DEBUT
Întuneric, linişte. Mă întreb cum am ajuns aici. Niciun zgomot nu străpunge noaptea. Bătăile inimii sunt din ce în ce mai accelerate. Unde sunt? Şi, mai bine zis: Cine mai e cu mine? Încerc să mă orientez cu ajutorul auzului, dar o linişte de mormânt mă înconjoară.
Deodată, aud paşi. Inima stă să-mi sară din piept. Nu sunt singură, deci. Paşii se apropie tot mai mult!
Zgomotul s-a oprit. Simt prezenţa unei persoane. Poate prea aproape. Îi simt respiraţia. Doamne! Mi se zbârleşte părul când limba lui îmi atinge gâtul: „Arăţi ispititor”, îmi şopteşte. Inima-mi zvâcneşte cu putere, mă cuprinde spaima.
Cine e omul ăsta? Ce vrea de la mine?
Durere. Toţi neuronii reacţionează când bisturiul îmi atinge mâna. O căldură crescândă mă cuprinde – ceva se scurge încet. Sânge. Din locul de unde înainte era degetul meu mijlociu, acum n-a mai rămas decât sânge curgând. Încet, încet, încet şi sigur. Sângele mă părăseşte. Deşi doar o parte mică a fost eliberată, am o presimţire că nu va fi singura.
Lumină. Legătura de la ochi a fost desfăcută, iar eu cobor iute pleoapele. Lumina unui bec mă orbeşte. Pare a fi un bec ca acele folosite de stomatologi, deci e posibil să mă aflu într-un cabinet.
Câteva secunde mai târziu, lumina scade în intensitate. Becul este coborât şi eu pot astfel să deschid ochii. Aş fi preferat să nu o fac.
Copyright © 2014, Cristina Schek
Carnagiu. Într-adevăr, seamănă cu un cabinet stomatologic, doar că nu pare a fi al unui stomatolog, ci mai degrabă al unui măcelar. Hălci de carne atârnă de-a lungul unui perete lung, din ele picurând sânge – sunt proaspete. Hălci de carne umană. Alături se află rafturi pline cu borcane. În ele, globi oculari, urechi, degete, nasuri… Plutesc toate într-un lichid verde.
Apropiere. Bărbatul masiv din faţa mea s-a apropiat încet. Acum mă priveşte direct în ochi prin masca sa neagră ca abanosul. Doi ochi sticloşi, aproape roşii, mă privesc fix. Are o căutătură rece ca îngheţa. În acel moment uit şi de mâna ciuntită, şi de decorul însângerat ce mă înconjoară. Un singur lucru am în minte: „Trebuie să scap cumva de aici”.
Încântare. Îl vad lingându-se pe buze, pe măsură ce studiază fiecare părticică a corpului meu. „Eşti specială. Nu ai idee de când te caut.” Vocea lui e pătrunzătoare. Pătrunzătoare ca un pumnal. Un pumnal rece care ameninţă să-mi sfâşie măruntaiele. Observ că încă mai ţine bisturiul în mână. Îl apropie din ce în ce mai mult. Văd licărirea din ochii lui în timp ce-mi gravează faţa cu simboluri poate numai de el ştiute. Sunt paralizată. Aş vrea să mă evaporez. Aş renunţa bucuroasă la viaţă, numai să se termine odată grozăvia asta.
Răcoare. Mă cuprinde un fior rece în momentul în care hainele îmi sunt smulse. Deşi lucrează brutal, faţa bărbatului afişează un calm înspăimântător. O obişnuinţă. Nu sunt prima. Totul se întâmplă foarte repede. Nu ştiu dacă o operaţie de cezariană se desfăşoară aşa, dar cu siguranţă ceva e scos din abdomenul meu. Tăietura are o precizie chirurgicală, evitând organele interne şi descoperindu-le spre plăcerea călăului meu. Îmi vad maţele înşirate în afara corpului. Oare le-a tăiat? Nu pot şti. Ştiu doar că durerea insuportabilă are să-mi acapareze cunoştinţa. Urmează să leşin. Leşin? Mă rog să se întâmple asta. Dar norocul nu e de partea mea. Bărbatul are grijă să nu-mi pierd cunoştinţa. Trebuie să fiu martoră la ceea ce se va întâmpla.
Plutire. Simt că plutesc în momentul în care braţele lui vânjoase mă ridică de pe scaun şi mă aşează pe podea, imobilizându-mă cu lanţuri. Lanţuri vechi, ruginite şi pătate cu sângele nefericiţilor care i-au picat în mână înaintea mea. Îmi pare rău pentru ei, dar cel mai tare îmi pare rău de mine. Nu ştiu nici măcar cum am ajuns aici! Mergeam spre casă, când… Tremur. Mă cutremur când mâna lui rece îmi atinge pielea încinsă. Ceea ce face nu e deloc erotic, pipăie crestăturile din piele pentru a vedea dacă sunt destul de adânci. E puţin probabil ca precizia sa să dea greş, dar pare că vrea să fie sigur de rezultate. Perfect. Caută forma perfectă a corpului. Cea masculină. În acest context, sânii mei bine conturaţi stau în cale. Nu îi ia mult până îi îndepărtează. Lăsându-mă să mă zvârcolesc, aduce ceva de pe masă. Un praf alb ca neaua. Pare magic, dar numai pentru o secundă. Un strigăt disperat răsună în încăpere. Sarea îmi atinge rana deschisă, provocându-mi dureri groaznice. Încep să mă zbat, în încercarea disperată de a scăpa, dar asta nu face decât să sporească plăcerea călăului meu. Zâmbet. Atacatorul zâmbeşte. Satisfacţia lui e evidentă chiar şi în ochii mei împăienjeniţi de plâns. Deşi ştiu că nu mă ajută la nimic, totuşi plâng. Lacrimi sărate pe un corp mângâiat de sare. Senzaţie de arsură. O arsură cum n-am mai întâlnit niciodată. Am auzit de vorba „a pune sare pe rană”, dar n-am simţit niciodată aşa ceva. Nu pe o rană aşa mare. Disperare. Cuprinsă de durere şi frică, încep să implor îndurare. Scena ar înduioşa pe oricine are măcar un gram de compasiune, dar cel din faţa mea a irosit-o pe toată. În loc să arate înduioşat, el este deranjat. Îl deranjează faptul că am început să strig, să implor, să cerşesc îndurare. Totul se rezolvă repede. Alături de mine stă ceea ce mi-a permis să încânt urechile multor oameni prin cântece, şoapte. Totul e de domeniul trecutului. Limba mea nu mai este. A renunţat a mai fi parte din mine, îmi este luată. Înec. Gura îmi e plină de sânge. Încetul cu încetul, respiraţia îmi devine tot mai greoaie. Mă înec în propriul meu sânge! Acest gând mă înfricoşează, dar pare un preţ mic. Cine ştie ce altceva mi se poate întâmpla dacă rămân în viaţă? Prefer să se folosească de corpul meu lipsit de viaţă, decât de cel în care bate o inima şi funcţionează un creier, o minte trează. Gândul din urmă mă înspăimântă mai tare decât orice. Trebuie să mor! Nu există altă cale.
Agitaţie. Atacatorul meu începe să se agite. Comoara lui de mult râvnită nu poate să dispară, nu poate să devină inutilizabilă. Trebuie să facă ceva. Dar este prea târziu.
Somn. Mintea îmi adoarme încetul cu încetul. Ştiu că am să mor. Sunt uşurată oarecum. Durerea va dispărea, la fel ca şi existenţa mea. Toate lucrurile pe care le-am făcut, toate pe care aş fi putut să le fac, au să dispară în neant, înghiţite de negura timpului. Nimeni nu are să-şi mai amintească de mine, nimeni nu are să mă revadă vreodată. Atât a fost să fie. Calm. Călăul se linişteşte văzând că eforturile sale sunt zadarnice. Perfecţiunea e pierdută. Unica sa şansă este pierdută. Totul a fost în zadar! Sfârşit. Totul se sfârşeşte până la urmă. Ultima fărâmă de conştiinţă pe care o mai am se împrăştie încet. În timp ce sufletul îmi părăseşte fiinţa, călăul zâmbeşte. A găsit un motiv pentru a zâmbi. Nu s-a terminat cu adevărat. Este doar începutul.
