Suplinitoarea

Când m-a sunat Matte, mi-am dat seama că e prima oară când primeam o veste de la el după douăzeci şi doi de ani. E o senzaţie ciudată, să ridici receptorul şi să-ţi dai seama că la capătul celălalt se află un om pe care l-ai crezut… mă rog, poate nu chiar mort, dar oricum, dispărut, dat la fund. O persoană cu care n-ai crezut c-o să mai ai vreo treabă vreodată. O persoană care s-a volatilizat.

— Hai, salut. Sunt Mats. Mats Hellberg.

— Matte?

— Da, chiar el. Ce mai faci?

— Bine. Bine. Şi tu?

Trei secunde, pauză. Îndeajuns cât să dezvolt câteva scenarii în cap. Ştiam că în toamna anului 1982 se întâmplase ceva dubios. Un lucru din cauza căruia Matte n-a mai putut să se întoarcă la şcoală. Era ultimul zvon pe care-l auzisem legat de el. Se întâmplase ceva dubios, cu urmări concrete, vizibile şi acum, probabil. Din cauza asta, pauza scurtă mă indispuse.

— Trebuie să-ţi povestesc ceva. Ne putem întâlni?

— Nu ştiu…

— Te rog. E important. N-am cum să sun pe altcineva.

— Bine, dar ce s-a întâmplat?

Pauză iar. M-am uitat la ceas. Six feet under urma să înceapă peste două minute, era ultimul episod din sezonul ăsta şi n-aveam de gând să pierd nici măcar o secundă.

— Nu te-ai întrebat niciodată ce s-a întâmplat?

— Cu cine?

— Cu mine.

— Ba da, dar…

— Nu e ceea ce crezi. Nici măcar pe aproape. Ne putem întâlni?

În toamna anului 1982, în clasa noastră au circulat o grămadă de speculaţii apropo de ce s-a întâmplat. Că Matte a omorât pe cineva, după care a luat-o razna pe bune şi a fost internat la Beckis. Iar după vacanţa de Crăciun era ca şi uitat. Viaţa a mers mai departe. Cred că m-am mai gândit la el din când în când, având în vedere că fusesem cel mai apropiat de el dintre toţi colegii din clasă, adică, mă rog, cât puteai fi de apropiat de un tip ca Matte. Dar până la urmă l-am uitat şi eu. Aşa fac toţi, mi-am spus.

Totuşi, începusem să am mustrări de conştiinţă. Nu pentru ce am făcut sau n-am făcut când aveam treisprezece ani, ci pentru faptul că nu mă gândisem la el. Aşa că am acceptat.

---

---

— OK. Unde? Când?

— Poţi să vii mâine aici? La mine?

— Unde stai?

Mi-a dat adresa, era un apartament din Råcksta. M-am gândit imediat că-l primisese prin spital şi s-a dovedit că am dreptate.

Ceasul arăta nouă şi douăzeci, nu pierdusem decât genericul. Înainte să apuc să închid însă, Matte mă întrebă:

— Auzi? Mai ai poza aia cu clasa?

— Ce poză?

— Aia de-atunci. Din a şasea.

— Nu ştiu. S-ar putea.

— Vrei s-o cauţi şi s-o aduci când vii? E important.

— Bine. OK.

Ne-am luat la revedere şi am închis.

David şi Claire fumaseră haş, Nate urma să fie operat, şi eu nu mai puteam să-mi iau gândul de la poza cu clasa. În primul rând: unde era, în caz că o mai aveam pe undeva? Şi, apoi: ce o fi fost aşa de interesant la poza aia?

Cum s-a terminat episodul, am coborât la subsol şi am început să cotrobăi prin arhiva vieţii mele de până atunci, înghesuită în trei cutii de banane, pline cu poze, ziare, casete şi tot ce mai adună tipii ca mine.

M-am blocat la o foaie volantă cu programul unui turneu Depeche Mode care îşi lansa albumul Black Celebration. Toate paginile erau pline de simboluri abstracte cu care îmi umplusem şi manualele. Poza cu Martin Gore, idolul meu. Ce n-aş fi dat să am părul creţ. Dar asta era prin ’85-’86. Am continuat să caut.

Am stat acolo vreo oră. Am găsit poza şi m-am întors în casă, m-am aşezat la masa din bucătărie şi am început s-o cercetez îndeaproape.

Nu avea nimic neobişnuit. M-am uitat de vreo zece ori la Mats. Purta un tricou cu Iron Maiden şi avea părul mai lung decât toţi elevii din clasă, incluzând fetele. Purta o brăţară cu ţepi la una dintre încheieturi. Dacă te uitai la poză fără să cunoşti antecendentele, ai fi zis că era durul clasei.

Şi, pe de o parte, aşa şi era. Pe de alta, nimic nu putea fi mai neadevărat.

Era dur, în sensul că nu făcea compromisuri. Nimeni nu se punea cu el. Şi nu fiindcă ar fi fost un bătăuş. Era slab ca un ţâr, zici că n-avea mai mult de zece ani, dar era înconjurat de un fel de aură ciudată: îţi dădeai seama că dacă-l luai la mişto, ţi-ar fi scos ochii imediat.

N-avea nimic de pierdut.

Poza a fost făcută la doi ani după moartea mamei şi a fratele său mai mare, pieriţi într-un accident de maşină. Mats a lipsit atât de mult de la şcoală, încât a trebuit să repete anul şi a aterizat în clasa noastră. Stilul lui, hainele pe care le purta, toate îi aparţinuseră, de fapt, fratelui lui, Conny. Tatăl lor n-a făcut niciodată curat în camera lui Conny, n-a avut puterea, aşa că Matte intra acolo şi îşi lua haine de câte ori voia.

Tatăl lui decăzuse complet după accident. N-am prea fost de multe ori pe la ei, dar mi-l amintesc doar ca pe un obiect trântit într-un fotoliu. Un obiect cenuşiu. O dată l-am şi întrebat pe Matte:

— Auzi, dar cu ce se ocupă taică-tău, de fapt?

— Cu nimic. Nu face absolut nimic. Stă în casă şi-atât.

N-am râcâit mai adânc. Dar mi-l amintesc ca pe o fantomă. O greutate şi nimic mai mult. Probabil că s-au descurcat cumva, nu ştiu, că nu l-am mai întrebat. Când ai doisprezece ani, nu prea te interesează chestii de genul ăsta.

M-am uitat la fotografia cu clasa. Toţi stăteam lipiţi unii de alţii pe peluza de lângă steag. Habar n-aveam ce s-a ales de ceilalţi. Dar îmi aminteam numele lor, al fiecăruia. În afară de numele profesoarei. Era o suplinitoare care a predat la noi doar două săptămâni şi care în poză stătea într-o parte, la un pas de noi. Probabil că nu voia să se prefacă, să pară că face parte din gaşcă.

Îmi aminteam toate numele ei. Inoculate fără rost într-un pliu al creierului ca să nu fie uitate niciodată. De parcă stăteam tot la ţară şi numele colegilor de şcoală ar fi fost aceleaşi cu numele colegilor de serviciu, ale tovarăşilor de vânătoare, al persoanei cu care mă căsătoream. Dar nu s-a întâmplat deloc aşa. N-a mai rămas nimic în urmă, în afară de nişte nume.

Ulrika Berggren, Andreas Milton, Tomas Karlsson, Anita Köhli.

Mutaţi care încotro, împrăştiaţi de vânt. Lăsând în urmă doar nişte nume. Nu mai era nimic de comentat. Aşa sunt vremurile astea: lucrurile vechi trebuiesc evacuate tot timpul ca să se facă loc pentru cele noi, şi tot aşa.

Ah, asta mai rămâne pe fundul cutiilor vechi: melancolia şi senzaţia vagă că ai pierdut ceva. Începi să cotrobăi printre ele şi le ridici la suprafaţă.

 

Ziua următoare era o vineri. Ne înţeleseserăm să ne întâlnim la Matte la şase şi n-aveam de gând să zăbovesc prea mult. Laban urma să vină sâmbătă dimineaţă, la nouă. Laban e fiul meu, are zece ani şi stă la mine în fiecare al doilea weekend.

Ăsta era unul dintre motivele pentru care nu prea mă bucuram de întâlnirea de vineri cu Matte. De obicei am grijă să par bine dispus vineri, să nu mă fac praf. Zero alcool şi gânduri negre. Sâmbătă dimineaţa vreau să fiu în formă maximă, cel mai bun tată-de-weekend. Şi cred că mă descurc destul de bine. Dar simţeam că Matte avea să mă tragă în jos, că avea să-mi încurce planurile şi n-aveam chef de aşa ceva. Aveam problemele mele.

În orice caz, am luat metroul spre Råcksta şi am bănănăit printre blocuri un timp până când am găsit adresa corectă. Aveam impresia încă de atunci că târăsc o greutate legată de picioare. E ceva deprimant la grupurile astea de blocuri adunate la un loc. Un grup de blocuri din ăla monstruos ca Rissne e altceva, e ceva grandios în nebunia aia, o lume în sine. Dar adunătura aia din Råcksta… e doar urâtă, n-ai ce-i face.

Pe tabela de la parter erau trecuţi doi Hellberg, dar m-am gândit că Matte era cel cu numele adăugat ulterior, cu litere nou-nouţe. Păreau abia scoase din cutie. N-avea cum să fi locuit acolo de mult.

Bănuiala mi-a fost confirmată când am urcat cu liftul la cinci. Pe cutia poştală nu era trecut nici un nume, doar o fâşie de hârtie cu scris de mână. Două fâşii, de fapt, dacă e să mă gândesc mai bine. Pe cea de-a doua scria: „Nu doresc materiale publicitare”. Am sunat şi uşa se deschise imediat, de parcă Matte ar fi stat lângă ea şi m-ar fi aşteptat.

M-am gândit că o să semene cu taică-său. Că o să fie acoperit de un praf de un deget. Dar Matte se degradase – dacă asta se putea numea degradare – exact invers. Arăta ca o pojghiţă goală. Lustruită la suprafaţă.

Adevărul e că crescuse câţiva centimetri de când ne-am văzut ultima oară, în a şasea, dar tot scund rămăsese. Şi era slab, foarte slab. Avea ochii băgaţi în cap, i se vedeau oasele maxilarului şi era complet chel. Dar din descrierea asta nu reiese că, de fapt, arăta cumva bine, în felul ăla obosit şi trecut. Poate sună mai bine dacă îl asemăn cu Michael Stipe, vocalistul de la R.E.M. Imaginaţi-vă doar nişte ochi mai mici şi rotunjiţi bărbia.

Pe trunchi îi atârna o cămaşă albă ca varul. Zic „atârna” pentru că aşa arăta. Atât cămaşa, cât şi jeanşii negri păreau decupaţi şi lipiţi pe corpul lui, ca pe figurină de hârtie. Şi mirosea cam tare a detergent.

— Salut.

— Salut.

Am apucat mâna întinsă spre mine. Avea o strânsoare puternică şi uscată.

— Intră.

Apartamentul arăta la fel ca hainele lui. Avea mobilă şi lămpi şi tot ce trebuie, dar aveai impresia că nu locuieşte nimeni acolo, dacă înţelegeţi. Într-un timp am stat în Kista şi am fost invitat la o familie care locuia pe aceeaşi scară, o familie de refugiaţi din Bosnia. Li se dăduse un apartament provizoriu şi provizoratul ăsta era cumva apăsător. Mobila fusese primită cadou, găsită sau cumpărată la second hand. Arăta ca nuca-n perete. Casa era curată şi frumoasă, dar fără suflet. Un loc în care aşteptai doar. La fel ca apartamentul lui Matte.

— Vrei ceai?

— Da, sună bine.

— De care?

— Păi, nu ştiu. Ceai normal.

— Adică Earl Grey sau…?

— Nu prea beau ceai, aşa că…

— Hibiscus? E bine?

— Da, presupun.

Matte dispăru în bucătărie, o gaură înghesuită unde totul strălucea. Am aruncat o privire în jur în camera de zi şi mi s-a părut că – nici nu ştiu cum să mă exprim – că Matte nu mă invitase la el acasă, ci făcuse rost de apartament, special pentru această ocazie.

Pe pereţi nu existau fotografii, ci doar câteva imagini cu indieni şi lupi în faţa unui soare care apunea. Oferta de pe rafturile bibliotecii părea adunată direct de la Myrorna[1]. Familia Moskat de Singer, Fuga de Erich Müller… genul de cărţi pe care le găseşti tot timpul pe rafturi. Un decor de fundal dintr-o sugestie de amenajare de la Ikea. Cărţile nu erau aranjate în ordine alfabetică şi senzaţia de care vă aminteam deveni şi mai pregnantă când am găsit al doilea exemplar din Familia Moskat pe un raft de jos.

Când Matte intră cu un ceainic şi două căni pe o tavă, n-am putut să mă abţin să nu-l întreb:

— Ai citit cărţile alea?

Matte puse tava pe măsuţa de cafea şi se uită la rafturile cu cărţi de parcă le-ar fi descoperit abia acum.

— Nu. Dar m-am gândit c-ar fi bine. La un moment dat.

Ceaiul era ciudat, de un  roşu aprins. Şi mirosea ciudat. Avea şi un gust ciudat. Amar şi floral în acelaşi timp. Matte se uită la mine când am dus cana la gură şi atunci m-am gândit: „Gata, ăsta mă otrăveşte.”

— Ai cumva nişte zahăr? E cam amar.

— Zahăr? Nu. Îmi pare rău. Nu am.

Am pus otrava pe masă şi m-am lăsat pe spate în fotoliu. Era ceva la Matte care nu prea mă invita la taclale, aşa că l-am întrebat:

— Ce voiai să mă întrebi?

— Ai găsit poza?

Am scos poza din buzunarul paltonului din hol şi am pus-o pe măsuţa de cafea. Matte se aplecă peste ea şi dădu din cap. Apoi n-a mai spus nimic şi s-a holbat la poză câtva timp. Considerând c-a stat destul nemişcat, i-am spus:

— Frate, în ce hal arătam, îţi dai seama?

— Îhîmm.

Matte îmi arătă profesoara.

— Îţi mai aminteşti de ea?

— Nu, nu prea. Era suplinitoare, parcă.

— O suplinitoare, da.

Matte se ridică şi se duse la combina muzicală, un turn de plastic cu beculeţe şi diode de care avea toată lumea prin anii ’80 şi pe care acum o găseai la orice târg de vechituri pentru o sută de coroane. Fără CD-player. Matte scoase o lupă dintr-un sertar şi se aşeză din nou. Apropie lupa de fotografie şi mormăi ceva.

M-am gândit la două lucruri:

Unu: chiar avea ceva în sertarele alea, înseamnă că nu era doar un decor.

Doi: ceva tot nu era în regulă cu el nici acum.

Am sorbit din ceai şi am descoperit că, de fapt, nu era chiar atât de oribil dacă treceai de prima impresie, mirarea. Matte lăsă lupa din mână.

— OK. Ceea ce voiam să-ţi povestesc are legătură cu ea.

Matte o arătă pe suplinitoare.

— Îţi aminteşti cum o chema?

— Neeee. Îmi amintesc doar că… da, că ne punea muzică? Mai ştii?

Brusc, Matte izbucni în râs. Un râs scurt şi sec. Mi-am dat seama că mişcările lente ale lui Matte, comportamentul său asocial şi vocea joasă, aproape şoptită se explicau prin faptul că fusese instituţionalizat sau internat, mă rog, cum s-o chema. Pur şi simplu, stătuse închis prea mult timp.

— O chema Vera şi ne-a pus The Wall. The Wall, ştii. De Pink Floyd.

— Exact. Acum că mi-ai amintit… The Wall. Aşa e.

Matte mă privi în ochi.

— Chiar îţi aminteşti? N-o zici doar pentru că ţi-am zis eu?

— Nu, nu, îmi amintesc. Ştiu că mi s-a părut cam ciudat cu „We don’t need no education” din partea unei profe. De ce întrebi?

— Îţi aminteşti de ea?

Am tras fotografia spre mine şi m-am holbat la femeie. Faţa ei era cât unghia de pe degetul mic, dar când m-am întins după lupă, Matte m-a oprit.

N-am înţeles de ce, dar n-aveam de ce să mă împotrivesc. Am tras cu ochiul spre poză. Femeia, Vera, avea o faţă rotundă care ar fi putut fi chiar drăguţă, ca de păpuşă, dacă n-ar fi fost prea mică. Buze subţiri, ochi mici, nas îngust. De parcă totul ar fi fost tras prea mult spre mijloc şi asta o făcuse să arate ca un balon pe care cineva a pictat o faţă în batjocură. Părul castaniu închis arăta ca o cască. Da. O cască germană din cel de-al Doilea Război Mondial, cu vârfurile întoarse înăuntru, ceea ce accentua şi mai mult asemănarea.

Imaginea vie îmi trezi amintiri neplăcute. Un fel de aură dubioasă plutea în jurul femeii acesteia care ajunsese să predea la noi pentru că profa noastră era în concediu de maternitate.

— Ţi-o aminteşti?

— Da. Mi-o amintesc. Îmi amintesc că era puţin cam înfricoşătoare.

Matte dădu din cap.

— Da, deşi eu n-am perceput-o aşa. Atunci. Poate că-ţi mai aminteşti că n-o duceam prea grozav pe vremea aceea. Ah, apropo, tata a murit. S-a sinucis după ce-am… după ce m-am dat la fund.

— Îmi pare rău să aud.

— S-a întâmplat demult. Era… de înţeles c-a făcut-o. În maşină, cu furtunul de la aspirator.  De fapt, nu m-a afectat prea mult atunci. Am luat la cunoştinţă, şi atât. Oricum, totul o să dispară. În fine. Vorbeam de suplinitoarea asta, Vera. Nu mi s-a părut nici mie cine ştie ce când a venit să predea la noi. Oricum stăteam mai mult în ultima bancă şi mâncam Refreshers, bomboane din alea uscate cu praf înăuntru. Dar la un moment dat a făcut chestia aia, nu ştiu dacă-ţi aminteşti. Venise cu măgăoaia aia de casetofon a doua zi şi ne-a spus că vrea să ne pună nişte muzică.

— The Wall.

— Da. The Wall. Partea a doua. Şi ştii… când a apăsat butonul… deja după primele acorduri, după primele acorduri de chitară, când a răsunat aşa, cu ecou, ca într-o cameră mare… ştii piesa? Hey You? Acordurile alea de la început? Deja pe-atunci am simţit că e ceva la piesa aia care mă impresionează. Era ceva în tonul lui. Şi când a început să cânte…

Matte mă privi, îşi drese vocea şi cântă:

— „Hey you, out there in the cold, getting lonely, getting old, can you feel me?”

În clipa aceea mi-am adus aminte de piesă. În plus, Matte o cânta mai bine decât vocalistul original, de mi se făcu pielea găină: Trebuie să fac rost de albumul ăla. Matte continuă:

— Era perfect într-un fel. Dragoste la prima audiere. Iron Maiden şi toate căcaturile alea erau… mă rog, asta e o altă poveste, dar nu era ceva ce-mi plăcea, de fapt. Dar asta, în schimb! Mi-a mers drept la suflet. Mai ales versurile, normal, dar cred că era mai mult atmosfera. Felul în care suna. Eram eu, dacă înţelegi ce vreau să zic. Era sunetul vieţii mele.

— The soundtrack of our lives.

—  Ce?

— Nimic. Hai, zi.

— Şi era ca şi când ar fi pus piesa special pentru mine. Poate că aşa şi era, nu ştiu.

Dar era ciudat rău. Şi următoarea piesă, „Is there anybody out there?” Ce să mai, era perfectă.

Matte se dădu pe spate în fotoliu şi închise ochii. Nu înţelegeam unde voia să ajungă cu discuţia asta, dar nu m-a deranjat să-l ascult. Nişte lucruri pe care le credeam dispărute zvâcniră şi înviară iar. Am văzut din nou lumina care pătrundea prin fereastră, felul în care cădea pe părul Ulrikăi când stătea în banca din faţa mea. Prins cu o agrafă sub formă de… buburuză. Da. O buburuză. Şi mirosul de gumă de şters parfumată. Matte deschise ochii.

— Voiam s-o împrumut. Dar n-am îndrăznit să întreb. Era ca şi când… aşa, retrospectiv, nu cred că voiam să mă expun aşa în faţa ei. Să-i cer o favoare. Nu-mi plăcea să fac chestii din astea.

— Nu, erai destul de… închis în tine.

Matte îmi ignoră comentariul.

— Dar în ziua următoare se întâmplă ceva ce făcu să-mi iau inima-n dinţi.

Matte făcu un gest spre fotografie.

— Îţi aminteşti că-i lipsea un deget?

Am verificat imaginea ca prostul ca să văd dacă are dreptatea, dar Vera stătea cu mâna la spate. Şi oricum, îmi aminteam. Îi lipsea degetul mic de la o mână. Discutasem între noi despre asta, dar nimeni n-o întrebase ce s-a întâmplat. Poate că era mai palpitant aşa.

Am dat din cap.

— OK. În ziua următoare m-a scos la tablă. Cred că era un cuvânt în engleză, ceva, pe care trebuia să-l scriu corect. Eram destul de bun la engleză şi poate c-a vrut să mă încurajeze, sau…

Matte scutură din cap.

— Neeh, nu putem să gândim în termenii ăştia. Nu când e vorba de ea. Dar aşa m-am gândit atunci. Mă rog, şi când am ajuns în faţa tablei şi mi-a dat creta, am scăpat-o şi ne-am aplecat amândoi concomitent după ea. Şi când am observat că s-a aplecat şi ea, mi-am ridicat privirea. Şi atunci am văzut că… avea părul aşa, des cumva, de-i acoperea tot capul, dar când s-a aplecat şi eu eram într-un unghi mai ciudat… am văzut că nu avea ureche. Pe partea aia.

— N-avea ureche.

— Nu. Era doar piele acolo unde ar fi trebuit să fie. În clipa aceea nu am apucat să mă uit dacă avea vreo gaură… dacă nu-i lipsea şi canalul auditiv, dar am văzut clar că n-avea ureche.

— Nu mi-ai spus nimic despre asta.

— Nu. Ştii, era ca şi când… ar fi fost secretul meu. Sau al meu şi al ei, mă rog. La sfârşitul orelor m-am dus la ea şi am întrebat-o dacă pot să împrumut caseta. The Wall. Din cauza chestiei ăleia cu urechea am îndrăznit. Ştiu de ce, m-am gândit mult la asta, am avut destul timp să mă gândesc, dar nu e aşa de important. Şi oricum cred c-ai înţeles.

— Aproximativ.

Matte se uită la mine şi ceva i se schimbă în privire.

— Dar tu cum o mai duci, apropo? Care mai ţi-e viaţa?

Am ridicat din umeri şi i-am povestit pe scurt. Jobul, perioadele de rătăcire, călătoriile, anii petrecuţi cu Helena, Laban. Am rezumat totul spunând ceva de genul:

—  O senzaţie de provizoriu, aş putea spune. De parcă n-ar vrea să înceapă nimic cu adevărat. Sau de parcă s-ar fi terminat deja, fără ca eu să fi observat. Dar trăiesc în continuare şi-l am şi pe Laban.

— Şi după?

— După ce?

— După ce creşte Laban.

— Da… nu ştiu. Jocurile pe calculator sunt din ce în ce mai amuzante.

— Nu sună prea bine.

— E chiar OK. Alţii o duc mai rău.

Matte se uită la mine până când mă indispuse. Mi-am ascuns faţa după cana de ceai. Ceaiul era rece şi avea un gust mai plăcut aşa.

— Bine, spuse într-un final. Adică, în sensul că… am impresia c-o să înţelegi.

— O să înţeleg ce?

— Ce o să-ţi povestesc.

Matte împreună mâinile pe genunchi şi privi spre un punct, dincolo de pereţi sau de ce vedeam cu ochii. Am aşteptat. Deasupra lui Mats plutea o tristeţe atât de pregnantă încât nici nu putea fi numită astfel. Era mai degrabă o stare, elementul în care trăia, ca peştii de apă adâncă în grotele lor întunecate.

— Am luat caseta şi am ascultat-o de o grămadă de ori. Aveam un puf din ăla, ştii, umplut cu buline din alea de plastic, şi am zăcut acolo cu orele, m-am ridicat doar când a trebuit să întorc caseta. N-am mai retrăit senzaţia aia de la început, în schimb a început să-mi placă muzica foarte mult. Am înţeles toată povestea. The Wall vorbeşte despre societate şi despre ce efecte are asupra omului, dar, mai ales, mi-am dat seama că era o slujbă de înmormântare dedicată unei vieţi care se curmase înainte să fi început.

— Asta era replica mea.

— Da, şi pe vremea aia nu gândeam atât de profund, dar… am perceput pierderea. E vorba despre pierdere. Şi forma e în armonie absolută cu conţinutul… în fine. Hai s-o lăsăm baltă. A doua zi am luat caseta la şcoală şi am spus că mi s-a părut… nu ştiu ce cuvinte am folosit, în orice caz, mi-a spus să-l păstrez. Exact ce am şi sperat. Aşa că am mai petrecut o seară pe puf. Tata era complet dus în perioada aia, nu ştiu dacă-ţi mai aminteşti. Când mi-era foame, îmi zicea să iau nişte bani din portofelul lui şi să ies să-mi cumpăr ceva.

În seara aia mi-am turnat şi câţiva decilitri de whiskey dintr-o sticlă, am amestecat cu cola şi am băut-o în timp ce am ascultat caseta. A fost… muzica mi s-a părut şi mai bună. După care m-am dus la baie şi am vomitat. Şi apoi am ascultat mai departe.

— Ce viaţă. Pentru un puşti de treişpe ani.

— Da, deşi, ştii, cât timp o făceam… m-am simţit… cool şi atât. Am crezut că înţeleg o grămadă, oricum, mai mult decât mucoşii de voi. Ştiu, sună tragic, dar eram destul de mare cât să joc rolul ăsta de faţă cu mine, dacă înţelegi. M-am crezut mai matur decât eram. Şi ce, puştii de treişpe ani din ziua de azi beau de sting, oricum.

— Dar nu singuri.

— Nu, ai dreptate. Dar acum nu discutăm despre copilăria mea tragică. Ziua următoare era tot zi de şcoală şi eu mă simţeam ca dracu’.

— Scuze, Matte. Dar trebuie să te întreb. Ai fost internat la psihiatrie?

— La psihiatrie, da. Sub diferite forme. Mult timp.

— Dar nu înţeleg… iartă-mă că o spun, dar… mă aşteptam puţin să te găsesc… cam dus, cum s-ar zice. Dar eşti clar mai sănătos decât mine.

— Sunt mulţi care sunt sănătoşi la azil. În privinţa unor lucruri. Şi complet sonaţi în privinţa altora. În privinţa vieţii, de pildă. Şi sunt îndopaţi cu medicamente. Destul de tari.

— Deci chestia aia cu urechea…

Matte ridică o sprânceană şi păru iritat.

— Asta n-are nimic de-a face cu urechea. Urechea lipsea. Sau… mă rog, n-a existat niciodată. O să ajung imediat şi acolo. Mă laşi să continui?

— Sigur. Sorry.

— OK. Deci, la lecţia de engleză, aceeaşi chestie din nou. Mă scoate la tablă să scriu cuvântul „consciuous” în timp ce voi stăteaţi şi făceaţi ceva exerciţii din manual. Iar eu iau creta şi dau să scriu… îmi amintesc pentru că era… adică, ştii, auzisem cuvântul „unconsciuos” şi voiam s-o întreb dacă e acelaşi cuvânt, doar că fără „un”, mă rog, înţelegi. Şi normal că-i acelaşi, dar în ziua aia aveam mintea înceţoşată rău şi probabil că de asta am şi întrebat-o… adică, în loc s-o întreb, am bătut-o pe spate. Şi ştii ce s-a întâmplat?

— Nu.

— Nimic.

— Cum adică nimic?

— Nimic. Am bătut-o pe spate şi n-a reacţionat în nici un fel. Şi atunci am bătut puţin mai tare. Tot nimic.

— Poate că era…

— Da, la asta mă gândeam şi eu. Că punea note.

Matte se uită la poză pieziş.

— Ai zis mai înainte că ţi s-a părut… cum ai zis… puţin cam înspăimântătoare. Îţi mai aminteşti de ce ţi s-a părut aşa?

— Nu, era doar o senzaţie.

— Nu punea mâna pe noi. Niciodată. În mod normal, dacă profesorul vrea să ajute un elev care rezolvă un exerciţiu… se mai întâmplă să pună o mână pe umărul lui, să-l mângâie pe braţ sau pe păr, ceva. Dar ea nu se atingea niciodată de noi. Îţi mai aminteşti?

Am început să mă gândesc mai bine. Da, până aici avea dreptate: nu-mi aminteam să fi fost atins de Vera vreodată, dar nici de vreun alt profesor. În afară de Sundgren, proful de muzică, care mă apuca de ceafă când mă vedea că mă joc cu panglicile alea din pian. Dar asta era altceva.

Am scuturat din cap, dar expresia de pe faţa mea trebuie să mă fi dat de gol.

— Ştiu. Omul nu-şi mai aminteşte chiar tot. Dar mi-am dat seama şi pentru că atunci când am împrumutat caseta şi voiam să mă dau mai matur, i-am întins mâna ca să-i mulţumesc, gen. Să dau mâna cu ea. Dar nu mi-a strâns mâna. A făcut doar un gest, cam aşa…

— Poate din cauza degetului-lipsă.

— Da, dar ăla era la mâna stângă.

— Mamă, dar îţi aminteşti, nu glumă.

— În ultimii ani n-am făcut altceva. Am stat şi mi-am amintit. OK. Şi când am văzut că nu reaţionează nici a doua oară, am făcut uite aşa…

Matte împunse aerul cu degetul într-un mod iritant.

— Cioc, cioc, cioc, şi ştii… pielea ei. Era mult prea tare. N-a cedat nici un milimetru când am împuns-o. Era tare, dar nu solidă. Înţelegi la ce mă refer? E o senzaţie… e ca atunci când ciocneşti prima oară într-o statuie şi apoi într-o bucată de pal. Nu e uşor să descrii diferenţa, dar e ca un… un fel de vibraţie… a unui material mai subţire.

— Adică era… un material mai subţire?

— Da.

— Ce fel de material?

— Plastic.

— Plastic?

Matte pufni pe nas. Colţurile gurii i se ridicară formând un rânjet.

— Glumesc. Habar nu am ce dracu de material era. Ştiu doar că era tare. Şi subţire.

Se făcu linişte. Am auzit metroul trecând pe sub noi, pe undeva. În cameră se întunecase. Doar cămaşa albă a lui Matte se vedea clar. Am încercat să-mi imaginez: un om făcut dintr-un material tare şi subţire. Mi-am închipuit o bucată de tablă.

— Vrei să zici că era un robot sau aşa?

Matte scutură din cap şi se ridică, apoi ieşi în bucătărie. Se întoarse cu o lumânare aprinsă, aşezată într-un suport. Arăta ca o ilustraţie dintr-o carte cu poveşti cu fantome. Puse lumânarea pe masă.

— Paranoia clasică, da? Toţi sunt roboţi în afară de mine.Dar nu, nu despre asta e vorba acum. Înţeleg, normal, trebuie să-ţi imaginezi şi tu ceva concret. Dar taie robotul de pe listă. Putem să sărim peste asta un pic? Termin povestea şi poate se mai clarifică lucrurile. Sau poate nu. Bine?

— Da. OK.

— Până la urmă am reuşit s-o fac să se întoarcă. Am fluturat din mâini în faţa ei şi… şi s-a uitat la mine foarte ciudat. Am terminat de scris cuvântul şi asta a fost tot. Ah. Şi încă ceva. Îţi mai aminteşti cum ne striga? Când voia să intrăm de pe coridor?

Am scuturat din cap.

— Haide, încearcă. Ar fi bine dacă ţi-ai aduce aminte singur. Ieşea din clasă şi noi eram pe-afară, făceam cine ştie ce, şi a ridica braţul şi striga… îţi aminteşti ce striga?

Am închis ochii şi am încercat să-mi imaginez. Da. Iată-ne. Şi iat-o şi pe ea, ieşind. Era în ceva bluză colorată, cu frunze mari, şi purta…

Ce dracu, preda la noi de o săptămână şi…

Am deschis ochii.

— Nu-şi schimba niciodată hainele. Abia acum mi-am dat seama. A purtat aceleaşi haine toată săptămâna. Nu-i aşa?

Matte zâmbi. Sau cum s-o numi grimasa pe care o făcu.

— Începi să te prinzi. Şi-ţi aminteşti cum ne striga?

Am închis din nou ochii. Frunzele alea mari… părul ca un coif… cum ridica mâna şi striga…

Toţi copiii… toţi copiii… intraţi…

— Ştiu. Toţi copiii! Intraţi! Bine aţi venit!

— Exact.

— Da. Aşa. Şi?

— Imediat îţi zic. În ziua aia, după ore, am urmărit-o. Am spionat-o. De la distanţă. Nu stătea foarte departe de şcoală. Locuia în casa veche de pe Holbergsgatan, imediat după centru. Ştii la care mă refer? Mă rog. Şi am văzut-o intrând pe o poartă, aşa că m-am aşezat pe o bancă pe terenul de joacă şi am aşteptat.

— Ce ai aşteptat?

— Păi, habar nu am. Probabil că n-aveam altceva mai bun de făcut. După un timp, a ieşit pe balcon. Şi, ştii, stăteam… era un copac sau ceva între noi, mai aproape de mine. Aşa că eu o vedeam, dar ea nu mă vedea pe mine. Da, şi a stat pe balcon câteva minute. După care a intrat şi eu am rămas tot acolo. Nu ştiu, cred că aveam o fantezie, ceva cu un stakeout. Că o să, mă rog, ştii…

— Cafeaua şi gogoaşa.

— Exact.

— De ce nu mi-ai zis nimic?

Matte ridică o sprânceană. Îi vorbisem de parcă aş fi fost realmente jignit, dintr-un motiv oarecare. Am trecut peste asta şi l-am îndemnat să continuie. Matte se aplecă înainte.

— Te-am întrebat. Te-am întrebat dacă vrei să vii cu mine s-o spionăm pe suplinitoare, ţi-am zis că era ceva dubios la ea, dar mi-ai zis că ai antrenament. Bandy sau ceva.

— Handbal.

— Handbal. Şi oricum, mai bine. În orice caz, după vreun sfert de oră, a ieşit din nou şi a dispărut din curte, şi atunci m-am căţărat pe balconul ei. Pe burlan.

— Hai, fii serios.

— Sunt serios. Şi noroc că… sau, mă rog, vorba vine… a lăsat uşa de la balcon deschisă, aşa c-am putut să intru. Şi cu riscul de-a mă repeta: ştii ce am văzut înăuntru?

— Nu.

— Nimic.

— Nimic?

— Nimic.

— Cum adică, nimic?

— Nimic. Nici un obiect. Nimic.

— Cum… adică vrei să zici că… bănuiesc că avea mobilă şi aşa…

— Nu. N-avea de nici unele. Casa aia era goală de tot. Nu tu canapea, nu tu covoare, nu tu masă, telefon, televizor. Nimic, nimic. Ca şi când te-ai fi uitat la poze cu apartamente noi. Nimic.

— Dar măcar un pat…

— Nu, n-avea nici pat. Doar nişte pereţi goi, podeau fără covoare şi spaţiul gol dintre ele. Am intrat în dormitor, sau, mă rog, ceea ce am presupus că era dormitorul şi am deschis dulapurile incorporate în perete. Şi nimic.

S-a făcut linişte. Am încercat să-mi imaginez cum putea să trăiască cineva într-un apartament în care nu exista nimic. Dar n-am reuşit.

— Auzi, dar poate că s-a dus acolo doar ca să vadă apartamentul. Poate voia să-l cumpere, ştiu eu…

— Da, tot ce se poate. Dar în secunda aia nu m-am gândit la aşa ceva.

— Dar la ce te-ai gândit?

— La nimic.

— Cam prea mult „nimic”.

— Da. Dar în timp ce stăteam acolo în dormitor, am auzit cheia în uşa de la intrare şi… am paralizat. N-am putut să mă mai mişc. Am stat acolo ca o momâie. Am auzit uşa deschizându-se şi închizându-se. Mi-am dat seama că n-aveam ce explicaţii să dau sau unde să fug, dar… aveam capul gol. Aşa că am stat acolo, pur şi simplu. Uşa de la camera de zi era deschisă…

Matte se opri şi aruncă o privire prin propria cameră de zi.

— E ciudat să le numeşti cameră de zi sau dormitor când, de fapt, nu exista mobilier. Fără mobilă sunt doar nişte spaţii, nişte încăperi, nu-i aşa? Bucătăria şi baia au chestii specifice, dar celelalte camere devin dormitoare sau livinguri abia după ce le mobilezi. Deci când am zis „uşa dintre camera de zi şi dormitor”, mă refeream la „uşa dintre încăperea mai mare şi cea mai mică”. Oricum, te-ai prins tu.

Am stat un timp fără să spunem nimic, apoi l-am întrebat:

— Şi ce s-a întâmplat atunci?

— Ghici.

— Nimic?

— Nimic. A intrat în camera de zi. Era îmbrăcată cu bluza aia cu frunze mari. Apoi s-a postat în mijlocul camerei, cu spatele la mine şi… a stat acolo. În mijlocul camerei. Iar eu am rămas în dormitor, neclintit, şi m-am holbat la spatele ei. Simţeam cum mi se scurge transpiraţia pe trunchi. Mai aveam puţin şi mă pişam pe mine de frică. Nu ştiu de ce, dar simţeam că o să ţip dintr-o secundă în alta, că ţipătul ăla e blocat în gâtlej şi vrea să iasă de acolo. Spatele ăla al ei era al naibii de înspăimântător, nu ştiu de ce. Sau nu, poate nu spatele. Dar mă aşteptam să se întoarcă încet şi să se uite în ochii mei. Înţelegi, nu reuşeam să pricep ce-i cu spatele ăla, cu faptul că stătea aşa, pur şi simplu, nu mă puteam să mă gândesc decât că ştie că-s acolo şi că… se joacă cu mine.

Şi ţipătul ăla… eram sută-n sută c-o să ţip dacă s-ar fi întors pentru că, nu ştiu de ce, dar în timp ce stăteam acolo, eram din ce în ce mai convins că… că dac-o să se întoarcă… da, că n-o să aibă o faţă. Am stat aşa fără să zicem nimic. Era pe la sfârşitul verii, aşa că… nu ştiu cât timp a trecut, dar ştiu că începuse să se întunece. Luminile s-au aprins jos, în curte şi noi am stat aşa, fără să spunem nimic. Nu puteam să mă mişc. Aveam muşchii paralizaţi şi cu cât stăteam mai mult, cu atât mi se părea mai probabil că n-o să mă mai pot mişca de acolo niciodată şi gândurile… gândurile au devenit din ce în ce mai estompate şi mai slabe, la fel ca şi mine. Dacă îţi imaginezi gândurile ca pe o voce care-ţi vorbeşte în cap, atunci… era ca şi când ăla care vorbise în capul meu s-a… scufundat. Da, ca şi când s-ar fi scufundat în ceva. Ca şi când s-ar fi înecat. Şi când încetezi să gândeşti… Nu e de bine. E periculos.

Privirea lui Matte rătăcise aiurea timp de câteva minute, sau se ascunsese undeva înăuntru. Acum însă îşi reveni şi mă privi.

— Ştii ce se întâmplă când nu te mai gândeşti la nimic? Dacă nu mai există nimic de prelucrat din afară? Ştii ce-i ia locul?

Am stat şi m-am gândit preţ de câteva secunde. Apoi am spus:

— Viaţa?

Matte îşi plezni coapsele atât de puternic încât am tresărit. Sări în sus din fotoliu şi mă apucă de cap cu ambele mâini.

— Perfect! Exact, la naiba!

Nu înţelegeam ce era atât de perfect, dar Matte îşi ieşise complet din fire în decursul a câteva secunde. Îmi scutură capul înainte şi înapoi şi mă privi drept în ochi. După care părea că-şi dăduse seama de ce făcea, îmi dădu drumu, făcu un pas înapoi şi se şterse pe faţă.

— Scuze. N-am vrut să… doar că… m-am bucurat aşa de mult. C-ai înţeles.

— Ă, nu ştiu…

— Nu vezi ce văd eu, nu eşti în locul meu, dar simplul fapt c-ai zis-o, că tu eşti cel care zice… Viaţa, da. Când nu există nimic de văzut, când nu există gânduri, atunci intră în schemă viaţa. Pur şi simplu. Şi, ştii, pe vremea aia… în perioada aia, când se întâmpla chestia asta cu camera… viaţa mea de atunci… Mama a intrat într-un perete de stâncă, ştii, cu frate-meu.

— A fost un accident, nu?

— Nu cred. Nu vreau să intru în detalii, dar… nu cred. În plină zi, carosabil liber din sensul opus, şi ea intră-n stâncă… nu. Nu cred.

— La dracu’, Matte.

— Da. La dracu’, Matte. Deşi, când eşti tânăr, ştii şi tu… vrei să trăieşti. Îţi găseşti o ocupaţie, inventezi chestii. Cum am făcut eu cu The Wall. Dar când am stat în camera aia şi m-am holbat la spatele ei, după mai mult timp… da, atunci l-am simţit. Ceva întunecat şi negru care s-a strecurat pe sub piele şi s-a răspândit în tot corpul. A început în stomac. Senzaţia aia de plin. Şi a continuat să se umple până când a umplut şi capul. Viaţa mea… ştii, nu era doar zidul ăla dintre mine şi oameni, era ca şi când aş fi locuit în zidul ăla negru, nu pot să… n-am cum să descriu senzaţia. Dar era complet întuneric. Complet întuneric. De fapt, atunci am luat-o razna pe bune. Cealaltă chestie a fost doar… doar o urmare.

— Care cealaltă chestie?

— Păi, da, până la urmă am reuşit să mă clintesc de acolo. Am făcut câte un pas, încet. M-am dus până la ea. Încet. Mă mişcam în interiorul zidului ăluia şi nu puteam s-o fac decât… încet.

Matte întinse mâna mimând un „stop”, apoi se duse la combina muzicală şi apăsă butonul. Se aprinseră câteva diode roşii.

— Am făcut rost de ea înainte să vii. De dragul prelegerii. Ştii cum se cheamă a patra piesă de pe The Wall, de pe partea a doua?

— Nu.

— Se cheamă Vera.

— La fel ca…

— Da. La fel ca. Ascultă cu atenţie.

Matte împinse caseta şi din difuzoare se auzi un sunet izolat. Apoi, de undeva de departe, se auzi o voce ca dintr-o emisiune de radio transmisă pe unde scurte… câteva cuvinte strigate în fundal… mai degrabă voci de radio… Un răpăit de mitralieră sau aşa ceva… o voce care strigă ceva… o explozie şi apoi: „Does anybody here remember Vera Lynn?”

Matte opri casetofonul.

— Ai auzit?

Am scuturat din cap.

— Ce să aud? O chema şi Lynn?

Matte apăsă pe rewind, dădu mai tare şi închise ochii.

Sunetul… vocea radio… cuvintele strigate şi…

M-am îndreptat de spate pe canapea şi m-am uitat la Matte. Matte opri casetofonul.

— Ai auzit?

— Mai pune-l o dată.

Matte dădu înapoi cu câteva secunde şi apăsă pe buton.

Vocea radio… cuvintele…

De data asta reuşisem să le disting. Reuşisem să disting toate cuvintele. Vocea care striga pe fundal: „Toţi copiii… toţi copiii… intraţi…!”

Matte opri casetofonul şi apăsă pe eject, scoase caseta şi mi-o arătă.

— E caseta pe care mi-a dat-o. Aceeaşi.

— Dar… ce înseamnă chestia asta?

Matte se aşeză din nou în fotoliu şi puse caseta pe masă, lângă fotografie. A stat un timp cu mâinile pe genunchi, fără să spună nimic. Apoi mi-a arătat fotografia.

— Am sperat că poza asta o să-mi confirme bănuielile. Şi mi le-a confirmat.

M-am aplecat peste fotografie. Dar Matte o acoperi cu mâna.

— Stai o secundă. Să le luăm pe rând. Până la urmă am ajuns cumva lângă ea. Şi era aceeaşi chestie ca şi ziua. Nici o reacţie. Dar de data asta nu-mi mai era frică, nu-mi mai era… nicicum. Aşa că am ocolit-o şi m-am uitat la faţa ei. Avea o faţă, dar… cum să zic… zici că nu era acolo. Era absentă. E drept, între timp se făcuse destul de întuneric în cameră, doar luminile lămpilor din parc mai străbăteau prin geam, dar când m-am uitat în ochii ei, mi s-au părut că arătau de parcă ar fi fost din sticlă.  Deschişi. Dar goi. Şi atunci… nu ştiu de ce-am făcut ce-am făcut. Cam din acelaşi motiv pentru care un câine începe să se lingă la coaie.

— Adică?

— Pentru că poate. Aşa că… i-am descheiat cămaşa ca să… ca să văd cum arată. Sau ca să obţin o reacţie, habar nu am. Eram destul de plecat cu pluta.

Matte îmi arătă nişte puncte de pe piept şi abdomen.

— Avea găuri. Pe ici-colo, pe tot corpul, în zona asta. Douăsprezece găuri, mari şi adânci ca… am reuşit să bag două degete deodată.

— Matte, ce Dumnezeu, asta…

— Ştiu. Ştiu. Ce, crezi că nu ştiu? Dar n-am ce să fac. Aşa era. I-am cercetat şi capul. Am găsit încă două. Probabil că mai avea şi altundeva, dar între timp o luasem destul de razna. Ce s-a întâmplat mai încolo… nu-mi amintesc.

Matte nu băuse până atunci nici un pic de ceai. Acum îşi umplu cana cu lichidul călduţ din ceainic şi o goli dintr-o sorbitură. Am văzut că-i tremura mâna. Arătă spre fotografie.

— Acum poţi să te uiţi. Ia lupa. Uită-te la picioarele ei. Stai aşa.

Matte se ridică, aprinse lumina în cameră, se postă în faţa mea cu braţele încrucişate şi mă privi provocator. Am luat lupa şi am studiat fotografia.

Era îmbrăcată cu bluza cu frunze mari. Singurul lucru care mi-a venit în minte era senzaţia aia neplăcută, senzaţia că nu-şi schimba niciodată hainele. Şi chestia aia cu caseta, dar asta era…

 Asta se poate falsifica. Dacă vrei. Dar de ce să vrei aşa ceva?

M-am uitat la picioarele ei. N-am observat nimic ieşit din comun. Picioare normale într-o pereche de tenişi albi. Privirea lui Matte îmi ardea ceafa.

Îmi dădusem deja seama că era nebun, într-un fel sau altul. Se blocase pe o idee fixă, a încercat să – cum îi zice? – să raţionalizeze ceva ce-a făcut. A căutat să-şi motiveze fapta.

Am dat încet din cap.

— Matte, eu…

— Uită-te la iarbă. Sub picioarele ei.

M-am uitat la iarba de sub picioarele ei. Apoi la cea de sub picioarele Ulrikăi, ale lui Kenneth, ale lui Staffan şi chiar la peticul de sub picioarele mele. Şi la iarba de sub picioarele ei, din nou.

Era ridicată.

Iarba de sub picioarele noastre era călcată, netedă, cum era şi normal. Dar cea de sub picioarele ei era ridicată. De parcă ar fi fost impoderabilă.

Ceva rotund şi lipicios îmi coborî pe gâtlej şi ateriză în stomac. Asta era fotografia mea. Fusese în pivniţa mea. N-avea cum să fie manipulată de nimeni, ca piesa de pe casetă, de exemplu.

Matte puse mâna pe casetă şi o scutură demonstrativ, de parcă mi-ar fi citit gândurile.

— Ai putea s-o arăţi unui expert sau ceva, dar ţi-ar spune că nimeni n-a umblat la ea de douăzeci de ani.

— Dar… vocea aia… vocea ei… e pe original?

Până şi vocea mea începea să sune ciudat, de parcă aş fi vorbit cu gura acoperită cu o bucată de material. Matte scutură din cap.

— Nu. Am verificat. Celelalte sunt la fel, celelalte voci, adică… dar vocea asta… în original e o voce de bărbat. Dar ce e şi mai interesant… ai văzut chestia aia cu iarba?

Am dat din cap şi am şoptit:

— Ce-ai făcut?

Matte ignoră întrebarea.

— Acum ajung la partea interesantă. Dar am o teorie, ştii. După cum ţi-ai dat seama, ultimii douăzeci de ani i-am petrecut în… diverse locuri. Ca să-mi revin, sau ceva de genul ăsta. Ca să funcţionez iar. Am văzut cum te-ai uitat la ce am pe-aici, prin casă, când ai intrat şi nu, n-am nici o treabă cu aşa ceva. Dar am încercat să simulez… o viaţă.

Dar în locurile astea prin care am fost, m-am întâlnit cu o grămadă de oameni. Şi să ştii că Vera nu era singura. Cred că era destul de ieşită din comun din cauza… imperfecţiunilor ei. Dar suplinitori există peste tot. Oameni cărora le lipseşte ceva. Sau cărora le lipsesc multe. Şi, de fapt, nici nu ştiu dacă sunt oameni. Poate că-s altceva.

Da, probabil că-s altceva. Au luat locul altcuiva, au intrat prin fisura aia şi… nu sunt sigur, dar cred că-s din ce în ce mai mulţi.

Apropo, am verificat la şcoală. Le-a luat ceva timp şi nu s-au bucurat deloc, dar au până la urmă au găsit lista cu toţi angajaţii care au predat acolo de când s-a construit şcoala. Profesori, suplinitori, toată gaşca. Lista cu statele de plată. Şi în afară de o directoare de prin anii ’50, n-a mai lucrat nimeni acolo cu numele de Vera. Nici măcar o zi.

Probabil c-au uitat să ne facă rost de o suplinitoare şi ea s-a strecurat prin golul ăla. Eu, cel puţin, asta cred.

Am luat lupa din nou şi m-am uitat la poza din faţa mea. Nu încăpea nici o îndoială. Acum că ştiam, mi se părea nebunie curată: felul în care fiecare fir de iarbă stătea drept sub picioarele ei şi umbrele cădeau altfel numai în locul ăla, în jurul lor.

Nu pricepeam. Mi-am masat faţa puternic ca şi când aş fi vrut să dau la o parte un înveliş lipicios.

— Ce vrei să spui? Cum adică se înmulţesc? De ce?

— De ce-şi ling câinii coaiele?

— Pentru că pot s-o facă.

— Da.

Matte schiţă un gest spre fereastră.

— Pentru că pot. Acolo, afară… Scuză-mă. M-am obişnuit să mă gândesc la lume în general ca la ceva „de afară”. Dar acolo, afară… totul se bazează pe ideea că nimic nu e înlocuibil, nu? Personal angajat pe termen limitat, relaţii scurte, suplinitori, suplinitori şi iar suplinitori. Nu vreau să moralizez, doar constat. Că cei care dispar sunt înlocuiţi imediat. Tot timpul. Se creează un vid, nişte fisuri şi în clipa aia… în clipa aia, se strecoară. Dar ştii ce-i mai ciudat? Că nu-s conştienţi de asta.

— Nu-s conştienţi de ce?

— Că sunt suplinitori. Ei cred că-s oameni. De cele mai multe ori nu-i vorba de un deget sau de o ureche lipsă, ci de altceva. Le lipseşte ceva. Au o carenţă. Mai puţin vizibilă decât un deget, dar la fel de perceptibilă. Aşa că noi băgăm medicamente, încercăm să…

— Care noi?

— Noi. De unde ştim că eu, sau tu nu suntem suplinitori ca şi ei? Ce rămâne în urma noastră? Boala mea, aşa-numita boală a mea…

Matte oftă şi se prăbuşi în fotoliu. Părea atât de mic. Părea că fotoliul mai avea puţin şi-l înghiţea. Dacă se pierdea cu firea, pielea sintetică, neagră, scorojită avea să-l sugrume încet. Am simţit acelaşi lucru, aşa că m-am îndreptat de spate. Dacă aveam să mai stau mult acolo, aveam să dispar sigur. Dar înainte să apuc să mă ridic, Matte spuse:

— O boală psihică nu înseamnă că nu vezi lumea aşa cum e. Boala mea… motivul pentru care iau medicamente, senzaţia pe care trebuie s-o controlez e că totul s-a întâmplat deja.

— Adică?

— Da, că suplinitorii ne-au invadat. Că nu mai există oameni. Şi dacă privim existenţa din perspectiva asta, nu prea mai are… nici un rost. Nu ne mai rămâne nimic.

M-am ridicat. Nu mai puteam să ascult chestia asta.

— Matte. Trebuie să mă duc acasă. Vine fiu-meu mâine şi… trebuie să mă ocup de nişte lucruri.

— Am înţeles. Mersi că ai venit.

Voiam să mă întorc, să ies în hol, să-mi iau haina şi să mă duc sau să alerg până la metrou. Dar nu terminasem. Picioarele mele nu voiau să se urnească. Când Matte a observat că n-am plecat încă, şi-a ridicat faţa spre mine şi mi s-a părut complet descoperit. M-a întrebat:

— Mă crezi?

N-am putut să scot niciun sunet. De fapt, singurele variante ar fi fost „da” sau „nu”, dar niciuna dintre ele nu mi s-s părut suficientă. În schimb, l-am întrebat din nou:

— Ce-ai făcut?

Matte scutură încet din cap şi schiţă un zâmbet.

— N-are nici o importanţă. Probabil c-am… distrus-o, într-un fel. Cu uşa cabinetului, probabil. Cabinetul de bucătărie. Îmi amintesc colţurile alea, marginile, c-am scos din ţâţâni o uşă de cabinet. Una galbenă. O uşă galbenă, deşi… în întuneric părea mai degrabă portocalie. Îmi amintesc clar. Doar n-aveam nimic altceva, mai potrivit. Aşa c-am scos o uşă de cabinet. Asta-mi amintesc. În rest, nu mai ştiu. Dar cred că am omorât chestia aia… pe ea. Cel puţin asta reiese din tratamentul pe care l-am făcut după aia. Şi că s-a mutat acolo.

Matte arătă spre lucrurile de pe masă.

— S-a mutat unde?

— În muzică. Scuze. Nu e o invenţie de-a mea, să ştii. Caseta aia… ţi-am zis c-am ascultat-o de mai multe ori înainte… înainte să se întâmple treaba aia. Şi vocea ei nu era pe casetă. Abia mai încolo, după ce… am făcut ce-am făcut. Abia după aia s-a mutat acolo. Atunci i-am auzit vocea pe casetă.

Matte roti caseta printre degete şi o privi de parcă ar fi fost singura amintire lăsată de o rudă mult iubită.

— E singurul lucru care a rămas. Din ea.

Nu mai aveam nimic de spus. În timp ce îmi puneam haina în hol, Matte ieşi cu fotografia în mână.

— Pot s-o păstrez?

M-am uitat la fotografie, apoi la Matte. Până la urmă era singura amintire pe care o mai aveam din anul ăla şi cum am spus: îmi place să colecţionez lucruri. Matte mă privi intensiv cu ochii lui ca nişte văgăuni întunecate.

— Te rog…

Am dat din cap. Nu neapărat din bunătate, ci mai degrabă pentru că voiam să plec de acolo. Am dat din cap şi am întins mâna ca să-mi iau la revedere. Matte lipi poza de piept cu mâna stângă şi mi-o întinse pe cea dreaptă. N-am luat rămas bun.

 

 

Când am ajuns pe stradă, m-am oprit şi m-am uitat mult timp la fereastra lui. Un apartament ca oricare altul printre celelalte douăzeci şi patru, într-un bloc obişnuit. Un spaţiu pentru nişte pacienţi plasaţi provizoriu. Un fior mi-a trecut prin tot corpul. M-am grăbit spre căldura şi animaţia de la metrou.

Pe peron, neoanele reci iluminau un bărbat într-un loc, o femeie într-altul, şi încă un bărbat cu mâinile în buzunare, aşteptând. Bărbaţii stăteau nemişcaţi, în timp ce femeia se plimba înainte şi înapoi, înainte şi înapoi.

Metroul sosi. Şase vagoane albastre se aliniară lângă peron.

Oamenii din vagoane stăteau şi priveau în gol, la ziarele lor sau la negrul din faţa geamurilor. Nu se mişca niciunul.

*

Traducere din suedeză de Gabriella Eftimie

*

Povestirea face parte din colecţia Pappersvägar de John Ajvide Lindqvist

Copyright © 2006 de John Ajvide Lindqvist

Publicat cu acordul Leonhardt & Høier Literary Agency A/S, Copenhaga

 

–––

[1]Magazin second-hand care vinde haine, mobilă, cărți, vase etc. donate, iar câștigurile sunt folosite în scopuri umanitare.