S-a terminat alfabetul!
Şi inspiraţia…
Aşadar, cele de mai jos sunt dintr-o carte, deşi pare că s-au întâmplat în realitate.
*
― Să discutăm, îi propun.
― Despre ce? Mai are vreun rost?
― Despre editură şi cărţi…
― Prostii!
― Ieri ai zis să discutăm azi.
― M-am răzgândit. Am făcut ce trebuia să fac. Şi gata!
― Cum adică?
― Am eliminat un autor neserios, stresant şi arogant.
― Aşa, şi?
― Şi nimic. Unul mai puţin.
― Loren, e aberant!
― Aberant?! Nuuu, aberant e că mi-a trimis manuscrisul fără diacritice…
― Doar n-o fi fost primul în douăzeci şi ceva de ani.
― Nu. N-a fost. Dar a fost primul care mi-a spus că diacriticele nu sunt treaba autorului, ci a editurii.
Tac. Nu comentez.
― Nu zici nimic? Ce, tu n-ai păţit din astea?
― Chiar aşa, nu. Pe aproape.
― Aha! Pe aproape. Şi nu numai că mi-a zis că sunt treaba mea, dar s-a răstit la mine că limba română are prea multe piedici pentru cei care vor să comunice repede şi eficient. Auzi, eficient?!
― Şi?
― Şi după ce am pus diacritice, am tehnoredactat cartea şi i-am printat-o.
― Normal. Pentru corectură.
― N-a primit-o. Pentru că nu-i plăcea fontul.
― Bine, dar nu era fontul oficial al editurii?
― Exact asta am răspuns şi eu. A zis că nu-l interesează, că lui nu-i place, că literele sunt prea strâmbe şi să-l schimb.
― Şi nu i-ai dat cu foile în cap? întreb simţind puţină solidaritate pentru bietul coleg.
― Nu, aveam contract. Cu clauze… cu tot felul se clauze.
― Nu puteai să-l reziliezi?
― Nu. Şi nici nu merita. Pierdeam alte lucrări. Era vorba de bani şi am înghiţit în sec. Am refăcut cu alt font.
― Alt print?
― Alte printuri, da. Mi-a adus cartea corectată după o săptămână. Toată. Plină. Cu fraze schimbate, tăiate… Modificări uriaşe de stil. Şi de conţinut. Am simţit că înnebunesc. Şi mi-a zis că vrea încă un print corectat a doua zi.
― Te-ai enervat, bineînţeles…
― Nu. Da. Dar nu am reacţionat pe loc. Am zâmbit strâmb şi am plecat. Abia când m-am uitat atent pe foi am văzut drama. Făcuse corecturile cu un creion negru. Nici nu se observau. Evident că îl rugasem să le facă în pix roşu sau măcar albastru. L-am sunat şi i-am zis. M-a luat la băşcălie. Ce mare lucru, să-mi pun şi eu nişte ochelari să văd mai bine…
Se lasă liniştea. Stamatiu îşi prinde capul în mâini şi oftează.
― Apoi a început circul cu coperta. Şapte variante. Şi nici la ultima nu a fost chiar mulţumit. În general era un tip nemulţumit şi cârcotaş. Totul îi puţea…
― Şi atât?
― Nu-ţi ajunge? După douăzeci şi trei de ani…
Pauză.
― Dar nu, n-a fost tot. A urmat circul cu lansarea. Ziua. Ora. Locul. Invitaţii. Presa. Tot aşa… Parcă nu tu ai păţit la fel!
― Mă rog, oarecum…
― Munteanu, faci pe nebunul! Toţi editorii cu autori români păţesc la fel.
― Nu chiar. Sunt şi autori minunaţi.
― Pe naiba. Poate. Puţini. Ăia care nu sunt celebrităţi de teve. Cu fiţe de mari comentatori… sau care nu au emisiuni cu rating… Ce-mi place acest cuvânt!
Nu ştiu ce să zic. Nu omori un om pentru că e nesuferit. Dar nu gândesc cu voce tare.
― Ţi-a ajuns conversaţia? Mulţumit?
― Păi, nu ştiu… nu cred că ai avut un mobil… motiv, adică… nu ştiu ce să zic. O să văd ce zice poliţia.
― Bine. Atunci du-te şi lasă-mă. Vreau să stau în linişte. Pleacă.
(Fragment din 3+1, volum de povestiri. Fără alte comentarii.)
