Groaza din prag

Octombrie 1977. Am opt ani. Tata e la muncă. Stau acasă aplecat peste o tablă de șah, așteptându-l să vină. Plastic alb și negru. Pioni și piese pe o tablă care se îndoaie, cu marginile și de-a lungul îndoiturii de la mijloc scorojite. Caii din profil, cu fața la Rege și Regină. Îl învăț să joace.

În bucătărie, radioul e deschis. Mama se pregătește să iasă. Lucrează cu jumătate de normă la Imperial Pub pe Bewsey Road, la cinci minute de mers pe jos, servește halbe conținând bere de tot felul muncitorilor de la fabrica de sârmă: Joe „Inofensivul”, care are locul lui lângă ușă; Kenny „Care-dă-din-Cap”, care e de acord cu orice spune șeful; Varley, tolomacul cu ochi de culoarea coclelii, care se dă întruna la chelnerițe. Îi servește până când sunt prea beți ca să mai îngaime o vorbă, moment în care managerul, un tip aspru din Belfast, le arată ușa.

Toate acestea influențează direcția spre care mă îndrept cu tot ce scriu, dar cele mai influente au fost locurile pustii din care am văzut lumea și acelea în care dispăream în mine însumi.

Tata lucrează la secția de poliție din Chester. Ultimul etaj. Am fost la cantina de acolo. Poți admira râul Dee și zidul roman în timp ce îți mănânci plăcinta și cartofii piure și ceaiul (cu două plicuri de zahăr). Asta era înaintea nebuniei cu alimentația sănătoasă. Totul trebuie să fie sănătos. Pe-atunci mâncai prăjitură și tușeai tabagic, iar la micul dejun trăgeai pe nas aburi de whisky. Du-l pe puști cu tine la slujbă dimineața. Un cadou cât Mama e la spital. Recepționera ― Brenda sau Beryl sau Olive ― întreabă dacă vreau ceva dulce, iar eu mă ascund după picioarele Tatei. El e numai un zâmbet și favoriți zbârliți. Țăcănitul mașinilor de scris face clădirea să vibreze. Simt mirosul hârtiei carbon și cernelii Quink. Simt miros de câine ud și piele. Semicercuri de sudoare la subsioară, inele de mizerie pe gulerele lărgite. Păr dat cu briantină și trabucuri Hamlet în buzunarele de la piept. Lumea e plină de răufăcători și pleavă și ticăloși. Unii lucrează acolo.

Radioul acela. Trăncăneală, comentarii, opinii. O zumzăială. Zgomot de fond. Intră tata. Aerul iernii miroase a foc deschis și aburi de petrol. Te sărut. Cina e în cuptor, Gerilă. Mama iese în întunericul aglutinat. Tata și cratița lui maro, aburindă, plină cu varză roșie. Nu mă pot uita la farfuria lui. Ziare. Cutie cu bere. Aștept. Ascult. Știre de ultimă oră. Un cadavru încă neidentificat a fost găsit pe câmpul părăsit din spatele cimitirului Manchester…

Tata lasă furculița jos. Ia telefonul. E aici, deci, spune. A venit în Manchester.

Știu că vorbește despre Spintecător. Numai despre el auzi vorbindu-se pe terenurile de joacă de la școală. Brian Trent a dat de belea cu directoarea fiindcă a început un joc numit Mort, în care se prefăcea că el este Jack și spintecă fete, vrând să vadă câte poate răpune înainte să-l oprească poliția. Manchester e la treizeci de kilometri de aici. Dacă Spintecătorul își poate părăsi terenul de vânătoare din Bradford și Leeds ca să traverseze Penini, atunci poate străbate și M62 spre Warrington. Mama o să vină acasă singură astă-seară.

Așa a început, în linii mari, treaba asta cu horror-ul și crime-ul pentru mine. Genuri siameze care împart aceeași inimă diabolică. Un ucigaș fără chip cu accent nordic. Imagini cu polițiști stând în genunchi în parcări și alei, măturând zona în căutare de indicii. Totul e negru, rece și murdar. Femei disperate dezmembrate pe caldarâm. Horror în pragul ușii. O fantomă scăpând neprinsă și rânjindu-le sticleților ratați.

Părinții mei lucrau amândoi în forțele de poliție. Mama și-a dat demisia când a rămas însărcinată cu mine. Binele mi-a fost inculcat până în măduva oaselor. Am fost cuminte. Am fost atât de timid, că aproape mă făceam una cu tapetul. Păr răvășit. Ochelari cu dioptrii mari. Dacă ai mei nu ar fi fost polițiști, bătăușii m-ar fi transformat în sac de antrenament. Așa însă am fost neglijat. Am fost martorul actelor de violență pe terenul de joacă, am observat ritmurile și reacțiile. Am învățat despre lovituri preemptive, ranchiună, puncte de cedare. Unii dintre copiii aceia aveau să devină criminali feroce. Era un violator printre ei, s-a dovedit până la urmă. Era un ucigaș și o victimă. Era o școală veche și dură.

Cândva, am locuit și într-un pub. Odată ce tata și-a încheiat stagiul de douăzeci și cinci de ani și și-a luat orologiul onorific și pensia oferită odată cu el, a procedat așa cum am impresia că procedau toți polițiștii și a preluat conducerea hotelului Wheatsheaf de pe Orford lane. Ce putea vedea acolo un băiat tăcut, pierdut în singurătate? Timp, domni, vă rog. Domni. O, serios? Am văzut bărbați amenințându-se reciproc cu colții goi ai paharelor de bere sparte. Fuste ridicate, degete murdare îndesate după elasticul chiloților în spatele tomberoanelor de gunoi de pe alee. Tata cu un ochi vânăt și o buză spartă grație unui „domn” care se simțise jignit că fusese rugat să își termine băutura din pahar.

Am găsit ecouri din toate acestea în romanele sumbre ale lui Derek Raymond și am săpat prin gunoaie pe urmele detectivului-sergent fără nume către haznalele jilave și puturoase unde oamenii răi își aflau sfârșitul. M-am lăsat cucerit de spectacolul grotesc din Dragonul roșu al lui Thomas Harris și de tensiunea existențială din Death Will Have Your Eyes de James Sallis. Mai târziu, de Red Riding Quarted de David Peace, care a fost magnific și în același timp revoltător, care mi-a oferit din belșug porții aburinde de propria-mi panică juvenilă.

Toate acestea influențează direcția spre care mă îndrept cu tot ce scriu, dar cele mai influente au fost locurile pustii din care am văzut lumea și acelea în care dispăream în mine însumi.

Aveam opt ani și voiam să mă asigur că mama se va întoarce acasă cu bine pe Lovely Lane, la ora închiderii. Mi-o imaginam înfășurată în haină, înfrigurată de acea iarnă în Warrington, în vreme ce teama, și poate altceva, îi grăbea pasul. Mă îngrozește și acum. Mai mult decât nesfârșita cercetare a fețelor celor care ieșeau pe ușile fabricilor la finalul turei: El să fie? El să fie? El să fie? Mai mult decât caseta „Eu sunt Jack”. Mai mult decât închipuirea lucrurilor pe care Spintecătorul le-a făcut victimelor sale în taina ocultă ― detalii reținute cu gelozie de poliție ― care urmase atacurilor sale.

Oamenii mă întreabă de ce am făcut trecerea de la horror la crime, iar eu îmi spun: „Trecere? Serios? Despre ce naiba vorbiți?”

— Acest articol a apărit initial pe site-ul Mulholland Books în septembrie 2010,

cu scurt timp înaintea publicării romanului crime Blonde on a Stick.

Reprodus aici cu permisiunea autorului.

Despre Conrad WILLIAMS

Conrad WILLIAMS a scris 6 articole în Revista de suspans.

Conrad Williams este un multipremiat scriitor britanic născut în 1969 la Warrington și care locuiește în prezent în Manchester. A câștigat premiul British Fantasy Award pentru cel mai bun debutant în 1993, același premiu pentru cea mai bună nuvelă în 2008 („The Scalding Room”) și pentru cel mai bun roman în 2010 (One), dar și International Horror Guild Award în 2006 pentru cel mai bun roman (The Unblemished). A publicat 7 romane, Head Injuries în 1998, London Revenant în 2004, The Unblemished în 2006, One în 2009, Decay Inevitable în 2009, Blonde on a Stick în 2010, Loss of Separation în 2011, 6 nuvele, “Nearly People” în 2001, “Game” în 2004, “The Salding Rooms” în 2007, “Rain” în 2007, “The Fox” în 2013, “The Jungle” în 2013, și două colecţii de povestiri, Use Once, Then Destroy în 2004, Born with Teeth în 2012. Conrad Williams de asemenea a editat antologia Gutshot, publicată de PS Publishing în 2011.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *