Una dintre întrebările cu care se confruntă scriitorii este cea legată de potenţialul caracter autobiografic al operelor lor. Debutanţii se lovesc des de asta, întrebarea fiind o preferată a intervievatorilor în încercarea de a-i înţelege mai bine atât pe autor, cât şi opera acestuia. A trebuit şi eu să răspund la această întrebare de câteva ori. E de înţeles: protagonistul romanului meu este un tânăr scriitor care a studiat în străinătate, aşa ca mine; are doi fraţi mai mari, aşa ca mine. Dar aici se termină asemănările. Dacă la întrebarea este romanul tău autobiografic aş răspunde da, aş minţi. Dacă aş răspunde nu, mi s-ar reproşa că mint. Poate chiar fără să vreau. Orice operă literară este într-o oarecare măsură biografică, nu? Aşa se spune. Aşa că, vrând-nevrând, am început să mă gândesc la asta, să am îndoieli, să analizez – o eroare. Apoi mi-a trecut. Nu mă mai interesează. Dar, gândindu-mă la asta, mi-am dat seama cât de selectivi suntem în trierea amintirilor noastre, bagajul autobiografic al scriitorului.
Prietenii mei şi familia mea trec printr-o suită de sentimente, de la furie la deznădejde, când sunt confruntaţi cu memoria mea proastă. Nu ţin minte date de naştere, nume, nu pot reproduce şirul evenimentelor petrecute acum câteva zile. Multe din cărţile citite au dispărut din memoria mea, ţin minte doar parfumul lor, imaginea copertei, ideea, dar nu pot povesti acţiunea. Însă dacă încerc să-mi amintesc paşii mei prin şcoala numărul 12 din Braşov, unde am fost elev în clasele I-IV, pot reproduce fiecare metru ascuns al clădirii. Cobor cu ochii închişi în sala din beci, urc apoi în aripa dreapă a clădirii, în sala de tehnologie, văd tot, în detalii. Ţin minte curtea şcolii, mă văd ascunzându-mă în spatele sălii de sport, după gardul de beton, apoi mă zăresc pentru o clipă în vestiar, lemn, miros de transpiraţie şi de şosete, şi apoi iar fug către chioşcul din curte de unde îmi cumpăr Eugenii. Îmi amintesc cum mă ţineam de mână cu prietena mea de atunci şi cum îl păcăleam pe ţiganul clasei. Ea era mică şi frumoasă, el mânca mereu sandviş cu gem şi purta acelaşi pulover. E totul limpede, ca şi cum prin faţa ochilor mei nu au trecut 18-20 de ani de atunci.
Mă minunez cum mintea mea alege memoriile, le aşează în tăviţe şi mă invită să le reînviu. Dar cât de reale sunt amintirile mele, nu ştiu. Că a existat prietena mea ştiu sigur – de curând am auzit, după 12-13 ani, veşti despre ea: o tragedie. Dar de existenţa ţiganului am început să mă îndoiesc. Îl văd şi acum vizitându-mă în cartierul în care locuiam. Ne jucam împreună. Cum am ajuns să mă împrietenesc cu el? Unde a dispărut apoi aşa brusc?
Aşadar, mă întreb: cât de reale sunt amintirile noastre şi cât de veridică poate fi autobiografia ficţionalizată? Dacă mi-am inventat o bună parte din copilărie, cât de real e telefonul primit pe când aveam 11 ani şi care m-a transformat în cine sunt acum? Iar dacă nu e real, atunci o bună parte din mine nu îmi aparţine. Aşa că pun mâna pe pix şi scriu: Viaţa lui Flavius Ardelean. Roman.
