„… Parcă am fi doi combatanți aflați la mare distanță unul de altul și care tacit se tatonează sondând terenul pe care se presupune a se găsi celălalt. Spune-mi, ne aflăm de aceeași parte a baricadei, suntem vizavi sau am ajuns doar doi străini? De ce nu-mi răspunzi la multele întrebări pe care ți le pun?
… Nu ne putem cunoaște bine nici pe noi înșine, mereu ne descoperim noi laturi, rotim prisma și privim prin toate unghiurile posibile, iar imaginea se schimbă odată cu secunda. Oare ce face secunda: vine? Trece? Suntem capabili să discernem, fosforul lucrează, creează ceea ce mai târziu vedem și simțim: sentimentul uman față-n față cu rațiunea. Atât cât există ea, atât cât poate fi valorificată.
… Nu pot, nu mă simt în stare acum să încerc a căuta alibiul sentimental: ar fi ca și cum Egoul ar sta față-n față cu Alter Ego și spune-mi, spre care ar înclina mai mult balanța? Să vin iar cu exemplificări? M-ai acuzat data trecută că am recurs la antichitate și tot n-am aflat unde se află idealul feminin care merită suprema divinizare… Poți înțelege, poți descrie universul Evei, acest amalgam în continuă transformare? Perioada de evoluție este în raport direct cu cea de revoluție, chiar dacă ne aflăm pe primele trepte în urcare sau pe ultimele în coborâre. Nu întotdeauna unu plus unu fac doi: rezultatul poate fi ba trei, ba patru, ba plus infinit, ba zero. Relativitatea modifică psihicul uman care iată, poate fi ba sceptic, ba agnostic. Și-atunci, conștiința este în fața, sau în spatele rațiunii? Inima merge în pas cu ea sau cu o jumătate de pas înainte? Ce este mai alb: fulgul de nea, ori vălul miresei? Unde este așadar idealul feminin de care-mi vorbeai în ultima ta scrisoare?… Le recitesc uneori și observ că scrisorile noastre riscă să devină banale monologuri, ambiguitatea pândește din umbră și, iată, suntem la un pas de eșecul epistolar. Totuși continui să-ți scriu de aici, din orașul natal în care mă simt străin, cumplit de străin și singur, iar dorința-mi repetată de a veni pentru câteva zile acum, în vacanță, presupune continuarea «pe viu» a dialogului început. Fiecare să lupte cu argumente proprii pentru a-și susține cauza, pentru că, de ce să nu recunosc, genul acesta epistolar ne cam îndepărtează; sunt ideile noastre, gândurile noastre, scrisul este într-adevăr al nostru, numai noi lipsim. Este ca și cum ai vorbi fără să spui și a privi fără să vezi, iar când reușești totuși să vezi, din cauza pădurii nu observi copacul. Te lovești de el, dar nu-l vezi. Ei, iată, eu nu văd copacul. «Ea», «Ea», mă obsedează tot mai mult, mă urmărește pretutindeni cu privirea aceea pătrunzătoare, ori unde aș fi îmi iese-n cale și, iată, din aparatul de fotografiat, reușesc să văd doar negativul… Dar nu știu de ce-ți scriu toate acestea?! Ai și tu problemele tale, dar, crede-mă, simt tot mai mult nevoia să le spun cuiva chiar dacă tu mă acuzi de rigiditate și inexpresivitatea în spatele cărora mă ascundeam în timpul studenției. Mă simțeam însă atunci și acolo pe un teren minat, nu cunoșteam strategia, nu cunoșteam tehnica, dar mai ales nu cunoșteam oamenii. Nu mă pot apropia de ei nici acum; am rămas așa cum mă știi. Doar tu, din când în când reușești să mă scoți din cochilie. Parcă mi-ai cânta vechiul cântec din copilărie și, iată, timid, melcul își scoate coarnele și începe să se târască. Ce las eu în urma mea? De bine, de rău, melcul lasă o urmă transparentă, chiar dacă pentru unii sugerează repulsia și disprețul; eu nici măcar atât.”
Copyright © 2013, Cristofor Arts
Ciudat: i-am citit și recitit scrisorile, unele pe fragmente ca să le pot înțelege mai bine, și-mi dau seama că nu-l cunosc încă. În cinci ani de zile n-am reușit să aflu ce se ascunde în mintea lui, ce conțin cămăruțele ferecate ale sufletului său. Îl știam tăcut și retras, făceam chiar glume pe seama cumințeniei lui, unele mai puțin decente chiar, dar Treide mă uimise cu rândurile lui.
Prietenia noastră a început odată cu sfârșitul studenției, iar în anii în care-l avusesem coleg de grupă, un salut fugar, un schimb de cursuri, întâlniri întâmplătoare prin biblioteci fuseseră singurele noastre momente de apropiere. Nu pot afirma cu certitudine că ar fi fost mai altfel cu alți colegi sau colege. Băiatul, bun la carte, se afirmase repede, iar seminarele erau cele mai așteptate clipe de noi, colegii lui. Se crea atunci o atmosferă care înlătura parcă rigiditatea sau fobia examenului; dialogul profesor-student cimenta nu numai cursurile predate, ci parcă involuntar declanșa o stare de euforie. Notele maxime cu care era răsplătit, continua căutare prin biblioteci, creaseră asupra-i o aureolă de care nici el măcar nu era conștient.
Tăcut, uneori gânditor, într-o ținută exagerat de îngrijită pentru un student, se așeza pe rândul de lângă fereastră; știam că acolo îl voi găsi mereu cu un sfert de oră înaintea începerii cursurilor și rar arunca priviri fugare celor din jur. Bănuiam c-ar sta la o gazdă în oraș, dar niciodată nu-l vizitasem. Dispărea la fel de tăcut cum stătea în timpul orelor de curs și se făcea nevăzut în mulțime.
― Hei, iar a dispărut Treide!
Da, prima care-l numise așa fusese Andra. Pierduse la sfârșitul primului an pariul cu noi și nu înțelegea de ce.
― Nu știți voi să vi-l apropiați – și ne zâmbise complice privindu-ne languros.
Trecuse însă și anul întâi, doiul se sfârșise și el, iar treiul era la jumătate, iar Andra trebuise să ne dea în final sticla de șampanie.
― Uite-l pe Treide! strigase ea odată arătându-mi-l pe trotuarul de vis-a-vis.
― De ce-i spui așa? o privisem eu dojenitor.
― Doar n-o să-l strig cu toate cele trei nume deodată!
― ? ? ? ?
― Of, da’ greu mai înțelegi! Docilul, Decentul, Deca! Nu știai că așa-i spune toată grupa? Nu? Trei de D! Adică… TREIDE. Nu-i mai simplu așa?
Treide-i rămăsese numele și nu știam dacă el îl aflase sau nu în anii studenției.
*
― Să aprind lumina? mă-ntrebase el.
― Nu, lasă, e mai bine așa.
Umbrele amurgului încep să cuprindă camera și, uneori înșelător, întunericul invită mai repede la confesiune, ori eu asta simțeam că va urma. Da, venisem în orașul copilăriei lui, în orașul pe care la repartiție îl alesese lăsând vacant postul de asistent oferit de facultate. Nu-l înțelesesem atunci și nici unul dintre colegii nu-i aprobase gestul. Enigmatic însă, Treide refuzase oferta venind în acest oraș înconjurat de munți, cu străzi înguste și liniștite, cu un parc superb.
― Am vrut, crede-mă, am vrut să-i fiu profesor, continuase el. Toată studenția mea s-a găsit concentrată în această idee: trebuie să-i fiu profesor, un an dacă o prind măcar și-s mulțumit, dar trebuie ca eu să-i fiu ei profesor. Mi-era teamă că la repartiție nu voi putea alege acest oraș, dar se pare că Fortuna mi-a zâmbit de data aceasta. Vezi, noi doi ne-am înțeles în acest gen epistolar, cu toate că uneori aveam impresia că scrisorile noastre încep să alunece pe panta ambiguității riscând să genereze o corespondență impersonală. Exista acest risc de a ne folosi unul de altul ca de un banal interlocutor. În rest, un „joc secund”, o prismă oarecare prin care privim și acceptăm viața. Nu mă plictisisem să-ți scriu, dar simțeam că trebuie să-ți vorbesc, ei, acum sunt în stare și iată, vreau să-ți vorbesc. Începuse să mă doară albul colilor de hârtie, acel ring în care uneori mă bat cu gândurile-mi de moment cântărindu-le fosforul, privindu-le din orice unghi limbile de foc. Ce-aș mai fi putut să-ți scriu? Recunosc, totul fusese premeditat, nu zile, ci ani întregi țesusem, nu răzbunarea, hai să-i spunem dorința de a-L cunoaște, dar interveniseră banalele epigrame care deturnaseră puțin planul, îl dezechilibraseră, îl orientaseră spre o țintă nedorită de mine și crede-mă, mi-a fost greu până am reușit să-l readuc pe o linie de plutire. Am preferat să suport zâmbetele și privirile insinuante ale colegilor de cancelarie care îmi demonstrau că, pe undeva, necunoscându-mi adevărata dorință, eram singur de-o parte a baricadei. Eu însă trebuia să lupt, să-L aduc pe EL, trebuia să fiu față-n față cu EL și hotărâsem că voi face orice ca să-L aduc să-mi vorbească. Și când te gândești că totul pornise de la o simplă joacă pe care ea o începuse… Crede-mă, nu-mi dau seama nici acum dacă voit a fost totul sau nu.
Predasem în urmă cu câteva săptămâni genurile literare amintind și exemplificând epigrama, numind epigramiștii noștri mai importanți. În ora următoare, intrând la clasa ei, într-un colț al tablei descoperisem scris:
„Dânsul spune că le vede
Câte-n lună și în stele
Însă recunosc măi, frate
Fără ochelari nu poate.”
Îi recunoscusem scrisul mărunt, cu litere ușor rotunjite, i-l știam din teze și extemporale, iar aluzia la ochelarii mei mă afectase mai mult decât epigrama-n sine. Îi rugasem odată la o teză: „Să nu-ncercați să copiați că tot vă descopăr. Atât, puțin cât știți, scrieți, dar vreau să văd ce și cât știți.” Acum ea-și amintise de spusele mele. Bine, domnișoară, dacă dorești război, atunci să fie război. Trebuie să-ți răspund, nu? Ridic mănușa, dar crede-mă, am să fiu dur, chiar foarte dur, pentru că am ca argument proverbul: „Ce naște din pisică…” Am luat creta și am scris în colțul opus al tablei:
„Ochelarii-i folosesc
Numai atunci când citesc
Dar se poate demonstra
«Uneori» m-ar încurca.”
Intenționat pusesem ghilimelele din ultimul vers pentru că doream mult să-i văd reacția de moment. Știu că este foarte receptivă și intuitivă, că are mare putere de pătrundere, ori eu loveam acum fără milă, loveam cu mănușa deschisă, loveam sub centură ca să mă apăr și nu știu de cine: de EA sau de ea? M-am întors spre clasa care fremăta, și, zâmbind-le, aruncasem câteva priviri și spre banca ei. Se pare că n-o afectau cu nimic în acele clipe, pentru că ea, cu capul plecat își făcea de lucru răsfoind un manual sau niște notițe. Am considerat incidentul încheiat și am continuat lecția. În ora următoare însă, găsesc în același loc al tablei:
„Și se laudă pe sine
Cum că scrie epigrame
Dar dacă citești mai bine
Vezi doar versuri, mici, banale.”
Zâmbești? Eu turbam însă. Iau creta și, după ce o țintuiesc preț de câteva clipe cu privirea, îi răspund:
„Nu m-am lăudat vreodată
Că aș fi epigramist
Doar atâta, dragă fată,
Mă joc, zău, să nu fiu trist.”
Eram dispus să-nchei acest incident care simțeam că alunecă deja pe o pantă periculoasă. Nu știu dacă mă-nțelegi, poate-ți închipui că tot ce a urmat a fost datorită acestor epigrame, că datorită lor o scoteam la lecție ori de câte ori aveam oră la clasa ei, dar nu era o răzbunare tardivă a celor săvârșite de EA, sau a banalelor epigrame, dar simțeam că pe undeva, fata aceasta are înclinații literare. Ea nu-mi spune lecția, face adevărate disertații, veritabile critici literare, ba într-o teză descoperisem chiar o intuiție de eseu. Blaga, Bacovia, Mallarmé o inspiră uneori și chiar vreau să-ți exemplific cu un extemporal al ei, pe care, înainte de a-l duce la clasă, mi-am permis să-l copiez. Mă uimiseră însă forma și originalitatea celor scrise. Jonglase, pur și simplu jonglase cu acei termeni, foarte abilă ieșise din capcana pe care o întinsesem, însă doream să cunosc puterea de înțelegere și redare a fiecăruia. Sunt totuși în clasa a douăsprezecea, bacalaureatul le bate la ușă, trebuiau într-un fel testați. Poftim, citește-l și tu.
Un scris îngrijit, mărunt, ușor aplecat spre dreapta mi-l amintea pe Treide cel din anii facultății; mai parcursesem acest scris când, lipsind de la unele cursuri, apelasem la el. Nu mă refuzase niciodată, dar nici mai apropiați decât acum nu devenisem.
Ciudată temă de extemporal le dăduse elevilor lui: „Comentați următorii termeni raportându-i la materia studiată: testament, corolă de minuni, joc secund”.
― Temă pentru o teză, bătrâne, îi spusesem.
― Citește-l și te vei convinge, îmi strigase el din bucătărie unde pregătea o cafea. A fost totuși un extemporal, totul gândit și scris de ea în opt minute. Crede-mă, atât mai rămăsese din oră până urma să se sune. La clasă însă nu le-am vorbit de lectura comparată, pe moment nu știu ce-mi venise să le enunț astfel tema, însă ea se descurcase și nu oricum:
„Ce se poate oare înțelege prin testament, ce privești într-o corolă, cum se poate oare juca un joc secund? Întrebări care frământă continuu critica de specialitate, întrebări care dau sens gândirii umane. Dacă printr-un «Testament» te străduiești să-l înțelegi pe T. Arghezi, prin «Corola de minuni a lumii» să aprofundezi filozofia uneori agnostică a lui Blaga, nu același lucru se poate spune despre «Joc secund» al lui I. Barbu. În ansamblu, termenii fac parte dintr-o comuniune parcă, «jocul secund» întruchipând ideea, baza, palpabilul într-o poezie (oare de ce dă Ion Barbu ca motto «Jocului secund»: «Dacă n-ar fi decât ca să vă dau ideea» a lui Mallarmé?), testamentul încercând a fi un bun lăsat celor ce vin, un drum pe care oricând poți merge considerându-l drept și sigur, având la bază înțelepciunea, acea caracteristică pur umană, gândirea profundă, disecarea, ajungând în final la o «corolă de minuni» care, luată separat ca titlu constituie dorința de neprihănire a idealului, al curatului, dar și o aprofundare filozofică a mediului în care trăim. A lua totul ca joc secund (fiind aici poezia, puterea de creație, gândire, ermetism), ori a privi o corolă de minuni deschisă asupra ta și asupra omenirii, poți analiza, poți încerca să înfăptuiești cu mintea ce uneori ți s-ar părea imposibil.
A nu strica această «corolă de minuni», a nu-i scormoni adâncurile (cum gândește Lucian Blaga), nu pare aprofundat la Ion Barbu, pentru că el, printr-un «joc secund» încearcă a lega totul de le natură la neființă, ori de la gândirea profundă, la un simplu joc, dând în final ideea, acel «nadir latent»!
Dacă «Testamentul» lui T. Arghezi este străbătut de o profundă gândire filozofică având acest caracter de-a lungul liricii sale, «Corola de minuni a lumii» încearcă o conexiune om-natură, dând în final un «Joc secund», acea idee care, ca un fir roșu străbate lirica celor trei poeți. Termeni simplii la prima vedere, dar în care se descoperă într-adevăr o «corolă de minuni a lumii», îmbinând filozofia cuvântului cu poezia, luând ermetismul ca frământare psihologică și intelectuală conducând în final la acea poezie socială, «testament» grăitor lăsat generațiilor care vin. Se poate oare lăsa ca testament o corolă de minuni a lumii și un joc secund? Poți face să vibreze în final poezia (acel «joc secund»), să iasă la lumină gândirea filozofică dintr-o «corolă de minuni», ori să-ncerci să analizezi un «testament» lăsat ca o formă parnasiană, o formă a marilor întrebări? Poate fi Arghezi prin acest «Testament» al său pus față-n față cu Blaga, asupra lor plutind „Corola de minuni a lumii» – concepție adânc filozofică ducând în final la «jocul secund» a lui I. Barbu? A face o paralelă mi se pare mai complicat decât a reuși o îmbinare, o conexiune, nu a termenilor, ci a concepției simbolistice a celor trei…”
― Bine, dar nu-i terminat.
― Da, ai dreptate. Totul gândit și scris de ea în opt minute, ți-am spus; de-asta ți l-am dat să-l citești, să-i vezi putere de reacție, viteza de expunere a unui subiect dat la clasă.
Treide așeză pe masă tăvița cu cele două cești de cafea și, oferindu-mi o țigară, continuă:
― Ar trebui s-o vezi, măcar o singură dată: are un dar teribil de a te privi, de a te urmări, parcă vede prin tine, trece și dincolo de tine, nu-i poți rezista mai mult de câteva secunde să i te uiți în ochii. Uneori, simulând o plimbare liniștită în sala de curs, printre bănci, prefer să ajung în spatele clasei și să predau lecția de-acolo. Alteori aș lovi-o, aș alunga-o, dar mă simt incapabil. Fug din fața ei, așa cum fugeam în urmă cu ani din fața porții EI și singura mea armă rămâne cea de natură didactică. Sunt dur, recunosc sunt dur în acele momente; o scot la lecție, acolo, lângă mine în fața tablei, să-i simt frământarea intelectuală, starea psihică de moment, tremurul ușor al vocii, să-i văd privirea triumfătoare și sigură uneori, alteori, incertă și rugătoare. N-o las să plece până nu scot totul de la ea, până n-o storc așa, ca pe-o lămâie și-mi dau seama că este cu un intelect net superior clasei. Poate și asta-mi forțează puțin mâna să mă port mai dur cu ea.
Odată o ascultasem singură doar pe ea o oră întreagă. Nu știa ce-i rezervasem. La început vioaie, cu răspunsuri prompte, exemplificând, argumentând, combătând susținându-și ideea: realismul, genuri literare, caracterizare de personaje, metode de versificație, iar gen literar… mușca furioasă din momeală, dar nu renunța. Treptat însă, observ că vocea-i devine mai înceată, timbrul ușor scăzut, ajunge să-și șoptească unele răspunsuri, dar n-o las. Îi strig în gând:
„Hai, luptă, domnișoară, ce faci? Ridică-te! Trebuie să mă duci la El, este imposibil să te lase așa. Adu-L aici, domnișoară, aș dori să-L văd și numai tu mi-L poți aduce.”
Expresia feței, culoarea tegumentelor ei mă duceau în acele clipe cu gândul la maratoniștii aflați la câțiva metri de linia de sosire: unii aproape se târăsc și o trec totuși, alții cad epuizați, ca o ironie a sorții doar la câțiva centimetri în fața ei. O încurajez din priviri, caut s-o trag de cealaltă parte a liniei, un pas, doi, dar se pare că nu mă vede, sau nu vrea să mă mai vadă. Îi spun doar un vers din „Măghiranii” de Dimitrie Anghel:
― „… Dar cum mor florile spre seară…”
Și nu mă lasă să continui, intuindu-mi întrebarea:
― Sugerează amurgul.
Trag de ea, așa, ca de-un material căruia îi încerc rezistența, calitatea:
― …Așadar, caracteristica simbolismului…
― …Rămâne sinestezia, simbolul. Fiecare obiect, culoare sau fenomen este mesagerul unei idei.
Și ochii-i rugători, din acel albastru curat, deveniți cenușii, mă-nduplecă. Îi trec nota-n catalog când deja se suna de intrare pentru ora următoare.
Știu, mă acuzi de lipsa simțului pedagogic, poate crezi că am făcut-o din pricina banalelor epigrame, dar departe de mine gândul acesta. Epigrama este, dacă vrei, pretextul; scheletul însă este altul, moral, psihologic este cu bătaie mai lungă, merge undeva în urmă, în adolescența, în copilăria mea.
Treceam din când în când pe străduța aceea îngustă ducând cu mine trei fire de trandafiri. O vedeam jucându-se cu alți copii, o strigam și, mângâindu-i buclele, o rugam:
― Du-i, te rog, mamei tale, dar acum – și-i puneam trandafirii în mână.
Fugeam repede ca și cum aș fi înfăptuit ceva odios și juram în gând că nu voi mai trece pe-acolo. Totul nu dura decât o săptămână și pașii mă purtau iar pe drumul știut. Descopeream făptura aceea minunată ba într-o curte vecină, ba la capătul străzii jucându-se. O strigam și florile ajungeau în mâinile-i fragile și nesigure. N-am rămas însă niciodată în fața porții după ce ea dispărea în curte. Oare cum aș fi reacționat dacă apărea cu EA de mână? Nici acum nu-mi dau bine seama de ce începutul primăverii mă găsea în fața porții maronii cu grilaj din fier forjat. Strecuram în cutia poștală de la numărul unsprezece cele două mărțișoare cumpărate din timp, apoi cu pași repezi mă îndreptam spre casă. Nu știu de ce făceam toate astea, Horia, simple gesturi puerile, o chemare tardivă spre EA încercând să luminez și reversul medaliei sau totul era coordonat de instinct. Oricum, tata nu trebuia să afle nimic și nici nu cred că avea cum. Începutul de săptămână îl ducea de lângă mine, iar eu nu înțelegeam atunci de ce un inginer energetician este acaparat mai mult și mai sigur de lungile-i deplasări decât aș fi reușit eu s-o fac? Doar sfârșitul de săptămână și concediul lui îl găseau lângă mine. În rest, tanti Mioara, sora lui, se ocupa de mine și de gospodărie în lipsa lui.
După un timp ne-am mutat în București, dar în fiecare an, ziua de 28 februarie mă găsea în fața porții bine-cunoscute. Ca și în anii copilăriei strecuram plicul cu cele două mărțișoare în cutia poștală, apoi părăseam strada, orașul. Și totuși, iată, a venit ziua în care m-am aflat singur față-n față cu EL, Enigmaticul, Făt-Frumos, Marele Anonim, numește-l cum vrei. Făcusem tot ce făcusem doar ca să-L aduc la mine sau să ajung la EL, știam că prin ea voi ajunge la EL, ea era momeala. Ne-am privit îndelung: eu cu ochii copilului frustrat, EL cu ochii părintelui copilului persecutat. Ne aflam pe un teren neutru, liceul nu putea constitui un câmp de luptă pentru nici unul dintre noi și oricum armele noastre erau diferite. Începuse să-mi vorbească, dar cuvintele ajungeau până la mine într-un murmur nedeslușit, o suprapunere de silabe crea parcă o limbă de neînțeles. Îl priveam pe acest bărbat care-mi umbrise copilăria și îmi schimbase destinul. Cu ce a fost EL superior, tatălui meu? A fost EL mai frumos, mai înțelegător, mai bun, mai omenos? A fost EL mai curat la suflet, mai tandru, mai bărbat, mai apropiat decât tata?
Eram în vacanță atunci, în prima mea vacanță mare și bunicii știau ceea ce eu aflasem abia în adolescență. Venisem acasă la sfârșitul verii, dar nu o mai găsisem; rochiile ei lipseau, pantofii nu-i găsisem nicăieri, deși noaptea scotocisem prin camere, iar la bucătărie, locul îi fusese luat de tanti Mioara. Tot ceea ce găsisem era un cordon de la o rochie de mătase pe care probabil în grabă îl uitase sau îl pierduse. Poate ai să râzi, dar prin acel cordon EA a fost alături de mine în orice clipă, în liceu, în facultate… A fost liantul care m-a ținut legat de EA, am fost veriga care a ținut-o legată de tata.
Se oprise din povestit și, cu mișcări ușoare, calculate, scoase din buzunarul de la piept un cordon galben cu dungulițe fine, maronii, frumos împăturit.
― Îl mai păstrez și-acum când știu totuși că…
Se ridicase și se îndreptase spre fereastră. Își aprinse o țigară și trase lacom din ea, continuând:
― Sâmbăta trandafirii nu mai erau prezenți în sufragerie, iar după câteva luni dispăruse și vaza în care, altădată, zâmbitoare EA-i așeza cu grijă, mulțumindu-i tatei c-un sărut fugar. Am întrebat de câteva ori, dar vocea baritonală a tatălui meu m-a făcut să-mi înghit nu numai întrebările, dar și gândurile despre mama. Doar așa, din când în când, ca o poveste, tanti Mioara se-ndura de mine și-mi mai spunea câte ceva. Tot ea îmi arătase și casa cu poarta din fier forjat, dar niciodată n-am mai vorbit de EA în prezența tatei. Nu l-am întrebat niciodată nimic, dar am aflat singur din alte surse și, crede-mă, nici acum n-am înțeles plecarea EI.
Îl priveam, iată, acum pe bărbatul din fața mea și nu reușeam să descopăr de ce a fost el preferat în locul tatei, nu reușeam să aud nimic din tot ce-mi spunea, îi vedeam doar buzele mișcându-se, dar…
„Un efort, trebuie să fac un efort” – gândisem pe moment.
„― …Nu vă spun toate acestea ca s-o priviți cu alți ochii, dar sensibilitatea i s-a accentuat de când a trebuit să-i fiu și mamă, și tată. O boală incurabilă mi-a răpit soția în urmă cu câțiva ani, iar psihicul Cristinei a devenit labil, ușor influențabil, alteori cu o tărie de marmură. Câteodată nici eu n-o înțeleg: intră într-o muțenie insuportabilă, se închide în camera ei, ori hoinărește ore-n șir prin parc. Vedeți, vă spun toate acestea pentru că o văd tulburată după orele de limba română. De învățat, învață mereu, n-am avut probleme cu ea niciodată, dar, vă rog, mai multă blândețe n-ar strica.’’
Simțeam că mi se împăienjenește privirea, EL parcă se depărta și se apropia de mine c-o viteză amețitoare. Așadar, unul dintre cele două mărțișoare era de prisos, Horia. Vezi, eu abia acum am aflat toate acestea, eu sunt singurul care le cunoaște, singurul care le-a trăit și simțit. Le-am trecut și prin suflet de copil, le-am privit și cu ochii adolescentului, le-am analizat și cu rațiunea bărbatului matur, dar, crede-mă, nu mai rezistam să fiu singur în orașul acesta. Nimeni în orașul copilăriei mele nu mă cunoaște cu adevărat, nimeni în liceu nu știe cine sunt eu, cine este ea, iar tatei nu-i voi spune niciodată că am avut-o elevă. Trebuia să vorbesc cu cineva, de tine mă atașasem mai mult, cu toate că nu prea ai observat. Simt că spre tine pot veni cu acea sinceritate specific umană, sufletul indisolubil uneori, iată, se poate exterioriza de la sine, importantă este doar împrejurarea. Sinceritatea, cred eu, creează apropierea gândului de idee, a sufletului de suflet, a omului de om. Nu-mi spune nimic, știu ce gândești: aș fi putut realiza până acum acea apropiere idilică, pură, dar nu știu de ce mă opresc, parcă nu-mi găsesc suportul moral. Aș fi putut s-o fac în facultate, dar în orice fată o vedeam pe EA și nu mi-a rămas altceva de făcut decât să mă retrag în cochilie și să-mi creez un microunivers propriu. Nesiguranța, nehotărârea, scepticismul au modelat un psihic dificil și iată că izolarea de ieri s-a transformat azi în cel mai cumplit complex: cel al inferiorității. Îți amintești, îți scrisesem odată că pentru mine acest univers feminin rămâne un mister. Apropierea în gând și idee presupune și apropierea sigură de mai târziu a sufletului, dar, iată, eu eșuez în tot, nu duc nimic bun la sfârșit. Am avut un țel în anii studenției, îmi frământa ființa un gând. Am maltratat-o, da, acesta-i cuvântul am maltratat-o psihic, moral… Uneori, o simplă privire de-a mea o inhiba, dar eu, sadicul, îi strigam în gând: „Adu-mi-L pe EL, numai în felul acesta cred că va veni și EL, trebuie să vină să-i vorbesc. Am multe, fată dragă, am multe să-i spun și sunt gata să-i vorbesc.”
Eram pregătit să suport mai departe privirile insinuante ale colegilor, admiteam chiar și falsa ipoteză care circula în acea perioadă în cancelarie, că i-aș face elevei mele curte, dar, crede-mă, am gândit și simțit atunci că este singurul mijloc de a ajunge la EL. Doream să stăm odată față-n față, să am termenul de comparație. Cu ce a fost EL mai bun decât tata? Și ce-am realizat, Horia, ce-am reușit să duc la bun sfârșit? A venit, mi-a vorbit, eu l-am privit doar. N-am putut decât să-i adresez câteva cuvinte, deși aveam atât de multe să-i spun! De ce n-am reușit să-i vorbesc, de ce mă refugiez în aceeași claustrare de care și tu mă acuzi? Să încerc acum apropierea de care am nevoie? Încercase colega mea, Ioana, profesoară de istorie, dar când credeam că sunt pe drumul cel bun, când tandrețea ajunsă la maximum era deja în planul dragostei și mă putea împinge ușor în brațele ei, îmi apăruse așa, dintr-odată EA. Oricând pentru mine va exista o EA, un EL, care-mi vor umbri gândirea, care mă vor face să merg spre împlinirea sentimentală doar „en pas de trois: un avant, deux derrier”… Exact pasul hotărâtor pe care ar fi trebuit să-l fac îl pierdusem undeva pe drum, era între EL și EA, iar sărutul Ioanei, acel sărut prelung și tandru cu iz de migdale sălbatice găsise în locul lui Treide un copil, un băiețandru. Nu, parcă așa-mi spuneați în facultate: Treide?! Brațele sale subțiri și calde cuprinzându-mi gâtul îmi răscoliseră ființa, dar găsiseră bărbatul cu un pas în urmă. Docilul, Decentul, Deca se pare că mai pierde un tren pe peronul acesta tumultos care se cheamă viață. Dar ca în orice gară, trenurile vin și pleacă; se pare că trenul meu n-a venit încă sau a trecut pe lângă mine fără să oprească. Aș fi putut urca, sigur aș fi putut urca, doar am bilet, crede-mă, și l-am plătit chiar scump.
Îl priveam pe Mihai rămas cu mâna ușor ridicată; strângea mai departe între degete cordonul galben cu dungulițe maronii, liantul care-l ținuse legat de EA, liantul care continua s-o țină pe EA legată de acest tărâm al vieții: prețul biletului de tren, un tren pe care el, docilul Treide, continuă să-l aștepte.
