Înaintam de o bună bucată de vreme prin ceaţa deasă de-o puteai tăia cu cuţitul. Norocul meu e că ştiam locurile astea de-o viaţă întreagă, sau mă rog, atât cât e ea. Pot să spun că până la 19 de ani reuşisem să dobândesc destulă cunoaştere încât să ştiu cum stau lucrurile pe lumea asta.
Mama spune de multe ori că nu sunt decât un căscat incurabil şi că felul meu de-a fi, atât de curios, o să-mi aducă necazuri într-o zi. Ce-mi pasă mie, lumea e cum e şi aşteaptă să fie descoperită.
Nu de puţine ori pastorul comunităţii o sfătuise pe mama asupra educaţiei mele. Parcă îi văd faţa uscăţivă şi negricioasă, cu sprâncene rărite, abia văzute, cum se schimonosea când îi spunea mamei:
― Mary, copilul trebuie educat de-o mână de bărbat. Ţie ţi-a prins slăbiciunea şi face ce vrea din tine. Caleb trebuie trimis la internat, acolo va primi o educaţie aleasă, iar tu vei scăpa de gura vecinilor.
― Nu fac asta nici în ruptul capului! De când a murit taică-su, el e singurul meu sprijin. Ce-mi pasă mie de răutatea vecinilor, eu nu-mi îndepărtez copilul..
Mi-a plăcut mult mama, îmi venea să ies de unde trăgeam cu urechea şi să-i sărut obrajii îmbujoraţi de furie. Frumoasă e mama. Părul ei blond, uşor ondulat îi încadrează faţa micuţă şi prelungă. Ziua îl poartă prins în creştetul capului, dar uneori zulufii mici scapă din strânsoare şi îi dau mamei o înfăţişare tare drăgălaşă.
Când eram mic şi venea să mă sărute de noapte bună, îmi învârteam degeţelele pe cârlionţii care mi se aşezau pe faţă şi mă gâdilau. Râdeam mult cu mama şi ea mă ciupea şi striga… Gata, opreşte-te împieliţatule, dă-mi drumul!
Ce amintiri îmi vin acum în minte! Mă ajută să trec prin ceaţa asta, care nu mă lasă să văd la nici doi paşi. Cred că jumătate de drum am reuşit să-l parcurg. Mai am puţin şi ajung la Gârla Mortului. Ce-am mai pătimit din cauza ei. În urmă cu nişte ani am adunat într-o cămaşă toate broaştele râioase, după care le-am aruncat în faţa caselor vecinilor care au venit la maică-mea să-i facă scandal, să-şi domolească plodul dacă nu vrea să-i scarmene alţii spinarea.
Nu mă puteau suferi. Şi ei, şi copiii lor mă strigau ori Roşcovanul, ori Caleb nebunul. De fapt, nu erau decât nişte tâmpiţi care nu erau în stare să guste o glumă, iar orice lucru năzdrăvan făcut de mine li se părea ieşit din comun şi mă pârau la maică-mea săraca. De multe ori se făcea că-i supărată, mă trăgea de mânecă în faţa lor şi mă smucea zicând: Treci drace în casă, vezi tu pe dracu’!
Lovea cu nuiaua cantul mesei şi-mi zicea încet: Fă-te că strigi, numai aşa scăpăm de ăştia.
Prin geamul mic îi vedeam cum se îndepărtează încet-încet, cu cât strigam mai tare:
― Nu mai da, mamă, iartă-mă, mămicuţa mea.
După un timp îşi băga degetele subţiri în părul meu răvăşit, mă privea cu mare drag în ochi spunându-mi:
― Caleb, chiar nu poţi să te abţii, îţi place să mă bagi în gura lor? Dacă taică-tu ar fi trăit, sigur nu s-ar fi întâmplat aşa ceva.
Vorbele ei usturau mai rău decât o bătaie cu nuiaua, şi-atunci cădeam pe gânduri şi-mi promiteam în sinea mea că mă potolesc de dragul ei. Şi m-am potolit, încet-încet.
*
Ceaţa asta văd că nu se ridică deloc, a devenit aşa înecăcioasă, de parcă s-a amestecat cu fum de balegă arsă. N-aş fi plecat de-acasă, dar Suzanne Craft, văduva care locuieşte lângă capelă, m-a rugat de ieri să-i sparg nişte lemne, să i le pregătesc pentru foc.
Vorba e vorbă, o promisiune trebuie respectată, altfel nu eşti om de cuvânt. Şi-apoi săraca a ajuns aşa încovoiată, încât de-abia se mişcă. Mamei îi este tare milă de ea, şi când pregăteşte dulciuri mă trimite să-i duc bătrânei câte-o porţie. Mereu plânge şi spune că suntem cei mai buni oameni, nu ca pastorul nostru, care a vizitat-o într-o zi ca să-i atragă atenţia că în ultimele două duminici din lună nu a călcat pragul bisericii.
Ce om, parcă nu vede că-i cu un picior în groapă. Hain om, pastorul ăsta! Din ce în ce s-a urâţit tot mai mult de la răutate. Obrajii i-au căzut de tot, lăsând pomeţii acoperiţi doar de-o piele întunecată şi flască, iar ochii mici şi răi privesc cu asprime pe oricine îndrăzneşte să nu-l asculte.
*
Trec pe lângă cele două sălcii mari pletoase şi vântul parcă mă împinge să merg mai repede. Nu oricine s-ar încumeta să treacă pe aici pe-o asemenea vreme. De ce credeţi voi că i se spune Gârla Mortului? Thomas Kant a fost găsit într-o dimineaţă înţepenit la marginea gârlei, cu ochii holbaţi a groază. De atunci a început toată nebunia. În decurs de câţiva ani, alţii i-au urmat, sporind frica printre localnici. Pastorul spune că nu e destulă credinţă şi insistă că doar rugăciunile lui mai pot să-i scape de blestem.
*
Urât miroase ceaţa asta, parcă nu mai ajung odată. Un fâlfâit deasupra mea şi-un ţipăt se pierdu în nevăzuta şi lăptoasa ceaţă. Cât de tare sunt eu din fire, tot am simţit că-mi tremură genunchii. Aşa din senin, parcă toate au început să freamăte, de parcă totul prindea viaţă. Până şi piatra de sub talpa piciorului meu parcă se încorda când o călcam. Urechile mele au început să prindă tot felul de zgomote, şi deodată am început să prind frânturi de şoapte, care m-au făcut să mă opresc.
― Cum, da…
― Când o să vină… Ia-l.
― Nu pot… şi ăsta… vrei tu !
― E poruncă !
Capul începu să-mi vâjâie, picioarele se topiră în pământ şi-am apucat să văd deasupra mea nişte aripi mari întinse, înainte de-a pica inconştient.
*
M-am trezit buimac, neştiind pe moment ce-i cu mine, apoi, încet-încet, le-am potrivit cap la cap. Am preferat să rămân culcat la pământ şi să ascult orice zgomot. Ceaţa se mai risipise şi printre ierburile dese am putut vedea ce nicicând n-aş fi crezut !
Thomas Kant, mortul, împreună cu pastorul Burt, stăteau la discuţie pe marginea gârlei.
― Ţi-am spus că-mi datorezi supunere oarbă atât timp cât voi vrea!
― Iartă-mă, de câte ori mi-ai promis iertarea, spune-mi de câte ori? Ţi-am îndeplinit orice poruncă, doar-doar să mă readuci la viaţă, şi tu? Ce-ai făcut? Ai creat din mine un monstru, amăgindu-mă de fiecare dată că vrăjile tale îmi vor reda viaţa adevărată.
― Ţi-am mai spus că trebuie să aştepţi, asta nu se face aşa, cu una cu două. Mai avem nevoie de încă unul. Când cifra lor se va ridica la 7, Stăpânul Întunericului îţi va reda ţie viaţă, iar mie nemurire. Thooomas, am nevoie de sângele unui bărbat puternic din care să beau ca să prind forţă. Trupul lui ne va ajuta să deschidem genunea din care se va ridica Stăpânul nostru. Adu-mi-l, caută-l cât mai grabnic, nu e timp de pierdut! Ceaţa se va risipi şi nu vreau să fiu văzut cu tine, ia-ţi broaştele alea scârboase şi pleacă !
*
Cred că încetasem să mai respir, orice sunet m-ar fi deconspirat şi-aş fi fost definitiv terminat. Nu-mi venea să cred. Acum îmi explicam de ce cadavrele găsite la Gârla Mortului nu aveau nici o rană deschisă, ci doar nişte înţepături prin care părea că li se scursese tot sângele din vene. Aşa deci, părintele Burt reuşise să creeze un monstru, o făptură pe care-o manipula după bunul său plac. Mi-era silă de omul acesta, instinctiv vorbind, întotdeauna simţisem că ceva era în neregulă cu el. Faţa de cucernic om al lui Dumnezeu nu i se potrivea defel. Trăsăturile lui trădau mai degrabă viclenie, răutate şi urâţenie sufletească. Îl vedeam cum se îndepărtează cu paşi repezi în timp ce în urma lui venea Thomas, înveşmântat, de data aceasta, cu o glugă care-i acoperea aproape în totalitate faţa descărnată. Atunci am înţeles că pe acest om îl mai zărisem uneori în zilele ploioase plimbându-se ca beat prin pădure cu mantia lui întunecată. Mama îmi spusese să nu-mi fac griji, că nu e decât clopotarul bisericii, un om aciuat prin zonă şi luat în grijă de milostivul părinte Burt. Nu face nici un rău, vine şi el după ciuperci ca şi noi, spusese ea atunci.
Ca să vezi, de câte ori am dat nas în nas cu mortul şi n-am bănuit nimic.
Am hotărât să-i urmăresc de departe, să mă strecor încet-încet şi să descopăr bârlogul mortului. Ştiam că voi pica de neserios în faţa Suzannei Craft, dar chiar nu aveam de ales, trebuia să văd ce nemernicie mai e şi asta.
*
Scările care dau spre clopotniţă sunt înguste şi întortocheate, mă sprijin de perete şi încerc să nu fac zgomot. Cu fiecare pas, faţa îmi asudă de emoţie şi revolta adunată în mine mă face să strâng din pumni, pregătit de orice atac. Ajung în capătul scărilor, nu dau decât de cupa uriaşă a clopotului încremenit, care mă priveşte ca o gură deschisă şi ştirbă. Oare ce mă aşteptam să găsesc? Cobor cu grijă şi de-abia ajuns la baza scărilor, ochii îmi cad pe o uşă din dreapta pe care n-o văzusem la început din pricina întunericului. Mă apropii de ea, inima deja s-a mutat în locul omuşorului de la gât şi păcăne nervoasă. Apăs uşor clanţa, iar uşa se deschide, în timp ce boabe mari de sudoare îmi traversează spinarea.
Ochii mi se deprind cu întunericul şi încep să bâjbâi uşor prin cameră. De undeva din colţ se aud vag voci. Mă apropii încet şi îmi dau seama că undeva la subsol, în capătul unor scări, se poartă o discuţie.
― În două zile e lună plină, vezi cum faci. Ritualul trebuie să fie înfăptuit. Iei toate cele trebuincioase, alegi omul şi-l aduci la Gârla Mortului. Se plimbă destui ţărani prin pădurea asta, mai scăpăm de unul… Numai vezi, să fie în putere, n-avem nevoie de-o gloabă bătrână.
*
Auzeam râsul de diavol al pastorului Burt şi pielea mi se făcu de găină. După el urmă Thomas care gâlgâia gros, animalic, imitându-şi stăpânul.
*
Nu-mi rămânea decât să vorbesc cu cei mai de încredere oameni ai comunităţii şi să aranjez prinderea nemernicilor ăstora. Nu puteam avea încredere în oricine. Aşa că, m-am limitat la bunul meu prieten Freddy, ce lucra ca ajutor de şerif, Emily Moore, cu care mă sărutasem prima dată la 14 ani sub bătrâna salcie, şi care devenise învăţătoarea şcolii din Raven, în care îmi puneam toată baza să-şi lămurească părinţii şi să participe la marea dezvăluire. Bineînţeles Mary, iubita mea mamă, care putea veni împreună cu buna ei prietenă Lauren, urmată de iubitul acesteia Timothy Black, patronul barului Sword. Şi cam atât.
*
Ne ocupaserăm deja strategic locurile din jurul Gârlei Mortului, când pastorul Burt apăru în toiul nopţii cu sluga-i credincioasă, ce trăgea după el un car de cărat lemne.
În timp ce Thomas rămase cu capul plecat şi gluga trasă pe ochi, pastorul, cu o mişcare teatrală, îşi aruncă mantia neagră, lăsându-se descoperit în haine de culoarea sângelui. Cu mâinile întinse spre apă, începu să strige…
― Dominus malum, tuum sacrificium!
Apa începu să bolborosească, iar Thomas, cu o putere neomenească, ridică din car un balot pe care-l desfăşură la picioarele stăpânului său. Din el căzu Daniel, fiul scripcarului. Legat în fel şi chip, se zvârcolea cu disperare să scape. Burt, cu un cuţit încovoiat, se apropia tot mai mult de pieptul acestuia, în timp ce continua să strige:
― Dominus malum, tuum sacrificium!
În acel moment zeci de făclii apărură de nicăieri şi înconjurară locul blestemat. M-am simţit de-a dreptul fericit când toţi au strigat:
― Caleb, suntem aici, nu te lăsăm, frăţioare!
Din arma lui Freddy, glonţul de argint zbură şi străpunse bestia, care scoase cel mai groaznic urlet din rărunchii lui de mort-viu şi se prăbuşi secerat la pământ.
Oamenii se apropiară curioşi să vadă cu ochii lor scârboşenia. Apropiau făcliile de faţa lui şi-apoi se retrăgeau îngroziţi, după care trăgeau un oftat de uşurare, că scăpaseră de nenorocirea asta.
Cu pastorul, alta era socoteala de-acum. Îmbrăcat în purpură, el trebui să tragă carul cu mortăciunea după el prin tot satul, în batjocura tuturor.
În fruntea ciudatei adunături, aclamat de toţi cei care până acum nu-i acordaseră nici o privire, în toată viaţa lor, venea Caleb nebunul, Caleb roşcovanul. Iar în urmă, în sfârşit, se făcu un crâmpei de lumină.
La un moment dat, gârla începu să bolborosească şi un ţipăt ascuţit sfâşie zorii zilei ce urma să vină, ca apoi totul să încremenească…
http://raluca-baceanu.blogspot.ro/2012/10/revista-de-suspans-nr1-inceputul.html
Foarte bine punctat suspansul. Povestirea te tine cu sufletul la gura.