fi, atunci să nu o facă; lipsa de sinceritate s-ar scurge în literatura lor și ar dilua-o. S-ar simți. Literatura trebuie să fie densă, groasă, aproape inertă de sinceritate.
Și acum, întorcându-mă la semnul întrebării din titlu, zic să mergem în târg.
Ah, și încă ceva: suntem și noi în sfârșit pregătiți să plătim intrare la lecturi, au ba?
