Despre Sergiu Someșan am aflat prima dată în octombrie 2012, când am descoperit, mergând din blog în blog, romanul „Apocalipsa după Ceaușescu”. La acea vreme, romanul apărea în foileton, câte două-trei capitole în fiecare joi, pe blogul autorului, iar eu, cucerită atât subiect cât și stilul ușor ironic al autorului, am devenit în scurt timp un cititor fidel. De atunci sunt, ca să spun așa, cu ochii pe Sergiu Someșan. L-am vânat prin antologii și prin volume personale, iar recent am avut ocazia să îi adresez câteva întrebări.
C.N.: Bună ziua, vă mulțumesc pentru promptitudinea cu care ați răspuns invitației noastre de a ne acorda un interviu.
S.S.: Bună ziua şi mulţumesc pentru posibilitatea de a comunica cu cititorii revistei dumneavoastră.
C.N.: De-a lungul timpului ați practicat meserii pe cât de diferite, pe atât de interesante – ați fost, pe rând, merceolog, topograf, armurier, electronist, profesor de limba română. Cum și-au lăsat aceste ocupații amprenta asupra activității dumneavoastră literare?
S.S.: În mod sigur toate aceste activităţi m-au marcat într-un fel sau altul. Unele mai mult, altele mai puţin, dar nu există nicio ocupaţie care să lase indiferent pe-un scriitor. Urma acestor ocupaţii poate fin întâlnită în toate cărţile publicate din care la sfârşitul anului trecut am făcut o retrospectivă aici.
C.N.: De fapt, cred că ar fi trebuit să încep prin a vă întreba: când și cum ați început să scrieți?
S.S.: Primul text cu adevărat literar l-am scris cred că prin clasa a şasea, când la revenirea din vacanţă, profesorului meu de atunci i-a plăcut atât de mult banala compunere despre cum mi-am petrecut vacanţa, încât l-a afişat la gazeta de perete, atrăgându-mi de pe atunci criticile celor care nu puteau să scrie, ci doar să critice.
C.N.: Dincolo de pasiune, ce vă motivează să scrieți?
S.S.: În România singura motivaţie a scrisului rămâne pasiunea şi dorinţa de a crea lumi noi. Dacă vrei bani, trebuie să te apuci de politică, iar dacă vrei glorie, trebuie să joci fotbal sau să cânţi manele.
C.N.: Ați avut momente în care ați simțit că scrisul este o ocupație care nu duce nicăieri și, în consecință, v-ați gândit să renunțați?
S.S.: Cel mai mult am vrut să renunţ atunci când textele mi-au fost criticate, nu din dorinţa de a-mi corecta scrisul, ci din dorinţa de a demonstra lumii ce grozav critic literar este cel care o face. După ce m-am maturizat, mi-am dat seama că nu pentru astfel de personaje scriu, ci pentru acei câţiva cititori cărora chiar le place cum scriu.
C.N.: Care sunt temele și conceptele pe care vă place în mod deosebit să le explorați în textele dumneavoastră?
S.S.: Pentru cine mi-a urmărit cât de cât textele este evident că tema călătoriei în timp mă obsedează în mod deosebit. Şi poate universurile paralele.
C.N.: Sunteți un scriitor versatil – scrieți ficțiune speculativă, polițistă, fantasy, iar în trecut ați scris poezie. Totuși, ce gen de literatură nu ați scrie sub nicio formă și de ce?
S.S.: Chiar dacă am fost îndemnat să o fac, cred că n-aş putea niciodată să scriu chick lit şi nici romane siropoase.
C.N.: „Vampirul de pe strada Sforii” este cel mai recent roman pe care l-ați publicat. Care este povestea din spatele acestuia și a insoliților săi protagoniști, detectivii Pisica și Malamutul?
S.S.: Povestea este simplă: o plimbare pe strada Sforii şi doi copii care mergeu înaintea mea. Era de 1 iunie şi o fetiţă se pisicea pentru că era vopsită pe faţă ca o pisică, iar băieţelul încerca să imite un căţel.
C.N.: În Gazeta SF apare, în foileton, romanul „Pisica și Căpcăunul”, în care întâlnim o parte dintre personajele care apar în „Vampirul de pe strada Sforii”. Pregătiți o serie de romane polițiste care să-i aibă drept protagoniști pe Pisica și pe Malamutul? Dacă da, cu ce fel de cazuri se vor confrunta cei doi detectivi pe viitor?
S.S.: Păi, chiar zilele viitoare sper să dau gata încă un roman cu aceleaşi personaje, intitulat „Comisarul şi blestemul sângelui”, iar altul – de aceeaşi factură – „Comisarul şi cei şapte pitici” este deja pe la edituri şi îşi aşteaptă rândul să fie publicat.
Aceleaşi personaje pot fi întâlnite în romanul poliţist dar cu accente SF „Pisica şi căpcăunul” care este publicat în foileton aici.
Primul episod a fost citit deja de 2.500 de cititori.
C.N.: Și romanul „Apocalipsa după Ceaușescu” face parte dintr-o serie, debutată în 2012. Când vom putea găsi continuarea acestuia în librării?
S.S.: Din nefericire, timpul extrem de scurt pe care-l am la dispoziţie pentru scris mă face să-mi aleg cu grijă viitoarele romane la care să lucrez. Cum nici o editură nu pare interesată să publice această continuare, volens-nolens nici eu nu sunt interesat încă de scrierea ei. Deşi, în mintea mea ea este aproape scrisă până la ultimul capitol.
C.N.: Ce (alte) surprize literare le pregătiți cititorilor pentru anul 2016?
S.S.: Păi, dacă sunt surprize, ar trebui să rămână surprize, nu? Dar câteva lucruri pot totuşi să spun fără să mă deconspir foarte tare. Voi mai pregăti o carte personalizată cum este asta de aici.
Și, bineînţeles, voi încerca să mă reinventez scriind un roman politico-horror (de parcă n-ar fi toată politica românească o oroare continuă). În mare, este vorba despre un maniac care vrea să ucidă câte un parlamentar român până când aceştia vor îndeplini cerinţele referendumului care solicită parlament unicameral, format din 300 de persoane. Titlul provizoriu este de „Vânătorii de recompense” şi în prim plan se află o poveste de dragoste, astfel că uciderea parlamentarilor apare în roman aproape ca un subiect secundar. Este scris mai bine de jumătate şi a ieşit ceva deosebit. Acum să vedem dacă voi găsi şi o editură suficient de curajoasă pentru publicarea lui.
