Unul din lucrurile cele mai lipsite de bun simţ e să spui despre un om talentat că e urât. Urât e criminalul mutilat de propriile fapte, urâţi sunt calomniatorii şi răzbunătorii. Dar despre Nicolas Cage nu se poate afirma că e urât, chiar dacă listele cu cei mai grozavi sau mai sexy bărbaţi îl evită. Pe dinafară, e măsliniu şi are ochi albaştri, frunte înaltă şi părul dat pe spate. Pe dinăuntru, nu ştiu cum e şi nici nu dau crezare celor aflate din surse diverse, mai ales virtuale. Aşa că îmi iau libertatea să bănuiesc ce fel de fiinţă sălăşluieşte în spatele zecilor de roluri interpretate de el până acum (n-a fost unul care să nu-mi placă).
Nicolas Cage, actorul cu figură unică, nu e frumos ca Johnny Depp, dar e printre puţinii despre care merită cu adevărat să se spună că are charismă. Când râde în hohote, ai impresia că în clipa următoare va izbucni în lacrimi, chiar fără motiv. Când plânge, e posibil să-l apuce imediat un râs vindecător. E un clovn, dar nu luaţi acest cuvânt în sens peiorativ; nu plânge din cauză că l-a îmbrâncit un maimuţoi în rochiţă cu volane, ci pentru că nu e lăsat să cânte. E un cameleon – dar nu aşa trebuie să fie orice actor? – şi şi-a schimbat deja de şaizeci de ori culoarea pielii: scenarist căzut pradă alcoolismului (Leaving Las Vegas – Oscarul pentru cel mai bun actor), detectiv (8 mm, The Wicker Man), hoţ de maşini (Gone in 60 seconds), magician (Next), profesor universitar (Knowing), tâlhar (Amos & Andrew), înger păzitor (City of Angels), istoric (National Treasure). Şi câte şi mai câte roluri n-a jucat Nicolas Cage… E răţuşca cea urâtă devenită lebădă. Iar judecând după stilul de interpretare, acel „Nouveau Shamanic”, cum îl numeşte chiar el, nu consider că s-ar asemăna cu niciun alt actor şi nici un echivalent feminin nu i-am găsit încă.
Vă îmbii la discuţii cu trei thrillere: două science-fiction „pur sânge”, Next (2007) şi Knowing (2009), şi unu, Season of the Witch (2011), pe care stau în cumpănă dacă să-l categorisesc drept „sword and sorcery” sau fantasy. De ce „sword and sorcery”? Pentru că totul porneşte de la „sword”, sabia cruciatului Behmen de Bleibruk, care, în delirul unei bătălii împotriva duşmanilor Bisericii, omoară o femeie nevinovată. Iar „sorcery”, vrăjitorie, pentru că sarcina lui Behmen şi a camaradului său, Felson, e să ducă o presupusă vrăjitoare la o mănăstire. „Îndoieşte-te, cruciatule”, ne îndemna Artur Lundkvist cu nişte ani în urmă, aşa că Behmen începe să se îndoiască de justeţea faptelor sale de cruciat şi hotărăşte, împreună cu Felson, că din clipa aceea îl va sluji doar pe Dumnezeu, care nu porunceşte crime. Behmen şi Felson alcătuiesc perechea-simbol de personaje dramatice cu înclinaţie nativă spre sacrificiu, cu traiectorie cunoscută şi destinaţie sigură: moartea. Cei doi respiră – şi inspiră! – încredere şi siguranţă, iar filmul susţine un clişeu pe care îl ştim de la facerea lumii, „credem ceea ce vrem să credem”, rostit chiar de fata bănuită de vrăjitorie. De o presupusă vrăjitoare care „vede slăbiciunile din inimile noastre, iar ceea ce vede foloseşte împotriva noastră.”
Puţin exagerată poate să fie indiferenţa totală a celor doi faţă de soarta care-i paşte dacă refuză s-o ducă pe vrăjitoare la mănăstire: cruciaţii dezertori sunt spânzuraţi, arşi sau amândouă, iar lor le arde – premonitoriu, poate! – de glume: „Ce miroase-aşa de urât?” întreabă Felson nevinovat, strâmbând din nas. „Tu”, răspunde Behmen. Umorul condamnatului la moarte. N-am fost în situaţia de a-mi aştepta sfârşitul, dar mă tem că atitudinea aceasta de „mi se rupe” înainte de a şti că vei da colţul e prefăcută şi caraghioasă, e un râs isteric, ipocrit. Nici acceptarea morţii cu demnitate nu e o reacţie naturală; din acest motiv, l-am dispreţuit pe blegul ciobanul mioritic de la prima lectură.
Next a primit recenzii negative. Am încercat să înţeleg de ce, dar poate că sunt prea influenţată de jocul lui Cage ca să-mi dau seama ce scârţâie în film. Pe de altă parte, oricât de tare ar scârţâi, mie tot îmi va plăcea. În primul rând, pentru că e science-fiction, în al doilea, pentru că e extrem de credibil. Sunt mulţi cei care se gândesc, din senin, la o persoană pe care n-au mai văzut-o de mult, iar peste o zi-două, se întâlnesc cu ea. Aşa stând lucrurile şi ştiind că fiinţa umană evoluează, totuşi, şi în plan mental, nu doar la nivel burdihan, mi se pare cel puţin verosimil să existe o persoană care vede cu două minute înainte în viitor. Cris Johnson merge de două ori pe zi în acelaşi bistrou, convins că o va întâlni pe fata din viziunea lui. E un gest de o duioşie italiană, pe care o simţi numai după ce vezi filmul a doua oară, când deja ştii că eroul poate afla şi ce consecinţe au faptele lui asupra viitorului. Cage ar fi un Romeo excelent, dacă i s-ar fi găsi o Julietă pe potrivă.
La începutul filmului Knowing, profesorul Jonathan Koestler vorbeşte cu studenţii despre întâmplare şi determinism. În Next, e mai mult întâmplare, în Knowing, mai mult determinism. Eu nu prea agreez ideile americanilor, dar cea cu capsula timpului îngropată de nişte elevi şi dezgropată de alţii, dar peste cincizeci de ani, nu e rea deloc. Şi-mi plac şi copiii tulburaţi, ca Lucinda Embry din acest film, Carrie a lui Stephen King sau Wednesday Addams, pe care de-a dreptul o ador.
Până la urmă, răsucind faptele, poate cu rea intenţie, şi determinismul e o întâmplare, spun eu, o persoană care nu se împacă deloc cu ameţitoarele concepte ale ştiinţelor aşa-zis exacte, dar nici cu cele filozofice, prea sforăitoare. „Shit just happens”, conchide, în ton cu mine, profesorul Koestler la sfârşitul orei sale. Adicătelea beleaua pică din cer. Din cer, că de unde altundeva, pică şi nava care-i aduce la noi pe nişte indivizi pe care, iniţial, i-am asemănat cu observatorii din Fringe. Ei însă nu sunt decât nişte extratereştri salvatori ai omenirii. În final, vedem şi ce înfăţişare au: cea clasică şi benignă a vizitatorilor paşnici din alte lumi, goi, înalţi, slabi, cu capete ovale, transparenţi etc. Finalul e greşeala majoră din Knowing, un film care porneşte de la realitate şi duce la science-fiction. A primit recenzii mixte, deşi e mai forţat şi mai exagerat decât Next, care e science-fiction de la cap la coadă, însă a fost cotat predominant negativ de critică. Nişte neaveniţi, criticii ăştia… Knowing începe foarte bine şi merge tot aşa până pe la jumătate, când, dacă te pricepi la SF, începi să-ţi dai seama cum se va termina povestea. Şi să faci legătura cu filme asemănătoare, de exemplu, Invasion, cu Luke Perry, în care apar şi extratereştri, şi pietre, numai că acolo ei sunt răi, iar pietrele, atinse, declanşează un virus până atunci latent în oameni. În concluzie, Knowing e şi o reuşită, şi un eşec. (Are un titlu excelent, la fel ca Unknown, cu Liam Neeson. Verbul „to know” poartă conotaţii fascinante în engleză. Mare păcat că traducerea titlului Knowing în limba română, Numere fatale, gândită numai ca să atragă masele amatoare de apocalipsă, sună ca un răcnet fals.) Şi, bineînţeles, îl are pe Nicolas Cage, încă o dată actorul ideal, de data asta în rol de profesor superinteligent şi tată văduv. Are acelaşi comportament de obsedat ca Richard Dreyfuss, alias Roy Neary din Close Encounters of the Third Kind, care sculptează în pireul de cartofi. Păcat că Koestler rosteşte întrebarea stupidă „şi cum o să împiedic eu sfârşitul lumii?”, de care nu cred că e vinovat el, ci scenaristul căruia nu i-a dat nimeni peste mână când a scris-o. Şi avem şi o frază-clişeu: „vedem ceea ce vrem să vedem”, perechea celei cu crezutul din Season of the Witch. Se vede că nu se poate fără dânsele, clişeele.
Behmen e un reprezentat credibil al epocii cruciadelor. Cris Johnson şi Jonathan Koestler trăiesc, gândesc şi greşesc ca noi. Verosimilul, în cazul lor, vine, înainte de toate, din privirea blajină, dar elocventă a lui Nicolas Cage, din sinceritatea cu care se frământă şi suferă acest actor. Despre cât de bun e în roluri negative, am să vă povestesc cu altă ocazie. S-ar putea ca ele să fie argumente şi mai solide pentru afirmaţiile de la începutul articolului meu.
O adaugare daca-mi permiteti, Cage a fost un Romeo excelent pentru Cher in Moonstruck (1987).
In rest tind sa fiu de acord si cu dvs. si cu criticii: Cage joaca bine si foarte bine dar filmele sunt in general proaste spre foarte proaste.