Numele meu este Radu Găvan şi inaugurez din acest număr rubrica Exorcizat.
Ce veţi găsi aici? Păi, în principal, reţete în cinci, zece, o sută, un milion de paşi despre cum să reuşeşti în afaceri, cum să slăbeşti cincizeci de kile în două zile, niscai scandaluri, poveşti de dragoste siropoase cu final de film american, sfaturi geniale despre cum să-ţi trăieşti viaţa şi alte înţelepciuni de genul acesta.
De fapt, nu. La dracu, NU!
Eu nu dau sfaturi. Mă depăşeşte. Cred că trebuie să fii ori prea înţelept, ori prea tâmpit ca să te apuci să dai sfaturi. Pentru chestii de genul celor de mai sus aveţi televizorul, internetul sau cărţile de profil. Folosiţi-le în exces cu cea mai mare încredere – vă vor oferi absolut tot ce doriţi fără să faceţi vreun pic de efort . Există un singur preţ – o lobotomie mare şi frumoasă.
Şi acum, că ne-am lămurit despre ce NU va conţine rubrica, să trecem la subiectul propriu-zis – violenţa şi limbajul vulgar/licenţios din cărţi. Citiţi, rogu-vă, pasajul de mai jos.
“Bethany încearcă să strige din nou, dar îşi pierde cunoştinţa şi nu reuşeşte să scoată decât un geamăt bleg. Eu profit de starea ei de neputinţă: îmi scot mănuşile, îi deschid gura cu forţa, iau foarfecile şi-i retez limba, pe care i-o trag cu uşurinţă afară din gură, de ajung să i-o ţin în palmă pe toată, caldă şi plină de sânge, parcă mult mai mică în palma mea decât mi se părea în gura ei, şi-o izbesc de perete, unde rămâne lipită o clipă, după care pică la podea, lăsând în urmă o pată şi făcând un pleosc anemic. Sângele se revarsa din gura ei şi iarăşi trebuie să-i ţin capul în sus, ca să nu se înece. În fine, o fut în gură şi, după ce ejaculez şi mă trag înapoi, îi mai dau o dată cu spray paralizant.”
Sunteţi şocaţi? Dezgustaţi? Îngroziţi? Ar trebui. Măcar un pic. Dacă nu, s-ar putea să aveţi o problemă cam nasoală. American Psycho, arhicunoscutul roman al lui Bret Easton Ellis, este una dintre cele mai violente cărţi pe care le-am citit în viaţa mea. Şi una dintre cele mai bune. O capodoperă întunecată şi violentă, îmbibată cu un umor negru irezistibil. Un atac dur la adresa unei societăţi consumeriste şi depersonalizate. Stilul lui B.E. Ellis este un exemplu de scriitură naturală, cursivă, lipsită de sforţări. Ellis a primit ameninţări cu moartea pentru cartea asta. Mi se pare normal, tâmpiţi există peste tot.
Folosesc acest exemplu teribil pentru a întreba – Există scuze pentru violenţa extremă în literatură? Eu cred că da, atâta timp cât avem de a face cu o carte bună. Există limite? De ce ar exista? Printre sute de citate există unul care spune totul – “Singura pornografie în artă e lipsa de talent.” Îi aparţine lui Eugen Lovinescu. Găsiţi citatul pe Facebook, lipit de o imagine şmecheră, numai bun de postat pe un timeline frumos colorat.
În ceea ce priveşte limbajul vulgar, există, după umila mea părere, două cazuri mari şi late – natural/integrat şi forţat/aberant. Exemplu – avem două domniţe sclifosite, parfumate, îmbrăcate numai în mătăsuri, care îşi beau ceaiul într-un salon dintr-un conac construit în secolul nouăsprezece. Şi una dintre ele îi spune celeilalte – Dă, fă şi mie ceaiu’ala, mânca-ţi-aş pizda ta! Acesta este un exemplu de limbaj vulgar care, în mod evident, nu-şi găseşte de nici o culoare locul în poveste. Dacă înlocuim însă cele două doamne cu doi beţivi vai mama lor, aflaţi în cea mai naşparlie bodegă din Cotarlele, nu ar trebui să ne mire prea tare dacă unul dintre ei ar zice ceva de genul – Băi, Costică, da bă’ şi tu o vodcă’n pula mea!, aşa cum nici nu am putea pretinde ca respectivul Costică să-i răspundă – Dragul meu Antoniu Vasilică Popovicius, te poftesc să nu mi te adresezi cu aşa cuvinte de ocară, căci sentimentele-mi rănite sunt de ale tale vorbe grosolane! Bine, acum trebuie să recunosc că ăsta e un exemplu cam exagerat – nici dracu’ nu vorbeşte aşa, darămite un beţiv într-o bombă.
Ideea e că nu ar trebui să leşinăm la prima pulă citită, dacă respectiva pulă îşi are locul acolo, pe pagină. Trainspotting este cel mai bun exemplu pe care îl ştiu. Ăia-s nişte drogaţi şi la fiecare trei vorbe mai bagă câte un pula mea. Legitim? Eu zic că da. Îmi place chestia asta? Nu neapărat, dar aşa sunt ei, bagabonţi care ies din carte şi se uită chiondorâş la tine, iar tu le simţi privirea şi le auzi vorbele şi eşti acolo cu ei. Îi înţelegi. Sunt oameni, nu personaje de carton fără personalitate.
Cam asta a fost pentru prima ediţie. Şi până la urmă despre ce este Exorcizat?
Vă spun data viitoare, promit.
