„I-am smuls călăului masca. Faţa lui era plină de lacrimi.”
Capitolul 1
― Grăbeşte-te, Frate! Porţile încep să se deschidă, limitele impuse cedează. Trebuie să opreşti asta, altfel…
― Altfel o să sfârşim în mâinile celui Întunecat, ştiu. Iadul va cuceri Raiul şi toată Creaţia va sfârşi scăldată în întuneric şi sânge.
Mi-am şters sângele de pe obraz şi m-am întors spre el. Chipul lui era îngrijorat şi îmi dădeam seama că mă privea cu o atenţie nedisimulată, încercând să mă convingă de gravitatea situaţiei. Pentru o clipă mi-aş fi dorit să înţeleagă că nu este nevoie.
― Tu eşti cel mai înzestrat, de asta a decis să te trimită pe tine. Trebuie să pleci acum, ştii ce trebuie să faci, completă Mihail pe un ton blând, ca şi cum asta ar fi compensat monstruozitatea ce avea să urmeze.
― Pentru asta am fost creaţi? l-am întrebat privindu-l în ochii verzi, limpezi. Ca să ucidem fie ei şi demoni?
― E necesar, ştii doar că Îl slujim fără să îi punem la îndoială motivele.
― De ce trebuie să ne sacrificăm noi ca să îi omorâm pe ei, când El ar putea să îi facă să dispară într-o secundă? E atotputernic şi totuşi ne trimite pe noi să coborâm în cele mai adânci cercuri ale Iadului ca să îi doborâm, în loc să păzim Porţile şi Raiul.
― E război, Ariel. În război trebuie să ucizi pentru ca Binele să dăinuiască, trebuie să lupţi.
― Am fost creaţi să propovăduim Iubirea, să îl slujim pe El, nu să îi ucidem pe cei care odată ne-au fost fraţi.
― Aşa Îl vei sluji, aşa îi vei apăra pe oameni, adăugă el atât de blând, încât n-am mai reuşit să rostesc nimic care să îl contrazică.
Mă săturasem să ucid, să vânez, mă simţeam asemeni unui criminal, deşi îi ţineam piept Răului. Atâta vreme cât demonii cu care luptam ajungeau să sângereze, să sufere şi în final, să moară sub ochii mei, nu puteam crede că asta era Dreptatea Supremă. Am oftat şi am urcat o treaptă de pe scara de marmură, apropiindu-mă de Mihail.
― Ce trebuie să fac? am întrebat, aşteptându-mă la ce era mai rău.
― Al nouălea cerc, cel mai adânc cerc, cel mai puternic demon pe care l-am întâlnit. S-ar putea să fie dintre cei Originari. El l-a ucis pe Uriel, dar nu în luptă. E atât de puternic, încât luptele şi vărsările de sânge i se par anoste. Nu îi pasă de nimic din jurul său, ori cel puţin asta dă de înţeles. Când l-a atacat Uriel, stătea singur într-o criptă. A refuzat Lumina, urmarea poţi să ţi-o imaginezi.
Am dat din cap, cuprins de o tristeţe fără limite. Toţi refuzau Lumina, ba chiar o făceau cu o îndârjire şi o ură… diavolească. Asta era din cauză că nu o cunoşteau, dar cum rămânea cu cei Originari? Iniţial, Lucifer îi ucisese pe cei mai puternici, iar pe restul îi trimisese pe Pământ, ca să aibă siguranţa că nu se vor întoarce. Am oftat adânc, fără să îmi dau seama, până când mâna lui mi-a atins uşor umărul. Pe chipul lui se citea o blândeţe nemărginită.
― Ai grijă, prietene, a rostit ca rămas bun, lăsând ca sunetele să rezoneze în mine, în vreme ce lumina lui se împrăştia în jurul meu precum un scut protector. Am simţit-o pătrunzând în mine, unindu-se cu lumina mea şi întărindu-mă pentru ce avea să urmeze.
*
Ajuns la porţile Iadului, le-am deschis cu uşurinţă, având Lumina de partea mea. Poate reuşisem să fac acest gest atât de firesc şi datorită faptului că eram cel mai înzestrat dintre arhangheli.
Imediat m-am simţit înconjurat de întuneric, nu complet vulnerabil, însă hăituit de o răutate sadică, perfidă. Drumul spre cripta de care îmi vorbise Mihail s-a dovedit a fi mai lung decât credeam şi am fost nevoit să ucid mai mulţi demoni până să ajung acolo. Cu cât Răul din jur era mai mare şi totul căpăta o penumbră a pericolului, Lumina mea creştea, puterile mele fiind complementare cu cele ale lui.
Nu a mai durat mult şi l-am găsit. Puteam să-l percep, pentru că aura sa înspăimântătoare se întindea peste tot, ţinând la distanţă oaspeţii nedoriţi, fie ei şi demoni din cele mai adânci cercuri. Nu aş fi crezut că era un singuratic, dată fiind puterea pe care o deţinea.
Mi-am ţinut respiraţia pentru o clipă şi-am păşit prin întunericul dens, care mă apăsa din toate părţile şi încerca parcă să pătrundă în mine, să muşte din fiinţa mea.
În faţa mea se afla o biserică înaltă, ce părea în ruine. Senzaţia sinistră care m-a traversat în acel moment m-a făcut să mă întreb ce căuta o construcţie a Domnului, în mijlocul Iadului, în cel mai adânc şi întunecat cerc al demonilor.
Cu cât puterea lui se percepea mai acut, cu atât Lumina mea se întărea, topind întunericul din jurul ei. Acum, forţa mea divină era palpabilă înăuntrul meu, precum un miez de substanţă.
Am păşit în biserică şi am aşteptat vigilent ca el să încerce să mă doboare. În schimb, nu m-a izbit decât o linişte deplină, care îmi zgâria timpanele. Ştiam că mă observa. Era imposibil pentru el să nu simtă un duşman atât de puternic, însă nu înţelegeam de ce nu reacţiona. Poate pentru că aştepta să îl atac eu înainte. Îi simţeam întunericul din ce în ce mai apăsător, era Răul în cea mai pură esenţă.
Sala uriaşă era goală, ori cel puţin astfel o văzusem eu. Numai după o analiză mai atentă am descoperit calea către criptă. Am coborât treptele şi înăuntru se aflau un mormânt neîngrijit şi o cruce.
Distanţa până acolo am parcurs-o încet, prevăzător, fără ca sentimentul de teamă să mă copleşească. În momentul în care am ajuns în dreptul crucii, l-am observat pe demon stând rezemat de ea, cu picioarele înainte, pe cele două trepte, într-o postură mai mult decât relaxată. Părea distins, atât de elegant şi diferit faţă de ceilalţi. L-am privit cu atenţie şi mi-am dat seama că ţinea ochii închişi, iar chipul îi era luminat de un zâmbet uşor ironic, uşor amuzat şi oarecum visător. Era atât de tânăr, atât de copil, încât pentru o clipă m-am întrebat dacă într-adevăr el era cel pe care îl căutam. Însă puterea imensă ce radia dinspre el nu lăsa loc de îndoială.
Cumva, am observat chipul său ce părea senin, frumos chiar, atât de diferit faţă de acei demoni care se lăsau măcinaţi de Rău. În clipa următoare ochii lui s-au deschis uşor, leneşi, ca şi cum ar fi ascultat gândurile ce îmi treceau prin minte şi i-aş fi stârnit interesul. Privirea sa m-a străpuns, cu o putere căreia nici eu nu i-am putut rezista. Ba chiar m-am surprins răspunzându-i cu aceeaşi intensitate, cu aceeaşi fascinaţie. Ochii lui erau albaştri, un albastru metalic, rece, care paraliza. Încadraţi de gene lungi, răsucite şi negre, te împingeau în abisul colorat şi îşi dezlănţuiau întreaga putere devastatoare doar deschizându-se.
Şi-a lăsat privirea în jos şi am zărit ceva negru, strălucitor între degetele sale lungi, fine, însă cu greu aş fi putut să-mi dau seama ce era.
― Nu am înţeles niciodată… a spus el ca din senin, neterminând fraza, şi a dat drumul la ceea ce părea a fi un şirag de mătănii, privindu-le cum se destramă şi se risipesc, căzând în salturi pe treptele de piatră.
― … de ce unii spun atât de multe rugăciuni, a continuat el privind lumina captivă în biluţele negre. Mătănii negre… din sticlă, nu mai văzusem aşa ceva până atunci.
Am deschis gura, uimit, însă nu am apucat să rostesc nici un cuvânt. L-am văzut desprinzându-se uşor de jos şi în clipa următoare era în faţa mea, privindu-mă, studiindu-mă ca pe un exponat valoros de muzeu. Chipul lui era atât de calm şi de senin, iar zâmbetul lui trăda satisfacţia unui copil, puţin diabolic, ce-i drept.
― Cine eşti tu? m-a întrebat accentuând ultimul cuvânt într-un fel care aproape m-a făcut să mă tem. Ce cauţi aici?
Vocea sa, incredibil de blândă, calmă şi seducătoare părea să fie cea mai frumoasă pe care o auzisem vreodată, una de înger, nu de demon. Cum era posibil?
― Ştii ce caut aici, i-am răspuns fără să îmi desprind privirea de la ochii săi mari, în care nu găseam, uimitor, nicio urmă de ură sau răutatea inconştientă, animalică pe care o vedeam la ceilalţi. Distingeam totuşi o tristeţe fără margini, o durere şi o furie care păreau un vulcan veşnic nestins înăuntrul lui.
― Ah, să înţeleg că şi tu eşti aici ca să îmi ţii predici, rosti el râzând. Se întorsese cu spatele la mine şi reuşisem cumva să-mi dau seama că încerca să îşi controleze furia, să o manipuleze.
Undeva, în faţa lui, crucea veche de piatră trosni puternic şi crăpă cu viteză, de sus până jos. Câteva pietre căzură pe podeaua de marmură, răsunând cu ecouri largi, însă ea tot nu se prăbuşi.
― V-am trimis un mesaj prin care vă explicam foarte clar că nu vreau Lumina, rosti uşor supărat, întorcându-se spre mine.
― Dacă moartea mesagerului poate fi considerată un mesaj, i-am răspuns înfruntându-l.
Pentru o clipă mi s-a părut că faţa sa era invadată de o surpriză, pe care însă şi-a ascuns-o repede, lăsând în urmă o încruntare şi un murmur indescifrabil.
― Nu e vina mea că nu a ajuns înapoi în siguranţă. Eu nu l-am omorât, însă, după cum ştii, mai sunt şi alţii ca mine pe aici.
― Tu l-ai omorât!
― Nu.
― Nu era o întrebare, am răspuns acid. Nu te poţi încrede în cuvântul unui demon, eu ştiu că tu ai făcut-o.
― Cine eşti? m-a întrebat din nou, de data asta pe un ton atât de jos, atât de profund, încât suna aproape ca o comandă. Văzând că nu răspund, s-a apropiat de mine, uşor ameninţător. Mâna mea s-a încleştat pe mânerul sabiei.
― Numele meu este Samael, a rostit calm, punându-şi mâna peste a mea.
M-a privit drept în ochi pentru o clipă, căutând ceva acolo, apoi a oftat şi s-a depărtat cu un gest afectat. Numele lui a răsunat în mine şi, când am realizat ce însemna, am scos sabia din teacă instinctiv.
Samael, cel mai puternic dintre demoni, cel care îi ucisese pe cei Originari, cel care îngrozise tot Iadul şi îl îngenunchease. Cum putea o fiinţă aşa desăvârşită, perfectă, să fie opera Diavolului? Părea cel mai frumos dintre îngeri, în niciun caz un demon.
― Presupun că nu mai are rost să îmi numesc Rangul. Acum, spune-mi. Cine eşti?
― Te îndrepţi spre Lumină? l-am întrebat pregătindu-mă să sfârşesc totul. Numele meu era ultimul lucru pe care avea să-l afle, mai degrabă trebuia să mor decât să descopere asta. Şi totuşi, el nu se temuse să îl spună pe al lui, atât de sigur pe el…
― Arhanghelule, spune-mi cine eşti şi îţi voi răspunde şi eu. Era o vorbă în lumea oamenilor care spunea: „Niciodată să nu faci târg cu diavolul”. Eu am încălcat-o dinainte să devin unul.
― Ariel, am şoptit fără să realizez ce făceam.
― Ah, da, trebuia să îmi dau seama. Se spune că eşti cel mai puternic. Atât de puternic, încât ai putea să mă ucizi chiar şi pe mine, râse el privindu-mă cu atenţie. Mi s-a părut că albastrul din ochii lui începea să se întunece, iar puterea lui să mă înconjoare oarecum violentă. I-am înfruntat surâsul arogant cu o siguranţă de sine şi un calm atipice mie în situaţii ca aceasta. Ochii lui deveneau din ce în ce mai negri şi mi-am dat seama că în curând ce era mai rău avea să înceapă. Părea nervos, probabil îl iritam.
― Căieşte-te, i-am spus ca şi cum i-aş fi dat un ordin.
S-a încruntat uşor şi s-a repezit către mine aşa cu o iuţeală, încât nu am simţit decât contactul cu peretele rece care s-a zguduit în urma loviturii. Mâna lui era încleştată în jurul gâtului meu, iar cealaltă îmi ţintuia sabia.
― Începi să prinzi curaj. Aş prefera să ţii asta departe. Cât despre oferta ta, nu te mai obosi, mi-am câştigat libertatea aici, nu mă tentează o eternitate ca sclav printre voi.
Mă aşteptasem să înceapă să urle şi să mă jignească, să înjure şi să folosească cele mai profane cuvinte la adresa mea şi a Tatălui, însă nu a făcut-o. Chiar şi tonul pe care l-a folosit era unul foarte calm, politicos, deşi extrem de ameninţător. Nu era deloc precum ceilalţi. Cumva, mă dureau vorbele lui şi undeva înăuntrul meu devenea din ce în ce mai greu să îl ucid.
― Îl urăsc pe Dumnezeul tău, a şoptit el lăsând furia să îi fulgere privirea într-un mod indescifrabil. Eu nu am avut posibilitatea de a alege când am fost creat, de ce aş vrea să o fac acum? Să aleg ce? Pacea, fericirea eternă? De-asta ai venit tu să mă omori? Am văzut îngeri omorându-se între ei, pacea şi fericirea nu mai există nici în Rai. Noi am cucerit totul! De ce m-aş căi?
Întrebările lui se rostogoleau în mintea mea şi fiecare cuvânt al său însemna o doză în plus de disperare şi durere. Mă simţeam redus la tăcere, nu puteam face nimic. Nu-mi rămânea acum decât să îl ucid sau să mor încercând să o fac, deşi era ultimul lucru pe care mi-l doream.
*
― Nu vreau Lumina. Nu am fost creat să fiu sclav. Cum puteţi să rezistaţi o eternitate aşa? Nu vrei să ucizi, însa de fiecare dată te întorci mai slab, mai îndurerat, şi ce face Dumnezeul tău? Nimic! Încearcă să îndeplineşti ceva fără acordul Lui şi vezi ce o să se întâmple. Ăsta e Raiul, asta e perfecţiunea?
― Nu cunoşti Lumina, însa odată ce vei scăpa de negura care te orbeşte…
― Opreşte-te, acelaşi lucru mi l-a spus şi celălalt, învăţaţi astea ca pe discursuri?
― Nu trebuia să îl ucizi.
― Nici nu am făcut-o, a strigat el enervat. Închisese ochii şi îi deschisese. Albastrul era din nou acolo, pur, netulburat.
― Atunci, de ce rămăşiţele lui sunt…
― Dacă aş fi făcut-o eu, nu ar mai fi rămas nimic din el! De asta te-a trimis El după mine? Dacă e aşa puternic înseamnă că ştie adevărul.
― Sunt aici pentru tine. Îţi acord o ultimă şansă, l-am întrerupt eu.
― O singură dată, fă ceva interzis, să vezi ce se va întâmpla. Tu eşti cel orbit, mi-a spus el blând, ca unui copil neştiutor.
Am dat din cap în semn de refuz şi în secunda următoare eram ţintuit între peretele de marmură şi trupul lui, care îmi trimitea senzaţii electrice pe piele. Ochii lui albaştri m-au privit o clipă, curioşi, iar apoi i-am văzut chipul apropiindu-se de al meu. I-am închis pe ai mei, speriat de ce urma să se întâmple.
― Spune-mi, ce porunci mai erau, îmi şopti la ureche. Nu mi-o amintesc decât pe asta: „să nu fii desfrânat”.
― Lasă-mă! am urlat, simţind cum strânsoarea din jurul meu se întărea. Degetele sale mi-au mângâiat obrazul, lăsând în urmă o senzaţie ciudată de căldură. Inima aproape mi-a luat-o la goană. Pentru o clipă l-am privit şi mintea nu putea să-mi funcţioneze, gândind doar câteva cuvinte prosteşti: „Doamne, cât e de frumos”.
A râs, un râs care mi-a invadat urechile şi mi-a făcut încă o dată inima să îmi bubuie zgomotos. Emoţia pe care o simţeam era dincolo de puterea mea de înţelegere, însă conştientizam că nu mă puteam sustrage dorinţei de a prelungi agonia încă un pic, de a gusta din perfecţiunea întruchipată în faţa mea. Vocea sa cristalină îmi răsuna în urechi. Fără să înţeleg ce spunea, buzele sale reci s-au lipit de ale mele într-un sărut calm, dulce, care mi-a tăiat orice dorinţă de a lupta sau a mă împotrivi. O parte din mine care părea departe, adânc îngropată urla disperată cuvinte precum „murdar”, „profan”, însă nu înţelegeam ce însemnau. M-am agăţat uşor de el, căutând să respir, în vreme ce buzele mele se mişcau instinctiv cu ale lui, analizând fiecare senzaţie, prelungind-o ca un delir delicios, necunoscut până atunci.
Am simţit un zâmbet uşor arcuindu-se pe buzele lui şi într-o străfulgerare de luciditate, am explodat pentru prima oară, lăsând Puterea să respire prin mine. El a fost izbit de-un val de putere care l-a aruncat peste crucea de piatră, făcându-l să se prăbuşească odată cu ea. Nu a părut uimit, ci mai degrabă satisfăcut, căci mi-a zâmbit arogant, în vreme ce îşi ştergea firişorul de sânge care îi aluneca uşor pe bărbie. S-a ridicat cu acelaşi aer elegant şi m-a privit cu un amestec dureros de furie, putere şi… dorinţă. Mă învinovăţeam în gând că nu puteam să acţionez, că stăteam pur şi simplu acolo şi nu puteam să îl ucid. Mă simţeam slab, neputincios, exact cum urmărise el. Inima îmi bătea nebuneşte, dezolată, înfierbântată. Mi se părea că înăuntrul meu se înălţa o întreagă simfonie a sângelui care îi cânta numele.
― Ce mi-ai făcut? am urlat disperat, părând un copil căruia i se furase jucăria.
― Absolut nimic, a rostit, perfect calm şi satisfăcut. Hei, nu e ca şi cum aş fi încălcat vreo lege… cel puţin nu a mea, adăugă rânjind diabolic. Cum putea să fie atât de frumos cu zâmbetul acela demonic pe chip?
― Pun pariu că e primul tău sărut, Arhanghelule, adăugă el arogant. Ce ar zice Dumnezeul tău dacă ar afla că primul tău sărut a fost cu un Demon ca mine? O să ţii minte întreaga existenţă momentul ăsta.
Se terminase. Era momentul să renunţ la slăbiciuni şi să-mi îndeplinesc misiunea. Am strâns sabia în mână şi m-am îndreptat către el.
― In Nomini Patri, Et Fili, Spiritus Sancti…
― Nu îmi e frică de tine! a urlat râzând sălbatic, un râset plin de teamă şi disperare. Lumina începea să îl îngenuncheze, împovărându-l, comportându-se ca cel mai groaznic blestem pentru sufletul său negru. Şi totuşi, nu urla de durere… era primul.
― Ultima şansă, am rostit eu cu speranţă. Căieşte-te.
― Crezi că mă poţi omorî aşa uşor? Nimeni nu a reuşit până acum, niciun înger sau demon!
― … Defende nos in proelio…
Am închis ochii, ignorând durerea din ochii lui albaştri, şi am lăsat sabia să cadă peste gâtul lui acoperit de părul lung şi negru. Am murmurat două cuvinte, prin care îmi ceream iertare pentru ce făceam, lăsând durerea să iasă la suprafaţă. Am simţit lacrimile rostogolindu-mi-se pe obraji.
Sabia mea s-a oprit brusc, iar când am deschis ochii am văzut că mâna lui era încleştată pe lamă. Sângele se scurgea uşor, picurând pe marmura albă cu ecouri slabe. Chipul său, atât de frumos, era împietrit de teamă, iar ochii îi erau iar negri. Îşi folosea ultimele puteri. Tremura tot şi părea atât de palid şi de lipsit de apărare, încât m-am simţit iarăşi ca un criminal.
A tras de sabie cu putere şi a înfipt-o în piatră, apoi s-a sprijinit de ea ca să se ridice. Deşi rănit, părea că îşi recăpăta puterile ca şi cum Lumina mea ar fi slăbit.
― Nu vreau să ne luptăm, Arhanghelule. Şi nici tu nu vrei asta, mi-a spus folosindu-se de o ceaţă neagră şi densă ca să se facă nevăzut. Întoarce-te acasă, nu mai ai nimic de făcut aici.
Am rămas acolo, privind în gol, înmărmurit. Altul m-ar fi ucis dacă ar fi văzut vreun licăr de slăbiciune, însă el nici nu încercase. Ştiam însă că nu mai era nimic de făcut. Nu l-am mai căutat, am ieşit din criptă, dorindu-mi să plec cât mai repede de acolo. Răutatea mă orbea, mă întemniţa. Eram aproape de Porţi când l-am simţit brusc, lângă de mine, atât de puternic şi furios.
Întunericul se strângea în jurul meu precum o pătură lichidă, densă, deşi ar fi trebuit să se risipească, fiind în preajma Porţilor. Senzaţia era din ce în ce mai acută, mai variată şi în ea reuşeam să disting răutatea animalică, tipică demonilor. Atunci mi-am dat seama că erau mai mulţi. Am grăbit pasul spre trecătoarea dintre ultimele Cadrane, încercând să rămân calm.
― Întoarce-te acum. A rostit cuvintele, accentuându-le pe fiecare în parte pe tonul său enervant de calm, lăsându-le să vibreze înăuntrul meu cu o forţă distinctă şi întunecată.
În spatele lor puteam citi enervarea, dar nu ştiam dacă era îndreptată împotriva mea. Pentru o clipă am rămas ţintuit pe loc, apoi, instinctiv, mi-am reluat pasul, încercând să nu îl las să mă influenţeze cumva ori să mă sperie.
― Nu fi prost! a urlat în capul meu de parcă faptul că mă avântam într-o capcană l-ar fi afectat în vreun fel.
M-am oprit iar, încercând să îmi dau seama care era situaţia, însă era mult prea târziu. Întunericul se agăţa de mine, încerca să răpună Lumina. I-am simţit; un grup de patru demoni, din cei mai puternici, răsfiraţi în jurul meu la distanţe considerabile. Deşi nu îi puteam vedea încă, simţeam ura ţâşnind din ochii lor ca nişte săgeţi otrăvite, străpungându-mă. După câteva clipe, am auzit fiecare voce, distinct, murmurând cele mai profane cuvinte, cele mai grele blesteme la adresa mea şi a Celui care mă trimisese. Îi simţeam strângând cercul în jurul meu, apropiindu-se ca nişte bestii înfometate. I-am ignorat şi curând, vocile au încetat în faţa rugăciunilor mele şoptite uşor, precum o adiere de vânt.
L-am zărit dintr-odată deasupra mea, dezlănţuindu-şi întreaga putere, îndreptându-se spre mine cu o privire impenetrabilă, cu chipul îngheţat în aceeaşi expresie incredibil de frumoasă. Ochii lui albaştri fulgerau de mânie. Am scos sabia, însă el era mult prea rapid. M-a izbit de stânca din spatele meu, lovind unul dintre demonii aflaţi în calea noastră. S-a postat în faţa mea, ţinându-mă în continuare lipit de acea rocă rece. Părul său lung se răsfira în plete bogate pe spate, contrastând cu cămaşa albă de pe trupul său. Ceilalţi s-au apropiat din nou, privindu-l cu un amestec de teamă şi totuşi sfidători, acelaşi aer arogant pe care îl întâlnisem la toţi cei pe care îi omorâsem. L-am văzut izbucnind, învăluit de ceaţa neagră care-l înconjura, cuprinzându-mă apoi pe mine. Ce a urmat îmi e neclar, tot ce-mi aduc aminte este că după câteva momente unul dintre ei s-a repezit către mine, în timp ce el îl ţintuia pe altul de gât, iar ceilalţi se pregăteau să atace. Am ridicat sabia şi am lovit. M-am lăsat pe spate, izbindu-mă puternic de stâncă. Atunci când am deschis ochii, ceaţa dispăruse, lăsând în urmă un miros dulceag de sânge. Întorcându-se spre mine, chipul lui mi-a părut contorsionat de durere. Sabia mea îl străpunsese şi pe el când îl înjunghiasem pe demonul acela.
A căzut în genunchi, ţinându-se cu mâna de umăr, în vreme ce roba i se colora în roşu, un roşu închis care se întindea precum o floare pe haină. M-am repezit spre el, sprijinindu-l înainte să se prăbuşească. Ceea ce am văzut în ochii lui m-a străpuns, mi-a sfâşiat inima, umplându-mă de o durere insuportabilă. Teama şi suferinţa se amestecau într-un dans sălbatic, un ritual înspăimântător.
― Acum ştii cine ţi-a ucis prietenul, a rostit el, străduindu-se să se ridice.
Ochii lui erau negri, un negru adânc, care mă îngheţa, mă chinuia. S-a apropiat de mine şi mi-a pus o mână pe piept, în timp ce inima mea bătea nebuneşte.
― Pleacă! a strigat către mine. Pleacă de aici!
Am dat din cap în semn că nu. Nu puteam să fac asta, însă ochii săi au devenit ameninţători. Mâna lui m-a împins şi totuşi puterea sa nemărginită nu m-a rănit, ci m-a proiectat în gol. În curând, Porţile s-au deschis în faţa mea, forţându-mă să ies din Iad.
Capitolul 2
Fraţii mei şi-au dat seama de cum m-au privit în ochi. Legătura dintre noi era atât de puternică, încât nici nu era nevoie să întrebe ca să afle răspunsul. Eram spirit, eram energie materializată într-un univers inexplicabil, conform regulilor umane.
― Nu ai făcut-o, a şoptit Mihail privind în gol.
― Nu el l-a ucis pe Uriel, i-am răspuns eu încercând să nu îmi întorc privirea în direcţia din care se auzeau şoaptele fraţilor mei.
― Ce ai făcut? m-a întrebat el, căscând ochii.
Am dat încet din cap, încercând să le explic câte ceva din ce văzusem, însă m-am răzgândit înainte de a rosti un cuvânt. Nu găseam nicio explicaţie pentru ceea ce trăisem. Mă îndoiam oarecum de adevărata origine a acestui Samael. Părea mai degrabă un zeu plictisit, prins între lumi. În realitate, ştiam că fusese zămislit în mijlocul Infernului. În miezul fiinţei lui regăseai cel mai adânc întuneric, cea mai puternică ură, iar înfăţişarea lui nu era decât grotescul mascat în cadre irezistibile.
― Nu el l-a ucis pe Uriel, sunt sigur de asta. I-am văzut pe cei care au făcut-o. Cât despre el… l-am găsit în acelaşi loc în care îl găsise şi Uriel şi nu a opus rezistenţă. Nu el este adversarul nostru.
― Nu te-ai dus acolo să vezi dacă este nevinovat sau nu. Te-ai dus să îl faci să plătească odată pentru totdeauna pentru tot răul pe care l-a făcut. E nevoie să îţi reamintesc? Îţi spun eu, Ariel, adversarul e dincolo de Porţi!
Vocea lui Mihail mi-a traversat întreg corpul, însă mi se părea că eram deja departe, încercând să desluşesc detaşarea demonului. Până atunci, nu cunoscusem niciodată un astfel de personaj, iar când spuneam niciodată, asta înseamna foarte mult timp.
― Pe mine m-a cruţat! Pe mine m-a salvat din mâinile celor care l-au ucis pe Uriel. Îi datorăm asta, am şoptit eu privind în gol.
― Nu îi datorezi nimic. Ce ţi-a făcut? m-a întrebat după câteva clipe, privindu-mă cercetător. S-a apropiat de mine şi am crezut că urma să mă apuce de umeri şi să mă scuture ca să mă facă atent.
― Dacă te-a salvat înseamnă că are un motiv, fii sigur de asta.
Vocea lui Gabriel, întotdeuna atât de calmă şi blândă, m-a făcut să întorc capul către el. L-am privit în ochi.
― Adu-ţi aminte de ce s-a întâmplat atunci cu Lilith. A trecut atât de mult timp… dar îmi amintesc perfect. Samael ar fi putut să o ucidă fără să schiţeze un gest şi totuşi nu a făcut-o. A preferat să o atragă de partea sa, să o ademenească şi să o facă să decadă. Acum a ajuns unul din puţinii demoni care pot să îl privească în ochi. Nu încerca să îl înţelegi, pentru că ăsta e trucul lui. Are propriul lui scop, propriile legi după care se ghidează. De ce crezi că e preferatul Diavolului?
― Pentru că nu face ce i se spune… am şoptit eu gânditor.
― Pentru că face totul pe dos, exact aşa cum îi place lui. Singura lui lege este: încalcă toate legile.
Mi-am ridicat ochii spre Gabriel, dar nu l-am mai văzut în faţa mea.
Mintea mi-era ocupată de Samael, rănit de sabia mea, după ce mă salvase. De ce o făcuse? Eram doar un obiect de care se putea folosi să sfideze din nou, să-l sfideze atât pe Satan, care ar fi râs cu încântare, cât şi pe Dumnezeu şi toţi Îngerii, în frunte cu Mihail.
Mi-am scuturat capul, încercând să gândesc logic.
Poate reuşisem să îl fac să mediteze la Lumină. Gândul mi-a dispărut imediat, înţelegând că era de fapt cel mai înverşunat dintre toţi. Însă totul la el se manifesta printr-o indiferenţă imposibil de biruit.
*
După o lungă perioadă în care nu mai fusesem trimis în Iad, Mihail m-a rugat totuşi să mă alătur celor doi Arhangheli care mergeau să închidă Porţile Iadului. În urmă cu puţin timp izbucnise un fel de revoltă, care fusese înăbuşită cu greu de către Arhangheli, cu un preţ destul de scump. Încă doi dintre noi pieriseră.
Am acceptat, ştiind că fără mine le era aproape imposibil să reuşească. De altfel, dacă porţile nu erau ferecate la timp totul ar fi dus la unul din cele mai mari dezastre, făcând strădaniile şi sacrificiile noastre zadarnice. Însă, în sinea mea ştiam că era o dorinţă mai mare decât a vedea Iadul şi Raiul separate. Era speranţa că îl voi revedea, chiar dacă asta ar fi însemnat sfârşitul meu.
Am plecat imediat. Fraţii mei erau îngrijoraţi, însă eu eram aproape detaşat, concentrat doar pe ochii albaştri care păreau să mă ghideze în întunericul ce ne acoperea încetul cu încetul. Dacă aş fi avut certitudinea că mă îndreptam spre moarte, că el avea să fie moartea mea, nu cred că m-aş fi oprit din drum.
Când am ajuns la porţile Iadului, haosul domnea peste tot. Demoni care se ucideau între ei, alţii care zbierau, unii care stăteau în jurul unui foc imens în mijlocul căruia se afla o cruce. Toţi aveau aceeaşi privire fixă, animalică, acelaşi rânjet diabolic, aceeaşi satisfacţie perfidă pe chip. Erau zece, poate mai mulţi.
― Lasaţi-mă pe mine primul, le-am spus celor doi.
I-am auzit în spatele meu scoţându-şi săbiile din teacă.
― O să trebuiască să fiţi rapizi, le-am spus blând ca şi cum mi-aş fi luat rămas bun. M-am depărtat de ei, scoţând sabia din teacă şi lăsând Lumina să mă învăluie ca o mantie protectoare.
Când am păşit dincolo de porţile larg deschise, ochii fiecărui demon s-au aţintit asupra mea, iar ura din ei m-ar fi spulberat cu privirea dacă ar fi fost materială.
Cei patru demoni care se luptau s-au întors la treburile lor, însă ceilalţi au rămas atenţi la mine. La început a fost doar un mârâit, aproape insesizabil, care a urcat apoi în intensitate. Mai multe voci s-au alăturat, întregul spaţiu rezonând în acel moment de zgomote greoaie, animalice. La puţin timp după, mâraitul s-a transformat într-un cor demonic care murmura blesteme la adresa mea.
Doi dintre ei s-au desprins către mine, scoţând la iveală nişte pumnale încrustate cu pietre negre. Au rânjit, amândoi odată, apoi unul dintre ei s-a repezit către mine.
Sabia mea l-a străpuns cu uşurinţă pe demon, permiţându-mi să mă răsucesc la timp pentru a evita lovitura celuilalt. Roba mea a fluturat în aer, iar pumnalul a tăiat o parte din material, lăsând în urmă o dâră neagră, vâscoasă. I-am simţit pe ceilalţi doi Arhangheli păşind dincolo de Porţi şi o parte din demoni s-au repezit către ei cu o viteză uimitoare, ca nişte vampiri ce păreau că levitează.
L-am ucis şi pe celălalt, cu destulă uşurinţă, apoi m-am îndreptat către restul demonilor care mai rămăseseră în preajma mea. Mă aşteptau pregătiţi, cu pumnalele la vedere, însă cu fiecare pas de-al meu se retrăgeau, temători.
Întunericul devenise atât de dens, încât nu mai puteam distinge clar, nici cu ajutorul Luminii ce tulbura obscuritatea. Mi-am folosit puterea şi valuri albe au ţâşnit din înteriorul meu ca într-o simfonie, urcând mult deasupra şi revărsându-se în valuri deasupra celor trei demoni, orbindu-i. Lumina mea îi îngenunchiase pe doi dintre ei, care erau mai aproape.
― Vă întoarceţi la Lumină? am strigat către ei, fără să mă aştept la un răspuns pozitiv.
M-am apropiat şi mai mult, iar urletele lor mi-au inundat urechile, golindu-mi întreaga minte şi făcându-mă să le simt durerea. Pentru ei, Lumina era cel mai mare blestem.
Am continuat să mă îndrept spre ei, în timp ce se retrăgeau tot mai mult, încercând să ajungă la adăpostul unei clădiri, cu ziduri din piatră, ce se afla în apropiere. Probabil că acolo erau mai mulţi, dar aici în primul cerc, majoritatea erau atât de slabi, încât nici măcar nu ne puteau simţi.
Mi-am întors privirea la cei doi, aşteptându-mă să îl zăresc şi pe cel de-al treilea înapoia lor, însă dispăruse. M-am răsucit brusc, căutându-l cu privirea şi l-am văzut năpustindu-se asupra mea cu aceeaşi sete diabolică. Am încercat să mă feresc, dar de data asta nu am fost la fel de rapid. I-am simţit lama pumnalului străpungându-mi pielea, adâncindu-se în carne şi lăsând în urmă o senzaţie de otravă, care îmi murdărea esenţa. Am strâns sabia în mâna dreaptă şi pe cea stânga mi-am dus-o instinctiv la umărul drept, unde sângele începea deja să se scurgă în firicele roşii, murdărindu-mi roba albă.
M-am retras câţiva paşi, până când am ajuns să mă sprijin de un fel de zid despărţitor. Demonii au venit după mine şi în curând m-am trezit înconjurat de un număr impresionant de monştrii. Figurile lor erau mai ameninţătoare ca oricând, rânjind sălbatic, satisfăcut. Mi-am dat seama că aceştia erau din cele mai adânci cercuri, dacă nu chiar dintr-al nouălea.
Ar fi trebuit să mă aştept la asta, când Porţile rămâseseră deschise, cei mai mulţi dintre ei veniseră să lupte, să distrugă, să ucidă cât aveau ocazia.
― Chiar credeai că poţi să ne ucizi aşa uşor, îngeraşule? a şuierat unul dintre ei, fluturând pumnalul prin aer.
A râs, un râs sinistru şi ceilalţi i s-au alăturat ca într-un cor monstruos. Nu le-am răspuns, în schimb, am ridicat sabia şi am început să intonez o rugăciune de întărire. Gestul meu i-a înfuriat mai mult decât aş fi crezut, pentru că în curând m-am trezit prins ca într-o menghină. I-am văzut ochii roşii, animalici şi i-am mirosit duhoarea când a rânjit la câţiva centimetri de faţa mea, înainte de a-mi înfinge pumnalul în abdomen.
Am simţit sângele şiroind leneş pe lama pumnalului, apoi au urmat alte lovituri, în umăr şi în piept.
Loviturile nu mă puteau ucide foarte uşor, însă erau periculoase. Cicatricile nu se vindecau niciodată, dar, mai mult decât atât, era cea mai cruntă durere pe care o puteam îndura.
Râsetele lor îmi inundau urechile, simţeam cum cad în genunchi, iar privirea îmi era din ce în ce mai înceţoşată. Unul din ei m-a prins de păr şi m-a tras pe spate, iar atunci i-am simţit lama pumnalului apăsându-mi obrazul.
― Ariel! strigătul lui Ioachim m-a traversat şi am putut simţi disperarea şi teama din vocea lui. Mi-am întors privirea şi mi-am dat seama că şi ei erau destul de răniţi. Inima mi-a bătut dureros, îngrijorarea vibrându-mi în toată fiinţa.
― Plecaţi! am strigat din răsputeri. Plecaţi de aici, înainte să fie prea târziu!
Am simţit cum cel din spatele meu mă trage spre el, iar lama îmi apasă mai tare pe obraz. Rănile mă dureau, îmi simţeam trupul tremurând, lumina retrăgându-se uşor în interiorul meu, pentru a diminua efectul otrăvii care se răspândea încet.
― Vrea vreunul dintre voi să moară în locul lui? a strigat unul dintre demoni, îndreptându-se spre ei.
― Plecaţi acum! E UN ORDIN! am urlat, încercând să mă smulg din strânsoare.
Cu doar o clipă mai devreme, privirile ni s-au întâlnit şi am văzut resemnarea din ochii lui Ioachim. Pentru o ultimă dată, am adunat în mine toată puterea de care eram în stare, încercând să le dau o ultimă lovitură, înainte ca ei să mă omoare.
La început, a fost un aer rece, care a învăluit totul, după care mişcarea a devenit perceptibilă. Vântul s-a înteţit imediat şi am reuşit să provoc în jurul nostru o mică tornadă, care nu permitea niciunuia dintre ei să iasă de acolo.
Întunericul devenise o pătură lichidă în jurul nostru, căci toată lumina se aduna, la fel de palpabilă, în jurul meu, ca o flacără incoloră, care nu îşi modifica forma. Le puteam simţi spaima, le puteam simţi ura în mâinile cu care mă ţineau, ca un foc fluid ce îmi intra în piele.
Când am simţit că sunt pregătit, am împins totul spre ei, lăsând vidul dintre noi să fie străbătut de puterea ce radia din mine. Lumina a umplut spaţiul, orbitoare. Pentru un moment, am avut senzaţia că întreg universul s-a oprit în loc, orice sunet încetase să mai existe. Imediat, însă, urlete au umplut atmosfera. Ăsta era Iadul: durere, crime, păcat şi moarte. Moarte în chinuri.
Cei mai slabi dintre ei au fost distruşi imediat, în urma lor rămânând mormane de cenuşă, luate în rafale de vânt. Un tunet s-a coborât în tonuri ameninţătoare peste noi, ca şi cum cerul s-ar fi despicat şi stropii mari şi grei de ploaie au început să cadă aproape instantaneu.
Instinctiv, mi-am dus mâna spre locul unde durerea era mai acută şi mi-am văzut degetele pline de sânge. M-am sprijinit în mâini, cu ultimele puteri, buzele mele mute rostind în mintea mea cea din urmă rugăciune, înainte de a ma lăsa sfâşiat.
Am simţit că sunt lovit din nou, apoi m-am trezit ridicat de gât, însă nu mai aveam forţa necesară să mă apăr. Voiam doar să se sfârşească odată.
― Ia-ţi mâinile de pe el, a rostit o voce mătăsoasă şi calmă, de undeva de aproape, înainte ca demonul să se repeadă iarăşi la mine.
Inima mi-a bubuit zgomotos în piept şi un sentiment de déjà-vu mi-a invadat mintea. Sunetul vocii sale era atât de real, atât de aproape şi atât de profund, încât am simţit fiecare emoţie năvălind peste mine, aproape cu furie, pentru că am încercat să ignor, să uit în tot acest timp. Mi-am rotit ochii în jur, în acelaşi timp cu demonii, însă nu l-am văzut. Dar ştiam că era el, nu aveam nicio îndoială, îl simţeam atât de clar cum nu mai simţisem niciodată pe cineva, nici măcar vreun Arhanghel.
― Dacă îl mai atingi o singură dată, o să îţi înfig pumnalul ăla direct în inimă şi o să te las să sângerezi până la moarte, a rostit Samael, făcându-şi apariţia de după unul din zidurile clădirii.
Nici măcar nu şi-a îndreptat privirea către mine. Îi simţeam puterea, o putere clădită din ură şi o furie mocnită, o putere care îi îngheţa pe demoni, care mă îngheţa şi pe mine. Cei trei au făcut o plecăciune uşoară, deşi în ochii lor se vedea ura şi s-au retras imediat.
― Uitasem cât poţi fi de nechibzuit, a şoptit el întorcându-se spre mine.
Pentru prima oară şi-a ridicat ochii spre mine şi mi-a zâmbit, un zâmbet atât de seducător, încât inima mi s-a strâns dureros în piept. Mi-am ţinut respiraţia o clipă, încercând să îi analizez fiecare trăsătură, speriat de ideea că memoria mea ar fi putut uita vreun detaliu, cât de mic. Chipul lui părea la fel de viu, la fel de tânăr şi incredibil de frumos ca atunci când ne-am cunoscut. Sub masca de calm şi echilibru se ascundea aceeaşi pasiune care îl definea ca demon, acelaşi zâmbet plin de înţelesuri.
Am încercat să mă ridic şi am simţit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Mi-am închis ochii instinctiv, înainte de a cădea, dar nu am mai simţit lovitura. Mi s-a părut că aud de departe o voce înjurând, însă nu înţelegeam de ce. În curând nu am mai simţit nimic.
― Trezeşte-te.
Liniştea şi întunericul mi-au fost spulberate brusc de o voce mătăsoasă, poruncitoare. Am simţit-o străpungându-mi scutul, infiltrându-se în interiorul meu precum o otravă lentă. Îl percepeam atât de distinct, eram total conştient de prezenţa lui.
Aşa, stând cu ochii închişi, încă adâncit pe jumătate în inconştienţa aceea dureroasă, îi distingeam trupul alături. Îi simţeam încordarea, contrastând formidabil cu chipul său impasibil.
Cu fiecare respiraţie dureroasă, cu fiecare frântură de gând îndreptată spre el îl simţeam mai acut, ca pe epicentrul propriului meu cutremur. Îmi era teamă, dar nu de el, ci de tot ceea ce însemna să fii el. Îmi era teamă de schimbare, îmi era teamă de forţa înverşunată ce mă atrăgea către el.
Gândurile lui se-ncolăceau în jurul meu ca nişte şerpi reci, alunecoşi, le simţeam palpabile, puternice. Fără să deschid ochii, ştiam că îmi forţa mintea, căci îi simţeam privirea pulsându-mi pe frunte, dansând acolo, în aşteptarea mea.
― Ştiu că eşti treaz, a soptit pe tonul lui irezistibil.
― Era un secret? l-am întrebat ironic, fără să deschid ochii imediat.
Contactul cu realitatea s-a instalat brusc, violent, iar durerea fizică m-a luat în primire aproape instantaneu. Era încă insuportabilă, aşa că făceam eforturi imense pentru a mă abţine.
― Eşti primul, a rostit fascinat.
L-am căutat cu privirea fugară şi l-am văzut rezemat de acea cruce de piatră, aşa cum îl găsisem prima dată. O senzaţie de déjà-vu mi s-a răspândit leneşă prin corp, iar amintirea sărutului a devenit brusc vie.
Un sentiment straniu mi-a alungat acea imagine, zâmbetul său îngheţându-mă. Avea din nou privirea arogantă, satisfăcută şi, cumva, ştiam că motivul eram eu. M-am întors ruşinat către hainele pline de sânge şi mi-am privit rănile, care începeau să se vindece cu greu.
― Primul ce? am întrebat fără să sper la un răspuns.
― Primul Arhanghel care m-a intrigat vreodată. Cumva, tu te desprinzi din marea de chipuri înceţoşate, comune, din toată armata de soldăţei luminoşi pe care am ucis-o de-a lungul vremurilor. Tu eşti singurul care mi-a trezit interesul!
― Cum adică, ţi-am trezit interesul? l-am întrebat încercând să ignor fiorul ce m-a străbătut, amintindu-mi de crimele lui odioase.
― Cumva, semeni atât de mult cu jucăriile alea pe care voi le numiţi oameni… fiii Domnului, a rostit teatral. M-a privit o clipă, cu acelaşi licăr indecifrabil în ochi, apoi a reluat înflăcărat.
― Nu înţeleg cum de există candoare acolo unde e crimă, cum de există speranţă acolo unde e deznădejde. Eşti primul pe care l-am văzut suferind atunci când omoară.
Am înghiţit în sec, greutatea vorbelor lui apăsându-mă.
― Eu… asta mi-e datoria. Am fost creat să menţin Echilibrul, am fost creat să birui Întunericul.
― Poate, dar asta îţi doreşti? Să ucizi? Nu eşti o maşină, se vede pe chipul tău. O simt atât de palpabil în tine. De ce atâta iubire? De ce îţi pasă atât de mult de noi, dacă tot suntem nişte suflete condamnate pe veci?
― Aşa suntem cu toţii. Am fost creaţi în Lumină. Adevărul şi iubirea sunt parte din noi. Iadul este chiar lipsa oricărei forme de dragoste, oricăror sentimente.
― Te înşeli, te înşeli amarnic. În Iad găseşti sentimente. Ironia sorţii, vrei dragoste? Uită-te la tine, tu eşti în Iad acum, dar eşti o sursă interminabilă de dragoste. Vrei ură? Priveşte în jurul tău. Tot ce vezi tu, tot e creat din ură. Orice sentiment izvorăşte din păcat aici. Lăcomie, mândrie, invidie… Şi ştii, au ajuns până la voi. Îngeri care se omoară între ei, îngeri care cad, îngeri care ucid.
― Noi nu suntem aşa. Dumnezeu e parte din noi, El ne întăreşte şi Ne iartă. El este dreptatea absolută.
― Dreptatea absolută? Atunci, unde a fost dreptul meu de a alege? Ăsta ţi-e Dumnezeul? a rostit intrigat. Nu înţeleg cum poţi să te rogi şi să preamăreşti o Entitate pe care nici nu o cunoşti. Nu L-ai văzut niciodată, dar îţi pui existenţa în slujba Lui.
― Nu vorbi despre ceea ce nu cunoşti, l-am întrerupt iritat. Nu poţi să înţelegi altceva decât ură, decât Întuneric şi păcat. Eu am ales să cred în ceva mai bun decât asta, am spus arătând în jur. Eu am ales să lupt pentru ceva mai bun. Tu ce ai făcut? Ţi-ai petrecut o eternitate distrugând? Dacă eu sunt vinovat de alegerea mea, tu nu eşti vinovat că ai slujit chiar Diavolului?
― Eu nu am ales nimic! Eu aici am fost creat, asta mi s-a dat de către Dumnezeul tău cel Atotputernic. Doar mi-am îmbrăţişat natura. Voi nu acordaţi nicio şansă celor care sunt ca mine. Le oferiţi lumina? Asta e ipocrizie, câţi dintre ei au şi acceptat-o? Niciunul. Îi ucideţi până la ultimul, sunteţi la fel de criminali ca şi noi.
― Taci! am urlat acoperindu-mi urechile. Tatăl ţi-a acordat şansa, de asta am venit aici. Să îţi ofer Lumina. Dar tu ai refuzat-o!
― Eu am întors spatele la ce mi-a fost interzis!
L-am simţit dintr-odată cum explodează, masca lui de calm făcându-se ţăndări într-o secundă. Chipul sever mă fixa cu ură, albastrul metalic din privirea lui murdărindu-se.
Ştiam că în condiţia mea nu aveam prea multe şanse în faţa lui, rănile mele erau încă mult prea grave. M-am ridicat totuşi, sprijinindu-mă de peretele de piatră, pregătindu-mă să îl înfrunt.
― OZAHIA! tonul lui a umplut întreg spaţiul din clădire, un sunet grav, înspăimântător. Nu semăna cu felul în care îmi vorbise, ci era mai degrabă o dezlănţuire a naturii sale, căci întunericul Infernului prinsese glas în vorbele sale.
― Da, stăpâne. Un alt demon a intrat înăuntru, trăgând după el un corp. L-am privit pentru o secundă şi am ştiut imediat că era Ezechiel.
Agonia se zbătea în spatele pleoapelor mele, sub forma unor lacrimi ce nu reuşeau să prindă aripi, iar trupul meu se simţea frânt sub povara greutăţii. Mă săturasem să îndur atâta suferinţă, să îmi văd Fraţii murind pe rând, unul câte unul.
Intinctiv, mâna mi s-a încordat pe mânerul sabiei, iar în clipa următoare corpul mi s-a aruncat în luptă, fără să conştientizez.
I-am prins groaza din privire înainte ca lama să îi străpungă pieptul. Pentru o clipă, totul în jur se oprise. Nici un zgomot, nici o respiraţie greoiae, nici măcar o senzaţie surdă de durere, care să mă facă să realizez că încă trăiesc.
Ozahia s-a prăbuşit lângă mine cu un zgmotot sec, care m-a făcut să mă dau înapoi. Respiraţia mi-a revenit, dar odată cu ea m-au cuprins vinovăţia şi suferinţa.
Pentru prima dată, ucisesem fără să acord şansa Luminii. Ucisesem ca un animal, din răzbunare, din ură, din furie. Nu eram cu nimic mai bun ca ei.
Samael nu s-a clintit deloc în timpul ăsta, iar acum, că privirea mi s-a întors la el, puteam să văd furia dansând în ochii lui.
― Nu îmi place când vreunul dintre voi îmi omoară oamenii. Mai aveam nevoie de el.
L-am privit indiferent, încercând să mă gândesc la o cale prin care să pun punct acestui joc în care fusesem târât fără voia mea. Orice urmă de îndoială mi se risipise, orice tentaţie pe care acest demon mi-o implantase în interior precum un miez otrăvit fusese îndepărtat. Îmi recăpătasem luciditatea, conştiinţa. Iar conştiinţa mea spunea că unul din noi trebuia să moară.
― Te-ai calmat acum? vocea mătăsoasă nu reuşea să ascundă deloc furia ce clocotea în el.
― Tu! am urlat lăsăndu-mă pradă disperării. Picioarele au început să mi se mişte incontrolabil spre el, iar corpul mi se încordase aşteptând ocazia de atac.
Doar pentru o clipă, surprinderea i s-a oglindit în surâsul sarcastic, dar nu a făcut niciun gest să se apere. M-am simţit însă ameţit, ca şi cum, brusc, sângele mi-ar fi năvălit în creier. Am încercat să mă redresez, dar când i-am întâlnit din nou privirea, mi-a fost imposibil să mă mişc. Concentrarea din ochii lui m-a derutat pentru o clipă, până să înţeleg ce făcea.
― Ai de gând să îmi spui că nici pe Ezechiel nu l-ai omorât tu?
― Da. Chiar asta am de gând să îţi spun, a şoptit recăpătându-şi calmul. Din nou, privirea sa era cristalină, hipnotizantă.
― Cum poţi? am întrebat cuprins de dispreţ.
― Pentru că nu e mort, mi-a răspuns după câteva secunde de linişte în care privirea lui m-a studiat cu atenţie.
Au mai trecut încă pe atâtea clipe până când am priceput sensul cuvintelor lui. Cu greu, mi-am desprins privirea de la chipul său armonios, concentrându-mă pe Ezechiel. Îl simţeam slab, ca o lumină ce pâlpâie într-o bătaie de aripi, dar era încă viu.
― Ce caută… el… aici? am întrebat încercând să înţeleg ce voia demonul. Ce vrei să faci cu el?
― Înainte, mă gândeam dacă să îl omor. Însă acum, după ce l-ai ucis pe Ozahia, cu sânge rece, aş adăuga… ştiu sigur că o să îl omor. Aşa… ca să fim chit, a completat surâzând.
― Nu! NU! am urlat simţind furia cum mă îmbraţişează ca nişte aripi de fluture. Tremurul incontrolabil îmi stăpânea braţele, fiindu-mi greu să mai strâng sabia în mâini.
― Nu poţi face nimic ca să impiedici asta. Uită-te la tine, mi-a şoptit sfredelindu-mă cu privirea. Eşti neputincios. La fel de neputincios precum… un om, a rostit subliniind ultimul cuvânt cu un dispreţ profund.
― Taci! Taci, am strigat încercând să îmi recapăt echilibrul, controlul. Trebuia să ies de sub imperiul puterii lui.
― De ce? Ce motiv aş avea să fac asta? mi-a răspuns la fel de sarcastic. Ochii lui luceau diabolic, albastrul electrizant hipnotizându-mă. A păşit usor, dându-mi impresia că pluteşte şi s-a apropiat la câţiva paşi de mine.
― Şi o să te oblig să priveşti cum îl omor, a continuat după lungi secunde în care tăcerea dintre noi se materializase sub forma unor braţe monstroase ce ne înconjurau.
Din interiorul meu au ţâşnit fulgere de lumină care au străpuns ceaţa neagră ce plutea între noi. Pentru o fracţiune de secundă, surprinderea i s-a oglindit pe chip, aşa că am profitat şi am trimis lumina spre el. Aproape instantaneu, aceasta s-a metamorfozat, încordându-se pe gâtul lui precum un mănunchi de frângii indestructibile.
A scâncit, un zgomot atât de subtil, încât am crezut că mi s-a părut, însă imediat şi-a trimis umbra către mine, încolăcind-o în jurul meu cu o putere ce mă strivea.
― Nu te voi lăsa să faci ce vrei tu, am şoptit sugrumat.
A râs, lăsându-şi capul pe spate, un râs încântător şi teribil în acelaşi timp. I-am simţit emoţiile înăuntrul meu, strecurându-se în spatele minţii mele. Ură, furie, uimire, tânjire…
― Chiar crezi că mă poţi opri cumva?
Vorbele lui au vibrat înauntrul meu, uimirea prinzându-mă în capcana ei. Auzisem fiecare cuvânt distinct, atât de clar şi mătăsos în mintea mea, însă buzele lui rămăseseră pecetluite.
― Sunt mai puternic decât tine. Mai puternic decât oricare dintre voi, a continuat, pe acelaşi ton plin de aroganţă.
Lumina pe care o manipulasem s-a destrămat brusc, ca şi cum ar fi fost absorbită de el. L-am privit cu atenţie şi atunci mi-am dat seama că totul fusese cu intenţie. Urmărise asta de la început, pentru a putea forma această legătura mentală.
― Ce vrei? am întrebat brusc.
― Nu înţeleg, a minţit.
― Ce vrei de la mine, în schimbul vieţii lui?
― Ce te face să crezi că vreau ceva de la tine? m-a întrebat arogant.
― Faptul că sunt încă aici, că încă exist.
A zâmbit calm, fiecare trăsătura de pe chipul lui prinzând viaţă. L-am privit aproape fermecat pe acest demon de o frumuseţe suverană care îmi ruina existenţa chiar în acele clipe.
― Mă ofer pe mine, în schimbul vieţii lui. Poţi să mă omori, viaţa mea este a ta.
Va urma
Fană Supernatural? Oricum, foarte tare, aştept continuarea!
James, nu. Nu am vazut serialul. Mereu am amanat dintr-un motiv sau altul dar, e pe lista. Ma bucur ca ti-a placut!
Foarte buna, Gaby, bafta in continuare! :)
Superba povestire, „demonic” de captivanta. :) Abia astept continuarea!
Desi pornisem cu o idee preconceputa despre tema abordata, gandindu-ma ca este o alta incercare de a suprinde lupta dintre Rai si Iad, dintre bine si rau, am fost surprinsa sa intalnesc cu totul altceva : o poveste plina de originalitate, o modalitate inedita de a aborda sacrul si profanul, aducand in fata cititorului un tablou de sentimente contradictorii ce, in final, converg catre Iubire – in fata careia relevanta tuturor celorlalte trairi, de orice origine ar fi ele, se stinge. Superb! Felicitari! :)