13.
― De iubeşti în taină, nu e nicio greşeală. Greşeşti doar când îţi iroseşti timpul, presupunând că altcineva s-ar putea gândi tocmai la tine, ar putea avea sentimente.
― Nu-ţi ascund nimic, încerca să se explice. Pentru noi, propria prezenţă aproape că nici nu are sens. Suntem doar nişte vise, căci existăm doar în minţile altora.
Considerând că eram liberi, ştiam că totul era doar rodul înlănţuirii de întâmplări aleatoare. Chiar dacă se ştia că eram soţi, înainte de toate, pentru noi înşine, eram prieteni şi amanţi; tot ce nu trebuia să căutăm în alţii. Ne bucuram iubind, însă impresia că suntem iubiţi ar fi fost doar o amăgire dureroasă şi distrugătoare. Iubind, căutam desăvârşirea, cu toate că doream să fim apreciaţi chiar şi pentru neajunsurile noastre. Evident că totul părea doar un marasm al nebuniei. Confidenţele fără noimă, corespondenţele inventate, purtate cu cea care nu exista decât în mintea lui Nick, îl aruncau în prizonieratul propriei inventivităţi, într-o lume plină de păreri rostite atonal, lipsite de ecourile ce ar oferi sens vorbelor sale. Şi totuşi, tăria frapantă a închipuirilor anula ezitările, făurind universuri pline de vinovaţi, o lume în care se impunea căutarea soluţiilor punitive. Adevărurile atât de evidente nicidecum nu puteau fi doar nişte imagini lipsite de prezenţe reale. Prea bine ştiam cine era Elza. Ştiam că exista, cum ştiam şi faptul că soţul meu greşea într-un singur punct: de când cu accidentul, pentru el chiar şi timpul stagnase. Astfel, tot ce trebuia să rămână doar la nivelul amintirilor, să gliseze în uitare, căci era al naibii de dureros, în mintea sa devenea imaginar. Sora mea murise în anul de dinaintea accidentului. Într-un august de care nu izbuteam să uit, pe când se întorcea de la binemeritatul concediu, petrecut pe litoralul Adriaticii, autocarul unei firme de care nu auzise nimeni până atunci intrase în coliziune cu un autotren ce venea în sens opus. În urma impactului a rămas doar scrum. Totuşi, în zilele imediat următoare, presa locală fusese invadată de o sumedenie de informaţii speculative, menite de a ridica popularitatea respectivelor cotidiene şi a spori aplombul iluziilor deşarte în inimile familiilor împovărate de pierderea apropiaţilor. Se zvonea că în urma altercaţiei avute cu şoferul autovehiculului un grup de câteva persoane părăsi autobuzul înainte ca acesta să fie distrus de flăcări. Evident că oamenii de care se vorbea doar în coloanele ziarelor nu au fost găsiţi niciodată. Însă, în urma unor cercetări minuţioase, desfăşurate de reporteri, s-a ajuns la o concluzie pe cât de stranie, pe atât de sinistră: cei care nu au murit au ajuns în ospicii. Aceste persoane erau doar nişte nume înregistrate în dosarele clasate la secţiunea „Anonimi”.
Copyright © 2013, Cristofor Arts
De multe ori chiar şi eu, obsedant, continuam să sper, urmărind articolele din presa acelor luni torturante, nădăjduind că în succesiunea ilogică de relatări şi suspiciuni se va strecura cel puţin un cuvânt, o frază, ideea care m-ar ajuta să înţeleg că, dincolo de exagerările mediatice, ar putea exista vreun grăunte de adevăr. Aşteptam o simplă evocare, prezenţa vreunui element particular, cum ar fi eşarfa albastră, cămaşa de in, batista cu cele două litere de borangic, E şi K, brodate în colţul stâng; un K întors, însă un K ce nu însemna nicidecum Kovalt, ci Klauss, numele de fată al surorii mele. Elza Kovalt era doar un nume inventat de soţ, folosit în textele sale, desemnând un personaj atât de real, încât, de multe ori, zăbovind asupra anumitor pasaje, chiar şi eu trăiam acea stranie senzaţie că totul putea fi tocmai aşa cum îşi închipuia el. Mă lăsam amăgită. Acaparată de multitudinea amănuntelor de o pregnanţă copleşitoare, involutiv mă pomeneam luând parte la desfăşurarea acelor acţiuni ipotetice. Frapante îmi păreau dialogurile. Îndeosebi, cuvintele Elzei, felul ei de a jongla cu ideile şi convingerile că totul era tocmai aşa cum gândea ea. „La naiba!” mă apostrofam, încercând să-nţeleg adevărul. După cum vorbea şi cum se comporta, era ea. Prin superioritatea sa, imaginarul poate denatura realitatea într-atât de mult, încât, în anumite circumstanţe, chiar şi uzanţele logicii ar putea părea doar nişte concepte lipsite de credibilitate.
― În fiece vis, noapte de noapte, îmi spui că e vineri.
― Îmi amintesc că te-am întrebat de ornicul din verandă. Apropiindu-te, din interiorul cutiei ce părea de nisip, ai eliberat o puzderie de fluturi sticloşi, aproape lichizi. M-am trezit. „Dacă nu adormim în acelaşi timp, poate că nici nu ajunge să dormim în acelaşi pat”, mi-ai răspuns în somn.
Chiar şi din aceste dialoguri înţelegeam că plăsmuirea era teritoriul lui. Aici rămâneam neputincioasă. Aici fiecare clipă era un bun prilej de dispariţie. Reuşind să edifice universuri verosimile, lăsa impresia că se putea folosi de toate acele idei pentru a infirma ceea ce era evident, era prezent, exista. Îl lăsam să plece. Credeam că va observa absenţa mea. Dar nici nu ştia cât de dureros era să-l simt alături şi să ştiu că nici nu mă vedea.
― Fii convins că totul e tocmai aşa cum crezi tu şi vei obţine chiar şi imposibilul.
Nu mi-a răspuns. Eram convinsă că dincolo de cuvinte deducea chiar şi gândurile-mi tainice, tot ce nu spuneam, tot ce preceda părerile expuse.
Folosindu-ne de puterea generalizării, criticând pe ceilalţi, practic, la un nivel subliminal etalăm propriile carenţe. De multe ori nu reuşim să fim nici măcar noi înşine, dar tocmai atunci credem că-i putem înţelege pe ceilalţi. Să încerci să cunoşti un om străin, să-l iscodeşti şi, chiar cu ajutorul sintetizărilor expuse în public, să-i atragi atenţia asupra prezenţei tale, nu e altceva decât o ultimă formă a propriei disperări, rezultată din singurătatea ta, din eşecurile născând iluzia că într-un târziu acel străin te va observa. Ca pe un extravertit, în anumite zile chiar şi pe soţul meu îl bănuiam de aceste fixaţii deprimante. Trebuia să-i spun:
― Exceptând autorii consacraţi, tot ce e postat pe Facebook, dar nu apare şi în revistele de specialitate, nu e literatură, ci doar o nevoie disperată de a expune în văzul lumii dorinţele rezultate din propriile cusururi, amăgiri pentru alte prezenţe, tot atât de singuratice. Îţi aminteşti? Erau zile când etalai în această reţea de socializare cicluri întregi de poezii, însă doar unele din respectivele texte au văzut lumina tiparului. Şi când spun „lumina tiparului” nu mă refer la multitudinea editurilor particulare, directorii cărora te sunau aproape săptămânal, căci adevăratul beneficiu le-ar fi aparţinut în totalitate. În primul rând, am în vedere un număr oarecare de periodice literare, revistele conduse de un aparat critic, capabil de a selecta şi promova doar ceea ce înseamnă valoare. Ciudat e faptul că tocmai acele texte în care s-au strecurat erorile stilistice au fost apreciate de majoritatea prietenilor tăi virtuali, însă, din păcate pentru tine, nu au fost publicate niciodată.
― Erori stilistice?
― Născute dintr-un sentimentalism exagerat, din lipsa studiului necesar.
― Ştiu ce faci, mă întrerupse. Vrei să te întorci la Elza. Cu alte cuvinte, generalizările tale au un scop cât se poate de clar. Încerci să-mi demonstrezi cât de multe atribute exonerate ale unei prezenţe părelnice am încercat să caut în tot acest haos de existenţe latente, în aceste reţele virtuale, de multe ori singurele forme de acreditare a propriei identităţi.
― Fantazări, am accentuat încercând să-l provoc, obligându-l să retrăiască episoadele unui trecut incert. Vorbeam cu un calm deliberat. Ştiam că mă asculta cu ataşament. Când se vorbea de Elza, nici nu mai conta cine era interlocutorul. Se simţea secătuit, ca şi cum s-ar fi luptat cu o forţă invizibilă, încercând să se elibereze de apăsări dureroase, blamându-se pentru tot ce n-a izbutit să finalizeze la timpul potrivit.
― N-am trăit în zadar. Am trăit pentru tine.
― Elza a murit, îi reaminteam. Îţi repet că ar trebui să terminăm cu asemenea comportamente pline de emfază, cu aceste vicisitudini de prisos, doar nişte încercări sortite eşecului.
― Şi dacă există şi o realitate paralelă? Aminteşte-ţi că şi eu eram la un pas de moarte. Am cunoscut moartea. Eram acolo.
― Nu fabula, am ripostat. Nu-i permiteam să ajungă chiar atât de departe. Privindu-l, mi se părea că se trudea să arboreze o postură insolentă, avea o înfăţişare plină de alean, iar pielea sa iradia acea aromă fugitivă, ce mă obliga să mă dedau amintirilor afectuoase, ca nişte sincope periclitând propriile-mi certitudini. Vertiginos, mă întorceam la tot ce cunoşteam, ştiam mult prea bine, trebuia să-i expun cu lux de amănunte chiar dacă, în mintea sa, etalările mele poate că nu erau decât nişte episoade ce conturau un spaţiu extrinsec, o altă realitate.
― Dacă Elza a murit…, încercă să se explice, dar nu izbuti să-şi termine fraza, căci intervenisem la timpul oportun.
― Ştiind că exişti, trăiam un chin insuportabil: chiar de nu te-am văzut, nu puteam să te uit. Mă refer la anii de dinaintea căsătoriei noastre. Îţi scriam necontenit. Cunoşteam chiar şi numărul tău de telefon, dar mă feream să te sun. Trebuia să dau dovadă tocmai de acea rectitudine etică ce îmi confirma demnitatea. Ştii? Abia acum înţeleg propriile copilării din acea perioadă plină de dorinţe, de o râvnă famelică de a pune stăpânire pe un străin ca şi cum ar fi proprietatea ta. Mai bine ai fi ars toate scrisorile decât, după ani buni, să le descopăr necitite, zăcând între foile caietelor tale de notiţe. E un fel de antinomie dintre ceea ce te făcea fericit, ce trăiai la momentul oportun, abandonându-te visului învăpăiat şi ceea ce ulterior descoperi ca fiind doar o pierdere de timp. E ca şi cum, din dorinţă de răzbunare, cineva ţi-ar fi şters cei mai frumoşi ani ai existenţei tale, tinereţea.
― Dar…
― Dar te iert. Eşti aici. Ai fost dintotdeauna. Nu stătea în caracterul meu să te reţin. Ştii de câte ori te lăsam să pleci? Însă, de fiecare dată, precum în urma unei rătăciri fără sens, ca după nişte înfruntări în care nici nu se cunoşteau părţile beligerante, mai mereu te întorceai aici, în casa mea. Căznită, nu înţelegeam ce voiai să-mi demonstrezi. Faptul că fericirea există? Că orice vis poate deveni un gând vădit? Desigur. Chiar dacă de multe ori mă simţeam inutilă şi incapabilă, chiar şi eu credeam în împlinirea propriilor dorinţe. Însă, ferindu-mă de comparaţii şi sinestezii de prisos, cunoşteam esenţialul. Niciun început nu poate fi repetat. Doar ceea ce obţinem la timpul potrivit e visul împlinit.
― Trebuie să plec.
În zadar insistam să rămână. Nu-i ceream nu ştiu ce. Pur şi simplu voiam să-l fac să înţeleagă ceea ce îi era necesar. Simţeam că era timpul potrivit. Însă, ca şi de alte dăţi, el recurgea la aceeaşi parcimonie ce-l caracteriza de când îl cunoşteam. Nu ceda. Când se agasa, nu lăsa să se întrevadă nicio urmă de violenţă, de repulsie ori contrariere. Tăcea. Absenţa sa te făcea să te simţi doar o umbră în plus. Privea pe geam, aşteptând, probabil, să ies. Părea pierdut în nimic. Rezervat şi reţinut, mă făcea să înţeleg că n-am să ajung la niciun rezultat dacă voi încerca să recurg la concesii. În ciuda neputinţei, îmi venea destul de greu să-l las să se întoarcă la ceea ce considera că îi definea propriile amintiri, însă, în realitate, nu era altceva decât un timp şi un loc echivoc, amplificându-i iluziile sinonime isteriilor. Îmi aminteam destul de bine. Singurătatea mea o ascundeam în tăcere, tocmai acea tăcere în care el a găsit libertatea sa, care, treptat, căpăta alt sens: trebuia să se afle doar acolo unde se aflau şi gândurile sale.
„Bine!”, mi-am spus. Puteam să profit de ocazia ivită. Puteam să-l urmăresc. Dacă, rămânând neobservată, aş fi reuşit să mă aţin după el, cu siguranţă aş fi ajuns tocmai acolo unde bănuiam că urma să plece, la Elza sa, la acea fiinţă pe cât de misterioasă, pe atât de posibilă. În asemenea momente cearta ar fi fost de prisos. Prin urmare, lăsam totul la voia întâmplării.
Aproape ca un lotru, în propria casă, am mers după el în vârful picioarelor. M-am oprit în dreptul uşii ce dădea în dormitor şi care avusesem norocul să fie întredeschisă. Am împins-o uşor. Vedeam masa de sticlă pe care albea veioza de ceramică fină. Vedeam una din marginile patului aşternut. Distingeam chiar şi modelele romboidale ale cuverturii de damasc. Din unghiul din care priveam, taburetele îmbrăcat în catifea părea doar un element în plus, nepotrivit interiorului decorat după modelele găsite în „Ładny Dom”, o revistă de specialitate, cumpărată anul trecut în Łodz. Poate că era doar o părere, dar surprinse de oglinda din stânga geamului, mişcările sale erau doar nişte unduiri bizare ale trupului sleit de orice putere de ripostă, deconspirând o siluetă ştearsă, căutând să înfrunte pericolul mocnind undeva în interiorul necunoscut. În zadar, cu timpul, se înteţeşte exteriorul, dacă ofilirea începe din interior. Vedeam cum a îngenuncheat. Pe pat, chiar în apropierea pernei cu dantela de nuanţe cerate întinse ceva ca un petic de stofă. Apoi, nu ştiu de unde, pentru că unghiul nu-mi permitea să văd, scoase un tub subţire şi prelung, atât de flexibil, încât aproape că mi s-a părut a fi viu. Încolăcindu-l pe acea ţesătură, fasonă un obiect ce mi s-a părut de o sluțenie insuportabilă. Era un creier miniatural, pulsând asemenea masei gelatinoase, din greşeală atinse de nişte mâini nepricepute. „Ce naiba?” am vrut să strig, dar m-am abţinut, ştiind că orice amestec ar fi dus la o altă despărţire de lungă durată. Ca şi cum n-ar fi fost îndeajuns tot ce mi-a fost dat să văd, reprezentaţia continua pe acelaşi ton macabru. Treptat, seringa din mâna sa dreaptă se umplea cu un lichid roşiatic. Eram sigură că acul îi fusese înfipt în antebraţul celeilalte mâini, pe care nu reuşeam să o văd. Era sângele lui. De un rubiniu orbitor. Când dinţii eliberară capătul seringii de care trăgea, în mod cert depunând un efort colosal, din albastre venele gâtului deveniră aproape negricioase. Pe frunte îi apărură câteva broboane de transpiraţie, dar nu le şterse. Nimic nu-l mai putea deranja. Începusem să tremur când acul fusese înfipt în ceea ce numisem creier artificial. Nu mai înţelegeam absolut nimic, cum nu puteam să înţeleg nici brusca apariţie a fluturilor, mari şi sângerii, cu trei aripi; roind în jurul său ca nişte molii denaturate, ţâşnind din hăurile vreunui vis ostenitor, din coşmarul în care începeam să mă cufund. Halucinam. Cu siguranţă că aiuream. „Ospiciu”, l-am auzit şoptind. „Elza e acolo.”
Oare puteam să decad chiar într-atât de mult? Aş fi putut să mă mint că sunt fericită, visând o altă viaţă ca pe o eventualitate latentă? Când nu suntem ascultaţi de cei apropiaţi, trebuie să vorbim chiar şi străinilor. Nu e nicio rătăcire. E doar o dorinţă înverșunată de a ne elibera de propria singurătate: necesitatea de a comunica.
― Unde vrei să pleci?
― Mai există şi alte locuri pe acest pământ. Şi alte case.
― Plecând de lângă cei apropiaţi, ajungi tocmai acolo unde nu te aşteaptă nimeni.
― Există şi alţi oameni.
― După o vârstă, doar doi rătăciţi se pot întâlni pe drumul ce doar pare a conferi singurătatea necesară, însă, în realitate, e doar un drum abandonat.
― Şi alte începuturi.
― Viitorul ce urmează să ţi-l închipui şi cel pe care ai uitat că deja l-ai visat e unul şi acelaşi.
Privindu-l, mă cuprindea o profundă compasiune, căci vedeam în faţa mea doar un trup smochinit. Vedeam adevărul. Cei pe care credem că nu-i suportăm sunt tocmai cei fără de care viaţa ne-ar deveni insuportabilă. Era improbabil ca silnicia nimicitoare pe care o etala ca pe o armă de apărare să fi existat în el dintotdeauna. Mai degrabă această atitudine imatură era doar un antren indus de vreo prezenţă necunoscută, pe care o căuta cu înverşunare. În acele momente, în ochii mei el era doar un biet naufragiat, recurgând la pronaţii şi alte mişcări întâmplătoare, silindu-se să înlăture de pe drumul anevoios înspre abis zeci de oprelişti neclare. Abia când am coborât în living, sprijinită de pultul din lemn natur, văzându-l ca pe unicul om pentru care merita să risc totul, în ciuda părerilor înşelătoare de care ar fi fost în stare orice străin, simţeam că iubirea mea pentru el devenea tot mai puternică. Era ca un val desprins de restul viiturii, luminând exteriorul obiectelor pe care le atingea, umplând spaţiul ce devenea posibil doar datorită prezenţei sale.
Probabil că trebuia să-l întreb de acea bizară însăilare, de acel tub de grosimea venei, umplut cu sânge şi ascuns în pânza pe care, recurgând la denumiri învechite, o numeam cutnie. Trebuia să înlătur orice ifos, să-mi sacrific onoarea şi să dau impresia că înţeleg totul. Mă temeam. Mă simţeam umilită. Refuzam să-i recunosc. Nu voiam să vadă în mine o victimă sigură, însă, tocmai prin ignorarea sa, prin tot ce făcea şi-mi ascundea, întotdeauna izbutea să inducă în mintea mea un incontestabil sentiment de superioritate. Şi totuşi, oricât de mult n-aş fi încercat să scap de acea scenă macabră, surprinsă pe furiş, imaginea spiralei umplute cu sângele său nu doar că rămânea întipărită undeva într-un loc dureros al creierului meu, ci, mai mult decât atât, părea că plesnea brusc, eliberând zeci de anelide, invadându-mi întregul trup, provocând junghiuri oribile, infectând tot ce rămânea sănătos, blocându-mi venele, umplându-le cu ordură tocmai în locul în care ultimul strat al pielii îl închipuiam doar ca pe o membrană de serj zdrenţuit. Tremuram. Eram sigură că acel obiect, aproape viu, acum era ascuns în buzunarul pantalonilor săi. Nu puteam să-i ghicesc contururile. Marginile cămăşii din denim acopereau ambele buzunare. Simţeam că mă voi prăvăli asemenea manechinului de cauciuc fisurat, burduşit cu vată şi buretele de nuanţa puroiului. M-am aşezat direct pe duşumea. În dreptul uşii deschise. Când mi-am apropiat genunchii de piept, din unghiul în care mă aflam vedeam cum pereţii începeau să se clatine. Trosneau şi se decojeau. Doar el rămânea nemişcat. O substanţă vâscoasă, amintind nuanţa pielii mele spelbe, umplea fisurile stucaturii. Aş fi putut să închid ochii, însă, în acest caz, imaginile ar fi fost şi mai tulburătoare. Aş fi văzut interiorul propriului corp. Preferam să privesc cu ostilitate tot ce nu reuşeam să pricep. Doar el rămânea nemişcat. De marginile cercevelelor se desprindea ceva ca o formă de liane, o încrengătură stranie de lujere mişcătoare ce se terminau cu silicule pământii. Saturnia pyri era mai degrabă o molie decât un fluture pe care, drept amintire dintr-o călătorie desfăşurată undeva la capătul realităţii tale, l-ai putea păstra între paginile cărţii citite pe nerăsuflate. Saturnia se diviza. Umplea aerul ce căpăta un fel de nuanţe indefinibile, devenea mat, crăpa. Doar el rămânea nemişcat. Alţi fluturi invadaseră interiorul. Cu repeziciune, zburau până la punctele clar determinate, marcate de nişte mâini nevăzute, apoi se opreau brusc. Însă trepidaţia nu înceta. De pe marginile aripilor ce se zbăteau picura ceva ca un fel de ceară topită. Stropii lucioşi nu atingeau pardoseala. Închegând la câţiva centimetri deasupra ei, formau un sediment flexibil, ce se vălurea într-un ritm primejdios. Doar el rămânea nemişcat. Chiar şi timpul încremenea. Din ornicul prins de peretele din stânga mea, singura componentă pe care o mai recunoşteam era lanţul ce, pe măsura precipitării întâmplărilor, lăsa primele semne de rugină. Cadranul fusese acoperit cu un strat dens de licheni catifelaţi. Nutream o râvnă ilogică de a mă ridica şi a curăţa acea cutie grea. Probabil că mecanismul în sine era doar un motiv ce induse tot acel haos. Doar în absenţa timpului genunea devine o posibilitate. Puteam să cred că ceasul nici nu conta, dacă n-aş fi văzut cum în locul său, direct în zidul ce intrase într-o putrefacţie grabnică, creştea ceva ca o bortă, un loc găunos, inhalând tot ce mai rămăsese din firescul spaţiului interior, eliminând, în schimb, caiere de abur violaceu, adâncindu-mă într-o buimăcire neîntreruptă, obligându-mă să cred că tot ce trăim e doar ceea ce pare că se întâmplă, există. În realitate, nimic nu avea sens. Doar el rămânea nemişcat.
Nu. Nu aveam nicio predispoziţie pentru a iniţia alte intrigi fără sens. Să-l descos, să încerc să mă împotrivesc, ar fi fost doar o pierdere de vreme. Treptat, aerul căpăta asprime, acea umezeală revigorantă, ce mă întrema, ori, mai degrabă, mă îndepărta de năzăririle anterioare. Simţeam chiar şi izul perdelelor de creton amestecat cu miresmele izmei, prezente mai mult în amintiri decât în realitate. Când aproape că reuşisem să scap de acea halucinaţie sinonimă reveriei, îl vedeam cum se îndrepta înspre uşa de ieşire. L-am strigat, însă, printr-un gest scurt al mâinii drepte, ridicate la nivelul capului, fără a întoarce privirea, mi-a dat de înţeles că n-avea sens să-l urmez, că refuza orice justificare. Părea grăbit. Era clar că nu puteam să-l las să-mi scape. Cu sorţi de izbândă, consideram că era momentul potrivit să-mi pun planul în aplicare, să-l urmez făcându-mă neobservată.
Gesturile sale onctuoase, acum le percepeam ca pe nişte admonestări, ieşiri necontrolate, demascând o violenţă aparent neînţeleasă, însă tot mai prezentă şi atât de neaşteptată. Alte gânduri oribile începeau să mă neliniştească în timp ce străbăteam scuarul, urmându-l îndeaproape, ca o umbră ştearsă, capabilă de a se risipi în valuri de întuneric la cea mai uşoară atingere a brizei sărate, ce sufla dinspre apus. Uneori, în dreptul vitrinelor ale căror sticle păreau doar nişte cruste de văzduh lichefiat, se iveau siluetele cunoscute, ce dispăreau la fel de brusc precum apăreau. Alteori, persoanele complet străine îmi intersectau drumul, iuţind pasul înspre întinderile întunericului periferic, protejând urbea asemenea zidurilor ce se înălţau pe măsura ce mă apropiam de punctul terminus. Habar nu aveam încotro se îndrepta soţul meu, dar ştiam că trebuia să-l urmez. Nu era nicidecum vreo iscodire demnă de parteneri înşelaţi, ci, mai degrabă, era tocmai reazemul pe care îl puteam oferi în momentul oportun. Şi pe lângă toate astea mai era şi acea dorinţă de a infirma toate bănuielile mele. Nimic din tot ce presupuneam nu doream să fie adevărat.
Sora mea era amintirea mea. Şi nimic mai mult. Încurcată, abia acum îmi recunoşteam nenumăratele greşeli; minţindu-mă şi minţindu-mi soţul, confirmându-i acea prezumtivă existenţă a Elzei. Crezând că dorea să fie altcineva, el, de fapt, devenea altul. Inventase o lume atât de complexă şi posibilă, încât, atunci când în urma accidentului pierduse orice control asupra celor două dimensiuni, cea posibilă şi cea reală, nici măcar eu nu mai izbuteam să-l aduc înapoi, să-i demonstrez adevărul. „Elza a murit”, îi repetam amintindu-i de acea Elza pe care o cunoşteam, de sora mea. „Există!”, mă contrazicea şi chiar aducea dovezi suficiente, minuţioase şi precise, care, în cele din urmă, născuseră în mintea mea o întrebare inevitabilă: „Şi dacă există şi o altă persoană?”. Mesajele, corespondenţa online, convorbirile telefonice purtate cu nimeni, pe care mă punea să le mimez doar pentru că el nu găsea cuvintele necesare pentru textul la care lucra cu asiduitate, o multitudine de alte bizarerii de care nici nu-mi aminteam, toate astea, în cele din urmă, justificau impasul din care nu mai vedeam nicio posibilitate de ieşire. Elza exista. Dar nu era doar o imagine fantasmagorică, în mintea lui asociată surorii mele decedate. Era o persoană reală. O altă femeie.
M-am oprit. Am privit în jur. Din mulţimea de feţe necunoscute lipsea un singur om. Înţelegeam ce însemna să te simţi străin. N-aveam nevoie de cuvintele sale. Chiar şi tăcerea îmi era îndeajuns. Ajungea să-nţeleg că auzea cum respir, ca să uit că sunt singură. Îl căutam. Aproape că nici nu mai ştiam cum ajunsesem acolo. Păşeam cu pas energic. Fără nicio ţintă. Nici nu ştiam ce căutam în tot acel haos de chipuri suferinde şi priviri lipsite de orice licăr de speranţă, priviri pierdute. Eram doar un spirit gregar, ignorând prezenţele vătămătoare, mă târam înspre locul în care aş fi putut să-l găsesc. Fără el nu ştiam cine sunt. Deveneam jertfa trăirilor pe care le negam mai tot timpul când îmi era alături. Auzeam zeci de voci, îmbinându-se într-o melopee confuză. Spre surprinderea mea, izbuteam să ascult tocmai ceea ce mă interesa. Erau glasuri necunoscute. „Când am ajuns, era prea târziu. Ea murise. Am găsit-o în dormitorul ei. Max, am aflat că verdictul legiştilor e cât se poate de clar: insuficienţă respiratorie”. Precipitant, dar precis, alte voci descriau întâmplări la fel de macabre. „Victima nu trăia singură, aşa cum se credea iniţial. Insului cu care se încurcase, din păcate pentru noi, nu i se pot aduce nici un fel de acuzaţii.”
Îl vedeam. Prins în centrul acelui spectacol absurd, Nick iradia un calm ieşit din comun. În acel loc, situat la marginea posibilului, ca într-un gol obscur al memoriei mele, el îmi apărea total schimbat. Îl cunoşteam mult prea bine. În urma unui incident de care nu mai doream să-mi amintesc, ajunsesem să-i cunosc chiar şi gustul sângelui. Uşor dulceag. Rece şi înţepător. Absentă, îl urmăream cu o teamă neînţeleasă. După felul în care se comportau, după vorbele lor pline de nonsens, cei din jur nu erau decât nişte suferinzi, pacienţi aflaţi în orele destinderii. Nesupravegheaţi, umpleau golul scuarului aproape artificial. În ciuda brizei ce începea să se înteţească, frunzele arborilor rămâneau nemişcate. Vânzoleala siluetelor străine era confirmată doar de umbrele lor alungite, întunecate, născând senzaţia că velinţele de iarbă dintre alei se mişcau doar pentru că fuseseră atinse de contururile plumburii. Vedeam clar. O femeie tânără s-a apropiat de soţul meu. Nu stătea în firea mea să recurg la sumedenii de asocieri stupide. Nu confundam realitatea cu închipuirea. Îndeosebi, în momentele de cumpănă. Însă, în acele momente, mintea mea nu era capabilă să deosebească amintirile de iluziile unui trecut neîmplinit. Acea fiinţă străină chiar exista. Era acolo. Nici nu înţelegeam ce căutam în acel loc spectral, de un vineţiu aproape fluid. Mă simţeam doar o umbră în plus, abjectă şi densă, aparţinând vreunei forme absente. Nu-mi permiteam să mă apropii, să intervin. Am oftat prelung. Nu reuşeam să văd chipul femeii din braţele soţului meu.
Va urma
