Noapte călduţă de început de septembrie. Şesul de După deal era împânzit de cai. În fiecare seară animalele erau scoase la păscut, în ceată, pentru ca a doua zi să fie bune de plug la întorsul miriştii. Despre colectivizare doar se vorbea şi oamenii continuau să-şi lucreze pământul cu mâinile cum apucaseră din moşi strămoşi. În timp ce caii ronţăiau otava răcorită de briza uşoară a nopţii, noi, flăcăiandrii, adunam vreascuri uscate din huceagul de pe coastă pentru a aţâţa focul. Cei în vârstă, unii cu războiul făcut, nu se mişcau de lângă vatra cu jeratic. Coceau în spuză păpuşoi încă în lapţi şi se aşezau pe poveşti. Eram, se înţelege, numai urechi. Ce l-o fi apucat pe ardeleanul ăsta?! l-am auzit întrebând hodoronc-tronc pe Bădia. Aşa îi spunea toată lumea. Bădia. Era un munte de om.
Ce ardelean, Bădie? se interesă unul. Învăţătorul, bre. Era vorba de domnul Abrudeanu, ardelean get-beget de prin ţinuturile Sălajului. Acel iunie, trist, din 1940, cu Dictatul de la Viena, l-a găsit la Cluj în ultimul an al şcolii pedagogice. S-a refugiat la Sibiu unde a întâlnit-o pe Ileana, fata cea mare a lui Ion Lascu. S-au plăcut, şi-au pus pirostriile pe cap şi au venit amândoi învăţători în sat. Îi plăcea să spună că s-a însurat nu numai cu fata lui Lascu, ci şi cu Moldova. Dar o parte din inimă, zicea, i-a rămas acolo, în Ardeal. Ca să-şi mai aline dorul de locurile natale punea la cale, din când în când, câte o şezătoare literară cu tematică ardelenească. Cu serbarea din dumineca ce tocmai trecuse a dorit, s-a confesat dumnealui, să rememoreze tragicul eveniment din 26 iunie 1940.
A deschis şezătoarea cu versuri din Octavian Goga: „Trup frânt din trupul ce se frânge, / Voi, munţi de brad şi de stejar, / Stejari ai ţării care plânge./ Plini de poveşti şi plini de sânge, / V-au surghiunit peste hotar./ Nu ştiu, la cronică nu scrie, / De când avem acelaşi rost…/ Aţi mai rămas voi moştenire, / Azi numai frunza voastră ştie/ Să spună nunta cum a fost.” Socrul învăţătorului, bătrânul Ion Lascu, avea doar patru clase primare, dar îţi putea recita versuri ore în şir. Mai ales din baladele Mioriţa, Toma Alimoş, ca şi din Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Eminescu… În dumineca cu pricina s-a limitat la acelaşi Octavian Goga. „Pământ, pământ, stăpânul meu de-o viaţă, / Eu ţi-am fost slugă, ucenic şi frate…/ Te-am proslăvit cu gene-n lăcrimate / În ruga mea de orice dimineaţă./ Pământ, mi-ai fost duhovnic de păcate, / Pământ, mi-ai fost tezaur de povaţă, / Din lutul tău eu mi-am zidit altare…/ M-am închinat la coapsa ta bătrână, / La tine-am supt credinţă din ţărână, / Cu plânsul tău eu mi-am umplut paharul.” Printre cei care s-au urcat pe scenă s-a numărat şi subsemnatul. Tot cu Octavian Goga: „Copii cu ochii mari şi limpezi / Ca raza nopţilor albastre, / De ce purtaţi şi voi osânda/ Ce-a scris ursita firii noastre?/ O jale sufletu-mi despică / Şi-mi frânge visurile-n două, / De glasul minţii mă cutremur./ …Şi voi veţi fi asemenea nouă?…/ Cu ochii voştri-n care arde / Azi vraja basmelor cu zmeii, / Rătăcitori, în drumul vostru / Cum au să mintă fariseii./ Atunci o scârbă mă supune / Şi-un gând păgân mă înfioară / Şi sufletul meu fierbe-asemenea / Acelui crai de-odinioară / Ce-a omorât în faşă pruncii…” Atmosfera din sală devenise lacrimogenă. Pentru a descreţi un pic frunţile, învăţătorul l-a rugat pe dascălul Constantin Tălmaciu să de glas unuia din „Cântecele mele” . Ale lui Octavian Goga, desigur. Era de faţă, în primele rânduri, şi părintele Mironescu Mihai căruia îi plăcea, printre altele, să se cinstească, mai în fiecare zi, cu câte un păhărel, două, trei de vinişor bun, de butuc, nebotezat cu apă chioară. Bucuros să se laude cu vocea lui profundă, de bariton şi în afara stranei de la biserică, dascălul nu a spus nu. Şi-a dres glasul, a tuşit de câteva ori, slab, să facă impresie şi şi-a dat drumul: „Bea şi dumneata, părinte / Dumnezeu să-ţi ţie darul / Să mai poţi cânta psaltirea / Şi să poţi goli paharul / Că noi bem de patru zile / Cu crâşmarul, umfle-l zmeii / Bem, părinte, ca la nunta / De la Cana Galilei / Ce-ar mai fi pe lumea asta / – zice-alaltăieri vecinul – / Ca la nunta de la Cana / De-am găti din apă vinul? / N-ar fi bine, măi vecine! / N-ar fi crâşme-atunci de loc / Şi crâşmarul Nicolae / Nu s-ar duce-n iarmaroc… / N-ar mai fi nici Laie chiorul / Ţine-l paza Maicii Sfinte / Nici Aniţa crâşmăriţa / Şi ne-am prăpădi, părinte.”
E ardelean sută-n sută, dom-le, spuse unul poreclit, nu se ştia de ce, Turel. Cum să nu-ţi ieşi din pepeni, se burzului el scormonind cu ciudă parcă vreascurile de pe foc, când străinul dă buzna peste tine, în ţara ta, şi se dă drept stăpân? Bine cel puţin că jugul ăsta, al străinului, n-a durat prea multă vreme.
În legătură cu felul în care au scăpat ardelenii de jugul de care vorbeai, l-am auzit pe Bădia, o să vă spun o mică poveste. Ne-am ascuţit auzul. Era, bre, a început acesta rar şi molcom, cum îi era firea, în douăzeci şi cinci octombrie patru-ş patru. Ne aflam cu bateria de tunuri antiaeriene undeva la est de Careii Mari. Aflasem deja că trupele româneşti aflate în prima linie a frontului depăşiseră frontiera cu Ungaria, eliberând, cum se spune, şi ultima brazdă din pământul ţării. Comandantul bateriei, un rezervist, locotenent, învăţător în viaţa civilă într-un sat de pescari de pe malul Dunării, zice: Ce facem, bre? Nu cinstim evenimentul? Am scotocit prin sacii de merinde şi am înşirat pe o foaie de cort la o margine de pădurice cam tot ce găsisem. Câteva cutii de conserve de carne de vită cu fasole, pâine de război, pesmet uscat de-ţi rupeai dinţii în el, o tablă de slană groasă de trei degete, ardelenească, de care făcuse rost unul, şi nişte ceapă roşie de Sălaj. Ar fi fost bună şi o pălincă de pe-aici, de nouăzeci de grade, a oftat adânc, înghiţind în sec, sergentul Marin. Mai alaltăieri, şi-a continuat el bolboroseala, o bătrânică, bucuroasă că ne vede, mi-a întins o oiagă, aşa îi spunea ea unei sticluţe plină ochi cu tărie. V-am aşteptat atâta vreme să veniţi, maică, a început ea să dea apă la şoareci. Bine c-a dat Dumnezeu… Să fie de sufletul unchiaşului, că s-a dus, sărăcuţul de el, de inimă rea, când a venit ungurul peste noi. N-o putui refuza, s-a scuzat sergentul. Destupai sticluţa bătrânei şi trăsei un gât zdravăn, cu gândul la poşirca noastră oltenească. Otravă curată, nene. Îmi arsei pur şi simplu gâtlejul. Şi te-ai otrăvit, dom sergent, până n-ai mai putut, hi, hi, hi! se hlizi ca prostul în târg un oltean de-al lui. N-avusei încotro, bă nene. Mă gândii la bietul unchiaş. Nu-mi trecu prin cap chestia asta cu evenimentul de azi al eliberării. Putui să păstrez sticla cu tărie. Nu-i niciun bai, dom sergent, l-a liniştit un sibian. Mi-a trecut mie prin cap. Şi-a desprins de la centură bidonul din aluminiu învelit cu postav kaki şi i l-a întins comandantului de baterie. Poftiţi, dom lent, faceţi safteaua. E curată. Din prună.
Masa aia festivă, cum i-a spus lentul nostru, a fost ceva special. Totul a fost grozav. Şi conservele, şi slana, şi ceapa, şi otrava aia din perje fierte a doua oară… Dar lucrul care ne-a zdruncinat sufletul cel mai mult a fost că ne simţeam şi noi părtaşi, într-un fel, la vindecarea trupului ţării, vorba de azi a învăţătorului Abrudeanu. Cheful, ca să zic aşa, n-a ţinut prea mult. Ia fiţi atenţi, băieţi, ne-a readus la realitate lentul. Aşa ne zice el. Băieţi. Deşi cei mai mulţi dintre noi erau cu zece – cincisprezece ani mai în vârstă decât dumnealui. Am primit ordin, zice, să ne deplasăm pe direcţia Carei – Valea lui Mihai şi, de-acolo, spre Debreţinul unguresc. Ne-am strâns catrafusele şi am pornit la drum. Am depăşit şi ultima localitate românească şi ne pregăteam să trecem graniţa. Da’ unde-o fi de fapt hotarul, dom lent? a întrebat, de lângă mine, sergentul Marin. Comandantul bateriei căută ceva pe hartă. Pesemne graniţa. Adevărul era că ungurii, când au intrat peste ai noştri, au spulberat orice urmă de frontieră. Să nu mai ştie nimeni până unde era al lor de drept şi până unde al nostru. În timp ce stăteam aşa, în cumpănă, a prins glas unul, Apetrei, ochitor la piesa numărul unu şi cam slobod la gură, de loc de prin Vrancea. Să luăm, băi, câte-un pietroi în gură! Ce-ţi veni, neică? l-a repezit sergentul Marin. Păi, trecem graniţa bădie. Nu-i aşa regula?
Bădia făcu o haltă mică în ceea ce spunea, îşi aprinse o ţigară, trase câteva fumuri şi, cu privirile pierdute undeva în întunericul nopţii, reluă povestirea. Cum spuneam, se întunecase binişor. Coloana de maşini a bateriei se oprise pe dreapta drumeagului de ţară, noi, leatul, ne mişcam de acolo acolo, în jurul pieselor de artilerie în timp ce locotenentul continua să-şi vadă de hartă la lumina slabă a unei lanterne. Uitaţi-vă acolo, dom lent! l-a avertizat mai mult în şoaptă sergentul. Luna plină, proiectată pe un cerul limpede de toamnă târzie, lumina c-a într-o poveste câmpia largă din jur. Ce i s-o fi năzărit sergentului? ne întrebam. În liniştea aia a nopţii se auzea doar cântec de greier şi, din când în când, dinspre vest, ecoul înfundat al unor explozii îndepărtate. Acolo, dom lent! a şoptit din nou sergentul, arătând cu mâna spre stânga noastră. La o sută, o sută şi ceva de metri de drum nişte umbre se mişcau haotic încolo şi încoace, căutând parcă ceva pe jos. Or fi nemţi rătăciţi, dom lent, îşi dădu cu părerea Apetrei. Şi-au pierdut busola şi nu mai ştiu unde le este Berlinul. Da’ de unde, făcu sergentul sigur pe el. Nu vedeţi că nici nu se sinchisesc de noi? Avea dreptate olteanul. Umbrele îşi vedeau liniştite de treabă, deşi, nu aveam nici un dubiu, sesizaseră prezenţa coloanei noastre în zonă. Locotenentul şi-a băgat harta la loc, în porthart, a cumpănit un pic şi, când s-a hotărât ce şi cum, ne-a zis. Are dreptate sergentul, băieţi. Dar, nu se ştie… Aveţi grijă. Veţi merge cu mine voi doi, ne-a indicat el pe sergent şi pe mine. Ceilalţi, atenţie sporită.
Am pornit într-acolo. La cel mai mic gest de reacţie violentă din partea ălora, la pământ! ne-a ordonat locotenentul. Nu trageţi decât la ordin. Nu s-a întâmplat nimic deosebit. Dar ceea ce ne-a fost dat să vedem, când am ajuns la doar câţiva paşi de umbre, ne-a făcut să ne crucim. Nu ne venea să credem ochilor. Patru femei tinere, îmbrăcate de sărbătoare, în straie populare specifice locului, săpaseră o groapă adâncă în pământul uscat de vânturile toamnei secetoase şi se munceau să transporte o lespede de piatră lungă de aproape doi metri. Nu s-au speriat de noi, cum ne aşteptam. S-au oprit doar o clipă din treabă, privindu-ne curioase. Ce faceţi aici, doamnelor? le-a întrebat locotenentul, străduindu-se să le zâmbească prietenos femeilor. Îngropăm borna, a răspuns una dintre femei. Nu ne ajutaţi?
A fost nevoie doar de un simplu gest de aprobare din partea locotenentului pentru ca eu şi sergentul să ne alăturăm tinerelor doamne, cum li se adresase comandantul nostru. În câteva minute totul a fost gata. Rămăsese afară, deasupra pământului, cam jumătate din piatră. Adică din bornă, cum îi ziceau femeile. Pe faţa dinspre est a pietroiului se putea desluşi uşor, cioplită adânc în piatră, o inscripţie: „Frontiera de stat a României”. Iar dedesubt, cu litere ceva mai mici, era cioplită şi o dată: „1 decembrie 1918”. Frumos din partea dumneavoastră, doamnelor, li s-a adresat din nou locotenentul, galant, ca intelectual ce era, în timp ce femeile îşi ştergeau cu dosul mâinii broboanele de sudoare ce le năpădiseră frunţile. Va să zică, pe aici trece graniţa. Da! confirmă una dintre femei. Chiar pe aici. Şi cum de vă trecu prin cap tărăşenia asta, măi fetelor? se arătă nedumerit sergentul. Nu era treaba autorităţilor să planteze borna? Ce autorităţi, sergent? răspunse locotenentul în locul femeilor. De unde autorităţi? Cele ungureşti s-au topit, iar ale noastre… Va mai trece timp până să se instaleze. Totuşi… se întoarse el spre femei. Nu înţeleg. De ce?… Păi… îndrăzni una dintre ele. Cu piatra asta de hotar e o poveste lungă. De la Unirea cea Mare. Moş Dobre a meşterit-o atunci. Şi tot dumnealui a săpat cuvintele de pe ea.
Mda… a spus într-un târziu locotenentul după ce a parcurs din nou, cuvânt cu cuvânt, inscripţia de pe bornă. S-a uitat la ceasul pe care îl purta la mână. Gata, băieţi! ni s-a adresat milităreşte, cum nu îi prea era obiceiul. Vroia pesemne să facă impresie în faţa femeilor. A cam trecut timpul. La maşini! Şi cu dumnealor?! întrebă sergentul Marin, arătând cu mâna spre femei. Le lăsăm aici, singure, în miez de noapte? Locotenentul păru descumpănit. Nu se gândise probabil la asta. Nu trebuie să ne purtaţi de grijă, l-a scos din încurcătură una dintre femei. Suntem cu Moş Dobre. Moş Dobre!? tresări locotenentul, uitându-se nedumerit în jur. Nu-l văd. E mai încolo, în căruţă, pe drumeagul de după coastă. E beteag, nu poate umbla. Dacă vreţi să staţi de vorbă cu el… sugeră femeia. Cred că s-ar bucura să vă vadă. A aşteptat cu atâta nerăbdare ca armatele noastre să traverseze Carpaţii.
Am pornit cu toţii spre locul indicat de femei. După perdeaua subţire de arbuşti de început de stepă, am dat de o căruţă la care erau înhămaţi doi cai frumoşi. Ronţăiau liniştiţi grăunţe de ovăz din traista agăţată de gât. Gata, fetelor? se auzi din cutia căruţei o voce slabă şi tărăgănată. Gata, Moş Dobre, l-au pus în temă femeile. Piatra e din nou la locul ei, pe hotar. Vă mulţumesc, dragele mele! oftă prelung bătrânul din căruţă, uşurat parcă de o povară enormă. Aţi făcut o trebuşoară bună. De-acum înainte poate să mă ia Domnul la el când o vrea. Mi s-a îndeplinit dorinţa. E cineva care vrea să-ţi vorbească, moşule. Să-mi vorbească?! Cine? Nişte cătane. De-ale noastre.
Ne-am apropiat curioşi de căruţă. Era un atelaj frumos lucrat, cum numai pe acolo, prin Transilvania ţi-i dat să întâlneşti. În cutia căruţei, pe un aşternut gros de fân proaspăt uscat, stătea lungit un bătrânel numai piele şi oase, cu faţa lunguiaţă, încadrată de un păr bogat şi lung, dar alb ca omătul. Era învelit până la brâu cu o pătură uşoară ţărănească. Ne-a privit lung, cercetându-ne cu ochii duşi în fundul capului. Când s-a dumirit despre ce era vorba, a spus: Bine-aţi venit, dragii mei! Cât v-am aşteptat… Am înţeles, după cum rostise cuvintele, că nu s-a referit doar la noi, ostaşii unei biete baterii de tunuri antiaeriene ce nimeriserăm întâmplător acolo. Se gândea la întreaga armată română eliberatoare, ca să zic aşa. S-a discutat de una, de alta, de anii de asuprire, de faptul că de-acum încolo… Spre sfârşit, locotenentul l-a rugat să ne spună povestea bornei. S-a bucurat. Şi a început cu glasul lui slab şi tărăgănat: Am cioplit piatra asta în nouă sute optsprezece. Când s-a petrecut Unirea cea Mare cu ţara mamă. E atât de mult de-atunci… Un zâmbet vag îi îndulci, puţin, pentru doar câteva clipe, şanţurile adânci ce îi brăzdau chipul în toate părţile. Îşi trase răsuflarea, pentru a mai prinde puteri şi continuă. Eram pe vremea aceea bărbat zdravăn. Nu mă dobora taurul. Singur am cioplit piatra. Cu mâna mea am şlefuit-o până am făcut-o netedă ca o coală ministerială. Şi tot eu am cărat-o până aici. Când am îngropat-o nu credeam că va mai fi clintită vreodată de la locul ei sfânt de hotar. Dar a venit Dictatul… Mi s-a părut, la lumina gălbuie a lunii că ochii bătrânului au început să lăcrimeze. Mă înşelam. Ochii ceia, duşi adânc în fundul capului, nu mai aveau puterea să se umezească. Se vede treaba că secaseră de tot. Mai erau în stare, din câte ne-am dat seama, doar să scapere de ură. A fost jale mare şi în cătunul nostru, a oftat din rărunchi bătrânul. Jale mare, dragii mei. Cum nu vă puteţi închipui de mare. Boceau muierile ca după mort. Ce vreţi? Cunoscusem gustul amar al stăpânirii străine timp de atâtea secole şi ştiam ce ne aşteaptă. Dar odată cu jalea s-a născut în noi şi credinţa că fraţii noştri de dincolo de munţi nu ne vor lăsa de izbelişte. Mare putere ne-a dat credinţa asta sfântă. Mi-am dat seama că ochii bătrânului se voiau dârzi şi neclintiţi în credinţa de care vorbea. Dar efortul pe care îl făcea de a nu-şi da în vileag slăbiciunea îl obosise. A continuat totuşi să ne vorbească despre bornă. În noaptea aceea, când ne-au călcat din nou hotarul… Era o noapte tare urâtă, neagră ca smoala, nu ca asta de acum, luminoasă. În noaptea aceea, va să zică, am scos borna de la locul ei, de pe hotar, şi am ascuns-o cum am putut mai bine. Cu speranţa că nu-i vor afla adăpostul. Nu le-ar fi fost de ea. Un pietroi, acolo… Pe care îl puteai găsi oriunde. Numai că le ajunsese la urechi o vorbă. Locul bornei tot acolo va fi până la urmă. Pe hotar. Orice s-ar întâmpla. Nu o spusese nimeni cu glas tare, ca să-i aţâţe. Dar ştiau, păgânii, că vorbele alea îşi găsiseră culcuş în cugetul fiecăruia dintre noi. Şi asta îi rodea. Nu le dădea pace să doarmă liniştiţi noaptea. Bătrânul s-a oprit câteva clipe să-şi odihnească răsuflarea. Gâfâia. Abia îl mai auzeam. M-au ridicat într-o noapte la fel de păgână ca ei. Întâi m-au luat cu binişorul. Că vezi, că nu-i nici un bai, că ne-nţelegem noi… Mă rog, cuvinte viclene, fariseice. Stăruiau să afle unde-i piatra de hotar. Am ţinut-o una şi bună: Nu ştiu. Dacă au văzut că nu merge aşa, au întors foaia. Pricepeţi? Şi nu s-au lăsat până nu mi-au făcut felul. Mi-au zdrobit picioarele, dragii mei. Bucată cu bucată. De jos, din vârful degetelor şi până sus, în şolduri. Nu mi le-au rupt, ca să mă omoare. Ci doar să mă ologească. Să nu mai pot umbla. De-atunci n-am mai fost în stare să mai pun piciorul pe pământ. Am zăcut în pat zi şi noapte. Din când în când îmi mai aducea baba câte un pumn de ţărână. O frământam în mâini, îi miroseam aroma sângelui de neam şi o rugam pe biata nevastă-mea s-o arunce de unde o luase, să nu se piardă. Nu ştiu, dragii mei, cum de am mai avut zile să trăiesc. Poate m-a ţinut în viaţă credinţa aia de care v-am vorbit. Ultimele cuvinte aproape că nu i se mai auzeau. A mai avut totuşi tăria să spună: Bine aţi venit, ostaşi ai României mari! Cuvintele ale, de sfârşit, ale bătrânului ne-au urmărit mereu, până prin preajma Munţilor Tatra. Nu le-am uitat nici după aceea. Şi nu cred că le voi uita vreodată.
Un cal necheză în noapte.
Ia vedeţi, băi, ce e, se simţi obligat Turel al lui Melian să spună.
Nu era cazul să ne facem griji. Caii îşi vedeau netulburaţi de ale lor. N-aveau cum să priceapă vorbele lui Bădia despre borna de hotar meşterită de acel Moş Dobre.
